Dincolo de pragul străin

Într-o seară încă de vară, undeva în centrul Bucureştiului, vreo douăzeci de oameni s-au aşezat într-o grădină şi au ascultat nişte poveşti. Trecusem de câteva ori pe lângă locul acesta numit „Grădină de citit”, din curtea Bibliotecii Metropolitane, şi cam strâmbasem din nara mea suspicioasă – cum, adică, să citeşti în alt loc decât la tine acasă sau cel mult în tren, la drum foarte lung? Asta-i fiţă de fiţă. Văzusem din mers câţiva oameni tolăniţi cam prea aproape unul de altul, unul într-un hamac, altul pe o saltea proptită de-un fotoliu improvizat din scânduri, iar dincoace de gard vâjâiau maşinile şi mişunau trecătorii, şi-mi zisesem nu-nu, ăsta numai citit nu poate să fie, pe mine mă deranjează şi-o muscă, darămite alt om?

Se face însă că, exact în aceeaşi perioadă, am descoperit şi folosit un loc minunat pentru lucrat, scris şi citit, şi anume spaţiul cu intrare liberă de la Biblioteca Naţională, unde mi-am petrecut o parte din finalul verii, mergând zi de zi cu laptoul în braţe şi geanta pe umăr, trei kilometri dus şi trei întors, ca la serviciu. Dacă m-am putut concentra şi scrie într-un spaţiu străin, între străini – e drept, nişte străini aproape muţi, atenţi cum păşesc şi cum respiră, buni cunoscători ai artei protejării globului de sticlă, al tău şi al celui de lângă tine – poate că şi cititul merge la fel de bine într-un loc unde, tot aşa, te aşezi printre alţii ca tine şi ştii că, vreme de-o oră sau două, nu ai altceva de făcut. Nu sună nimeni la uşă, nu te sâcâie nici un semnal din computer, nu te ridici din zece în zece minute ca să deschizi frigiderul şi să cauţi ceva de ronţăit sau de băut, nu te uiţi iar şi iar pe fereastră şi, în fine, nu te simţi chiar singur pe planeta celor care n-au vara vacanţă…
Poate că o asemenea grădină este, în fond, un soi de întoarcere la verile şi vacanţele de altădată, când nu exista decât tolăneala leneşă cu o carte în braţe, în zilele lungi, nesfârşite, când te rugau părinţii să mai ieşi şi tu din casă un pic, că acuşi e 15 septembrie. Nu ştiu. Ştiu că în cazul meu, această perioadă de mers zilnic la bibliotecă m-a trezit şi m-a înviorat, m-a făcut să mă simt iarăşi bine înapoi între pereţii de acasă, acolo unde mi-e şi biroul, şi dormitorul, şi camera de hotel… M-a făcut să pot să mă concentrez iarăşi asupra unui pătrat clar decupat din timpul care se ducea şi se tot duce cu ticăloşie, şi să-l ţintuiesc în cele patru colţuri cu grijă. Iar acum, după ce-am mai exersat într-un cotlon secret, am senzaţia că aş putea face asta aproape oriunde – adică în orice spaţiu dotat cu o singură calitate: liniştea.

În seara despre care povesteam la început, am fost invitată să citesc nişte fragmente dintr-o carte, în programul „Lectura de joi”. Nu vreau să spun aici nume, nici de invitaţi, nici de organizatori – le-am mulţumit acolo şi atunci, iar acesta nu este deloc un articol despre un eveniment. Acum vreau să înşir câteva lucruri care mi-au plăcut mult, tare mult, şi la care m-am gândit abia apoi.
Pământul de sub tălpi atunci când citeam, firele de iarbă şi frunzele uscate care îmi atingeau degetele la unele mişcări – o senzaţie pe care n-am mai simţit-o nicăieri, la nici o lectură sau lansare.
Lumina reflectorului fragil din spatele nostru, aprins când s-a lăsat întunericul. Întunericul în sine – şi curajul de a spune poveşti, abia atunci înflorind cu adevărat în rotocoale plăcute fiindcă, o ştie orice copil, poveştile se nasc şi cresc mai ales pe întuneric. Au fost momente de confesiune şi de apropiere pur şi simplu binefăcătoare.
Oamenii care stăteau sus, în balcoanele blocului dinspre curtea bibliotecii, ascultându-ne. Chiar şi dacă au făcut-o numai din curiozitate, ca şi cum ar fi pierdut vremea privind un fluture de noapte care dă roată felinarului – e mare lucru să fii fluture o oră sau două şi să cazi în lumină (teoria lui Feodor din „Darul” lui Nabokov), e mare lucru să aleagă cineva să-şi piardă vremea cu tine.
Fetiţa care a udat, rând pe rând, toţi copacii din grădină, cu o stropitoare mică şi verde umplută iar şi iar şi iar din fântâna arteziană, despre care mi-a povestit înduioşat un bărbat, la capătul serii.
Două vorbe pe care mi le-a şoptit scriitorul invitat care stătea lângă mine, atunci când am terminat de citit fragmentele din cartea la care lucrez acum, cuvinte care mă ajută să merg de mâine mai departe. Şi nu cuvintele în sine, cele mai simple din lume şi probabil cele mai normale, ci vibraţia însufleţită din ele.

Cu emoţie voi spune şi eu: căutaţi cotloane, încercaţi cotloane, treceţi câte-un prag străin. Există locuri potrivite şi bune şi pentru cei care nu-şi mai găsesc nicicum locul. Spaţiile străine şi complet necunoscute pot fi uneori minunat de primitoare, măcar şi numai pentru o zi, o seară, o vară.

Un comentariu

  1. Dar despre furaciunile directoarei Anca Rapeanu si ale directorului Ovidiu Dragulinescu stiati?

    http://www.b365.ro/biblioteca-metropolitana-expozitie_217639.html

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *