Jean Sevillia este un eseist marcant pentru spaţiul cultural francez. Autor de succes, provocator şi, în fond, adversar pentru adepţii numeroşi ai corectitudinii politice şi ai diverselor forme de neomarxism, deopotrivă academic sau mediatic, vînător de cursă lungă al grozăviilor – fie la nivelul faptelor, fie la nivelul discursului – stîngii, dar şi observator atent şi critic pentru excesele sau pentru uitarea de sine care vin dinspre dreapta, Sevillia are şi în România o expunere binemeritată şi deja semnificativă.
Conservatorul francez – aşa cum este adesea prezentat, uneori cu vadite intenţii caricaturizante – face, cu metodă şi consistenţă, o operă sanitară. Este un demers de prevenţie, dar şi de diagnostic şi de tratament ori terapie – în raport cu ceea ce este eronat, ilogic, ascuns în chip intenţionat, ideologizat, smintit, manipulatoriu. De aceea, înainte de a spune orice despre acest eseist extraordinar, se cuvine, cu respect şi cu admiraţie, să spunem despre Jean Sevilla că este un fel de doctor cultural al bunului-simţ şi al adevărului.
Născut în Paris, literat la Sorbona, jurnalist, redactor-şef adjunct al săptămînalului Le Figaro Magazine, Sevilla este şi un prolific şi de impact autor de cărţi. Scriitorul francez are deja publicate în România, la Humanitas, patru volume – unul dintre ele (şi anume, „Terorismul intelectual”), contabilizând mai multe ediţii. Recent, Jean Sevilla a şi fost în România, în cadrul unui mini-turneu cultural, cu un semnificativ impact de public şi mediatic.
„Terorismul intelectual” apare în 2005, în Franţa (şi în 2007, prima ediţie în limba română). Este o carte despre un fenomen şi despre un stil de face cultura – proactiv şi nu arareori agresiv – care ţine, ne asigură autorul, de mai bine de 50 de ani. E ceva, mai spune el cu delicateţe (fiindcă cifra pe care o vehiculează Jean Sevilla e, în realitate, mult mai mare), despre „cîteva zeci de oameni” care, la Paris, „dau tonul”. Direct spus, în formularea eseistului francez, „bat apa-n piuă la televizor. Publică articole. Scriu cărţi. Predau de la catedră. Fac intervenţii la colocvii. Semnează petiţii. Iau prînzul împreună. Lucrurile nu stau ca în şansoneta lui Brel: oamenii ăştia, domnule, gîndesc. Gîndesc pentru alţii. Au îmbrăţişat toate ideologiile”. „Terorismul intelectual” este, în primă instanţă, un demers deconstructivist despre corectitudinea politică şi despre numeroasele sale efecte desfigurante (asupra culturii, asupra istoriei, asupra societăţii, asupra mass-media, asupra, general spus, spaţiului public); deopotrivă, este o carte despre cei care, explicit sau adesea parşiv-implicit, aduc prin ceea ce spun şi prin ceea ce fac un elogiu de lungă durată unor repere solide şi mai ales întunecate precum Marx, Lenin, Mao, Fidel Castro.
Este o carte despre o maladie gravă – una într-atît de gravă încît astăzi, la cîteva decenii după ce boala şi-a făcut simţită prezenţa din plin în spaţiul public, e deja un loc comun să spui despre mediul academic vestic că e un „cîmp” dominat masiv de stînga şi de diverse forme de neomarxism – şi despre un pericol viu, fie şi numai dacă luăm în calcul extraordinara capacitate de reproducere şi de multiplicare a schemelor de gîndire şi a structurilor de putere simbolică care sînt subîntinse de o mentalitate autoritarist-totalitară.
Iată, succint şi în cuvintele lui Jean Sevillia despre ce este vorba de fapt: „În 1950, elitele îl ridicau în slăvi pe Stalin. În 1960, aceleaşi elite ne asigurau că decolonizarea va aduce fericirea în ţinuturile de dincolo de mări. În 1968, visau să suprime orice constrîngere socială. În 1975, salutau victoria comunismului în Indochina. În 1981, credeau c-au părăsit întunericul pentru lumină. În 1985, proclamau că Franţa e datoare să primească dezmoşteniţii din întreaga lume. Iar în anii ’90, aceleaşi elite afirmau că timpul naţiunilor, al familiilor şi al religiilor a luat sfîrţit. Timp de cincizeci de ani, spiritele refractare acestui discurs au fost discreditate, iar faptele care-au contrazis ideologia dominantă au fost trecute sub tăcere. Acesta este terorismul intelectual. ”
Minimum minimorum, două dintre perspectivele pe care le demontează Sevillia – cu privire la condiţia nazismului şi a comunismului în Vest: “cunoaşterea nazismului se impune. Este necesar, pentru a învăţa o lecţie din istorie, să înţelegem în ce împrejurări, prin ce mecanisme şi prin ce filiaţie intelectuală a putut poporul german, care i-a dat lumii pe Bach şi Goethe, să-l nască şi pe Hitler. Memoria crimelor lui nu se va putea şterge”. Pînă aici, totul perfect în ordine – Hitler a fost un criminal absolut, ceea ce s-a întîmplat sub girul său şi din ordinul său direct, nu trebuie, sub nici o formă să fie acceptat şi repetat. Atenţie însă la pasajul următor, despre ceea ce se întîmplă oarecum la zi în Franţa. E, dacă lărgim cadrul şi schimbăm ceea ce e de schimbat, valabil în bună măsură şi pentru România: “Dar Hitler a murit. Or, într-o ţară fără nazişti, unde naţional-socialismul este unanim condamnat, unde evreii nu fac obiectul unei respingeri semnificative, unii se străduiesc să recomande vigilenţa împotriva nazismului. O dată mai mult, hăituirea acestei himere este o momeală. O momeală lasată să cadă în în peisajul ideilor de către terorismul intelectual. Căci în aventura dramatică a secolului XX, totalitarismul a avut două înfăţişări. Nazismul a dispărut în 1945, dar comunismul i-a supravieţuit 40 de ani în Europa. Dacă s-a prăbuşit în URSS, el se menţine totuşi în Cuba, în China, în Coreea de Nord sau în Vietnam. Iar comunismul, în care au fost implicaţi atîţia intelectuali francezi, beneficiază încă de tabu-uri care nu au fost ridicate”. Sau, în cuvintele spuse în 1997 de Jean Francois Revel, “Zidul a căzut la Berlin, dar nu şi în creiere. A descrie comunismul în realitatea lui, rămîne un delict de opinie”.
“Terorismul intelectual” este, în primul rînd, o carte despre Franţa. Dacă, în timp ce o lecturaţi, veţi întoarce privire şi către România şi veţi căuta situaţii similare şi la noi, veţi vedea că ea e, schimbînd ceea ce este de schimbat, şi despre ce se întîmplă în peisajul public, cultural ori politic autohton. E, deci, despre însănătoşirea Franţei – prin terapia adevărului ; ar putea fi, aplicată spaţiului românesc, şi despre însănătoşirea României. Reply: prin terapia adevărului!
