“Oh Suciule, oh ce-mi faci, oaaaaa!!!”. Fântână, tâşnea în toate părţile, se ţinea zdravăn de calorifer, apartamentul trepida ca o oţelărie înaintea vreunui război. Vedeam pe geam oamenii întorcându-se de la piaţă, fugind să prindă autobuze, copii plângând, mamele ţipând nervoase. Era în aer, o simţeau toţi, rândunicile zburau jos, razant, cu paie-n gură, bătrânii bâjbâind, aşteptând înspăimântaţi. Bag ca la abataj, ca la Bumbeşti – Livezeni, ca şi cum ar fi sfârşitul lumii. Pompez garantat cel puţin o oră şi jumate. Pot să vă povestesc zile-n şir, nu-i joacă, femeile trebuie să vadă efortul, să vadă că te străduieşti, că urci Himalaya ca un leu, din doi paşi. După ce-ai dat o floare, intri pe un drum fără întoarcere. Ştiu mulţi care-au pierit aşa. Dar eu, ah… am toate motivele să mă aştept ca la un moment dat, la metrou de exemplu, să fiu purtat pe braţe de mii de sclave, ca un gladiator, erou al marilor bătălii precum primii piloţi, încălecând curcubee, bombardând la sânge, crud, nemilos, neţinând seama de urlete, de implorări. “Mă umpli, n-o să mai am nevoie de nimic! O, Doamne, potopul, Isuse Cristoase! Mi se rup picioarele, paralizată, făcută flenduri! Am umblat crăcănată toată săptămâna şi acum o iau de la capăt! Oooooo!… Aaaaaa!!”. E de-abia începutul. Nu se va termina niciodată. Despic pur şi simplu, butucănos şi greu ca un frigider rusesc. A căzut peste tine, te-a terminat. Nicio şansă, nimic. Hiroshima.
“De când n-am mai ţinut pe cineva de mână! Ador senzaţia asta!”. Sporovăieşte, delicată, fragilă şi mică, toată numai zâmbet, cu păr aurit şi ochii ăia albaştri incredibili, învârtindu-se veselă în jurul meu. Stai să vezi mai incolo… Dau din gură, povestesc despre filme şi cărţi. Empatic. Jack The Ripper. Monstruos. Pregătesc invazii, anexez teritorii. Am hărţi, le haşurez, fixez steguleţe, plănuiesc, conspir. “Pe-aici nu se trece”. Prea târziu.
E ca pe stadion sau ca la meciurile de box. Zdrobeşti, nu ai alternativă. Huliganii ştiau ei ce ştiau. Inter City Firm, West Ham United. Romantismul e pentru poponari, pentru frecangii, pentru biciclişti. Ceainăriile, salatele cu mentă, limonada, dansul. “Apă bei, apă joci”. O singură dată am încercat să scriu o scrisoare. N-am reuşit. Nu-mi place nici să vorbesc la telefon. Apar brusc în faţa uşii. Hannibal ante portas.
Sunt convins că femeile-s fundamental nebune. Fiinţe bântuite, venind din altă lume, aşezate aici ca să ne extermine. Crude. Întrebaţi-i pe alcoolici. Ei ştiu cel mai bine. Daţi afară din case, rămaşi doar în izmenele căcate la cur. Hiene dezlănţuite, ca pensionarii la supermarket în faţa galantarelor cu carne: freamătă, trepidează, vor sânge, mirosul de hoit le excită, să prăvălească vitrina, nu altceva! Năvălesc, pârjolesc, ucid rânjind, chiar şi când stau proptite cu fruntea-n catarama ta! Nu visa, biet amator! E începutul condamnării la moarte. De-asta, cum le prind, pac! Ca pe muşte! Şapte dintr-o lovitură! Direct! Prizoniere, dau din buze pe tăcute ca peştii în acvariu. Sunt tatăl lor. Joc dur, le zbor fulgii, le pârlesc. La mine-n casă miroase a carne arsă tot timpul… Am văzut mii de nenorociţi, caraghioşi fără mâini şi picioare, implorând, târându-se. Trebuie să te fereşti. Eu am pierdut o mulţime de femei, ştiu cum stă treaba, m-am învăţat. Mersul la party, la ceiuţ, la teatru, plimbările, expoziţiile, shopping-ul, cuţu-cuţu, pipilică, căcălică, gulu-gulu, toate astea nu te-ajută. Nu, nu, nu! Deasupra pluteşte ameninţarea, escadrile gri alunecând în văzduh. Dar eu ştiu, eheee, le ştiu bine-bine, îmi iau măsuri, mă camuflez, contraatac, defrişez terenul, le las să intre-n câmp deschis, nimic la voia întâmplării! Ia uite-aici: cicatrici, şrapnele, nişte schije-nfipte-n oase, ficatul un pic obosit, inima de piatră. Amintiri ale unor mari bătălii. Patton. Unii nu-şi mai revin niciodată. Ăstora ce vorbesc singuri pe stradă de-acolo li se trage: la un moment dat au ţinut o femeie de mână. Marea victorie e să rămâi în viaţă. Trebuie să te pregăteşti de mic, mulţi n-au norocul ăsta, se joacă inocenţi de-a pompierii. Mie unchiu’ Petrică mi-a spus: “Băiete, orice păsărică ce zboară la joasă înălţime se prinde şi se regulează! Nu mai e timp de poezie pe lumea asta, nu vezi ce se-ntâmplă!? Dar ah, ah, cum le-am iubit! Pe toate, chiar dacă erau nişte curve! Iubirea-i rea, te face să bei! Uită-te la unchi-tu’ Aurel. Mai e ăla om? Nu mai e! Nici nu mai ştie să vorbească! Schelălăie!”. L-am vazut şi eu pe taică-meu plângând. Om în toată firea, la 50 de ani. Chiar şi pe patul de spital: „ai vorbit cu ea? spune-i că vreau s-o văd, neapărat, neapărat!”. La înmormântare am fost doar 10 oameni, eu şi nişte vecini. Aşa sfârşeşti, nu mai dă nimeni doi bani.
“Pe două picioare, însă nu-ţi fă prea mari speranţe! Până la urmă mersul natural e în genunchi! Dar tu încearcă să nu cazi din prima. Demnitatea! Demnitatea! Nu? Tu ce zici?”. Ce să zic, aprob. În faţa evidenţei nu poţi decât să dai afirmativ din cap. Eşti ca în faţa lui Dumnezeu, n-ai cum să faci pe prostul. Apoi îţi vezi de treabă mai departe. În Infern, cu toate căcaturile tale. Săracu’ unchiu’ Petrică. Oameni minunaţi, dar din păcate vorbim la trecut. Ca maşinile lui Steve McQueen. Doar în amintiri, în poze. Sunt mort după alea americane. Dodge, Plymouth, Chevy Chevelle, Mustang. Europenii o ardeau cu buburuze, cu miniaturi fragile, economice, de prost gust, strâmbând din năsuc. În filmele copilăriei, Louis de Funes, curgea tabla din ele, franţuzeşti, joanghine, de-abia prindeau 40 la oră, caraghioslâc, râdeam cu lacrimi.
“Si-acum? Pe unde scoţi cămaşa? Ai şi tu o faţă… Se vede că ai încasat câteva”. După câte-o cafteală mă mai piş sânge. Mici leziuni, îmi revin. Dar spatele… e în pioneze, nu-i prea grozav. “Ar trebui să te laşi de fumat. Lasă porcăria aia.”.
“E trist un pic, aşa e… nu cred că nu înţelegi de ce, după atâtea discuţii. Oricum, nu o să mă răzgândesc. Voi fi o cold beach multă vreme…”. În câmpurile inflorite se ascund orori, să fiţi siguri de asta. Cu mâinile în buzunare, dând cu şutul în pietricele, agale în drum spre casă. Te mai latră câinii, mai intri în vorbă cu un beţiv. E deja târziu, a început cealaltă zi, sunt pregătit. “Chiar eşti un om cumsecade, Suciule”.
