Până să ajung la cinema să văd 12 ani de sclavie al lui Steve McQueen, tot îmi sărea în ochi afișul filmului de pe autobuze și de pe dosul ziarului care se distribuie la intrarea în metroul londonez. Un citat scris mare în susul afișului: „Unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată”. Mi-am spus că se poate, mai ales că McQueen avea deja notorietate, lansându-se ca artist în anii ’90 cu filme experimentale pentru care i-a fost acordat premiul Turner, cel mai prestigios din lumea artei britanice. Ca lungmetraje, a realizat Hunger și Shame, cel din urma țintind către un teren mai mainstream, cel puțin din perspectiva publicului dacă nu din cea a subiectului.
Shame s-a remarcat prin distanțierea de personaj, pentru a transmite propria alienare a protagonistului, un corporatist new yorkez „erotoman” (dupa cum l-a numit Andrei Gorzo). McQueen, arătând suferința care poate fi provocată oricui de către sclavia în propriul corp, a pus sub semnul întrebării ideea romanțată de Hollywood a sexului, a unirii perpetue minte-corp, și mai ales a controlului (conștient sau nu al) minții asupra corpului. Așadar, a priori, existau așteptări de la 12 ani de sclavie la o provocare adusă filmelor mainstream despre perioada în care a existat sclavia în SUA. Mai ales că, deși se poate să fi fost o coincidență, 12 ani a fost lansat exact la un an după Django dezlănțuit, reprezenând un anume răspuns. Sau poate casele de distribuție (amândoua ținând de studiouri mari, și anume Fox Searchlight Pictures și respectiv Weinstein) ale ambelor filme își calculaseră lansările în funcție de Oscaruri.
Solomon Northup, un negru născut liber, educat, cu casă, familie și un loc de muncă în statul New York, este răpit și vândut ca sclav, umilit și forțat să trăiască cruzimile la care erau supuși negrii din statele de sud înainte de Războiul Civil. Desigur, toată lumea știe în mare despre nedreptățile sclaviei; polemica filmulului se bazează pe ideea că ceea ce contează este cum este spusă această poveste, cum sunt abordate pe peliculă adevăruri istorice, că prin artificialitatea intrinsecă a mediumului să reiasă esența experienței lui Northup ca slav. În Django, Tarantino s-a jucat cu ideea aceasta de a readuce un fapt istoric la suprafață prin intermediul unei povești hollywoodiene. A transformat violența din perioada sclaviei în entertainment, redând astfel mai degrabă un adevăr despre relația dintre percepția din prezent asupra perioadei sclaviei și istoria cinematografiei americane. Puterea lui 12 ani vine tocmai din dorința de a confrunta această reprezentare, iar prim-planul în care Northup privește în cameră, la noi, în ciuda imaginii estetice, cinematografice, dărâmă al ‘patrulea perete’, parcă spunându-ne că vrea sa iasă din tiparele unei simple reprezentări manipulate de autor.
Însă, muzica, cu toate că a fost compusă de Hans Zimmer, sugerează altfel. McQueen a vrut prea tare lacrimile publicului. Acest lucru nu înseamnă că ar fi normal să existe cetățeni care azi să respingă existența dramelor din perioada aceea și modul în care acestea au modelat societatea americană pe parcursul istoriei ei, chiar și după Războiul Civil. Dar oare câți din public s-au simțit obligați să plângă pentru a se (re)autoconvinge că nu sunt rasiști, iar când au ieșit din sală să se fi simțit eliberați și să caute o distracție pentru a se reînveseli?
Scenele în care Northup se alege pe sine în primul rând, trecând pe lângă sclavii care sunt pe cale de a fi spânzurați sau nefiind cuprins de vreun eroism să o salveze pe Patsy la sfârșit, sunt cele care încurajează contemplare asupra nadirului naturii umane către care regimul țintea. Dar, se revanșează Brad Pitt pentru lipsa actelor de eroism ale lui Northup, în rolul de salvator în cele 5 minute în care apare, un rol care duce spre forțare și artificialitate hollywoodiana, mai ales când a apărut pe generic și ca producător (deși înțeleg din punct de vedere al marketingului de ce Brad Pitt în distribuție ridică automat vânzările filmului și așadar recuperarea bugetului la care a contribuit actorul).
Poate m-a alienat și campania de marketing a filmului, aceasta părându-mi iar forțată, țintind către Oscaruri, știind că poate să proclame filmul o capodoperă din cauza subiectului și reputației regizorului. Din păcate, pentru mine 12 ani nu este un film care să se întipărească în minte, care, prin imagini și dialog, să fi transmis niște întrebări sau emoții care să bântuie cu mult după ce se iese din sala de cinema. Iar acesta este barometrul ce îmi indică dacă tocmai am văzut unul dintre „cele mai bune filme făcute vreodată”. Știu însă că este un film care trebuia făcut, exact așa cum este, reprezentând o porțiune dureroasă din istoria Americii. Și mai știu că am văzut un film care are șanse bune la Oscar.
Felicitari Raluca.