S-au împlinit zilele trecute cincisprezece ani de la dispariţia lui Mircea Nedelciu. Un interval de timp incredibil, dacă-l măsurăm după unitatea vieţii obişnuite şi după intensitatea evenimentelor trăite. Şi totuşi, parcă s-ar fi scurs doar o clipă, într-atât de prezent continuă să fie în memoria unora dintre noi. Pentru micul grup de prieteni timişoreni el e tot şeful, apelativ tandru-ironic cu care-l alintam. Îl evocăm în conversaţii cotidiene, ori atunci când ne punem întrebarea cum ar fi reacţionat el într-o împrejurare sau alta. Ştim că ideile lui n-ar fi fost neapărat şi ale noastre (mai ales în planul politicii), dar mai ştim şi că, indiferent de opţiuni, nu s-ar fi pus problema ca dintr-un fleac să ajungem la conflict – aşa cum s-a întâmplat, din păcate, cu mult prea mulţi dintre colegii noştri de generaţie.
Dar asta nu vrea să spună că Mircea Nedelciu nu era omul convingerilor ferme. Era, dincolo de orice dubiu. Avea însă un mod propriu, delicat şi suav, de a şi le exprima. Înţelegeai, vorbind cu el, că există un relativism bun, că se poate polemiza şi altfel decât cu ciomagul în mână şi făcând spume la gură. Experienţa de viaţă îl învăţase lecţia prudenţei şi a toleranţei şi, mai ales, îl învăţase să nu rupă niciodată punţile de comunicare. Cu toate acestea, au existat două momente în care am simţit la el tentaţia radicalizării. Cel dintâi a fost la sfârşitul anilor ’80, când devenise evident că nu va mai sta mult pe margine şi că va intra în opoziţie făţişă la aberaţiile lui Ceauşescu. O simţeam din tonul conversaţiei, din înnegurarea chipului atunci când venea vorba de ceea ce ar fi trebuit făcut pentru a opri catastrofa. Se pregătea pentru acea nouă biografie aşa cum se pregătea pentru cele mai banale gesturi cotidiene: cu temeinicie, cu calm, ca un jucător de şah care înainte de a face o mişcare studiază toate variantele ce-i stau la dispoziţie.
Al doilea moment e legat de apropierea tot mai pronunţată de Partidul Alianţei Civice şi de Nicolae Manolescu, de la mijlocul anilor ’90. Mi-am dat seama atunci că ceea ce eu luasem doar drept pragmatism şi realism era, în realitate, o vocaţie neştiută a ideologicului, pe care şi-o dezvăluia pas cu pas. O vreme încercase s-o exercite în cadrul sistemului (drept dovadă, prefaţa la Tratament fabulatoriu, o mostră de perestroikă fără precedent în anii ’80 în România), iar apoi, prin implicare treptată, începuse să imagineze soluţii mai apropiate de cele ale societăţii deschise.
Dispariţia lui a însemnat şi risipirea a ceea ce părea să fie moştenirea Generaţiei ’80. Îl recunoşteam ca lider în mod spontan, fără statut ori cotizaţii, prin simpla constatare că era singurul dintre noi în jurul căruia ne adunam cu enormă, firească bucurie. Avea, ca nimeni altul, plăcerea de a imagina şi de a edifica totodată. Era plin de idei şi ştia cel mai bine ce trebuie făcut cu ele. Când a inaugurat o firmă de import de cărţi şi presă din străinătate s-a plasat în avangarda economică a României. Înţelesese, cu mintea lui orientată spre rezolvarea problemelor practice, drumul pe care urma să o ia societatea. Am înţeles, la rându-mi, că astfel erau construite şi cărţile lui: cu un pragmatism rece şi o nemaiîntâlnită abilitate de a integra în structuri tradiţionale cele mai noi invenţii din domeniul naratologiei, semioticii, pragmaticii lingvistice ori experimentalismului, pur şi simplu.
Aceasta era, de fapt, forma mentis care i-a dominat scrisul, dar şi implicarea publică. Reuşise să creeze un hibrid perfect funcţional ce îngloba tematica inspirată de imediata realitate şi sofisticata abordare tehnică, racordată teoriilor de ultimă oră de la nivel european. Îţi lăsa impresia unui copac solid implantat în sol, dar având o coroană de o spectaculozitate rară şi de un colorit seducător. Citindu-l, îţi dădeai seama însă de un lucru: că dincolo de tehnici, de inovaţii stilistice şi de perspective originale există o soliditate indestructibilă — aceea a talentului în stare pură.
La Mircea Nedelciu talentul se manifesta ca o formulă a uşurinţei. Inclusiv acea uşurinţă a fiinţei umane în vremuri de ciumă ideologică despre care a scris Kundera. Totul, în prezenţa lui, decurgea natural, simplu şi rapid. Odată ideea conturată, nu era decât chestiune de dozare a efortului şi de convertire în energie a ceea ce fusese deja omologat la nivelul minţii. Avea, în tot ce făcea, un tip de graţie şi firesc pe care-l întâlneşti arareori în mediul scriitoricesc, dar îl vezi la câte un sportiv de elită. Felul în care se orienta în câmpul creaţiei îmi evocă simplitatea şi viteza pe care, mai târziu, le-am identificat la un mare tenisman — Roger Federer. Mircea Nedelciu ştia să facă orice: şi construcţie narativă, şi dialog, şi parodie, şi subminare textuală, şi analiză, şi asumare a deriziunii pe care tocmai o exersase pentru a pune între el şi lume un solid zid protector / despărţitor.
În perioada în care ne-am înhămat, alături de Adriana Babeţi, la scrierea romanului Femeia în roşu, am descoperit nu doar un extraordinar partener de discuţii, un prieten de o căldură şi o empatie cuceritoare. Am descoperit mult mai mult de-atât: că poţi fi senin chiar când te afli în mijlocul celor mai cumplite încercări, că poţi lupta cu floreta inteligenţei şi a raţiunii contra celor mai absurde sfidări ale realităţii. Nu cunoscusem până atunci pe nimeni care să se trezească râzând, şi n-am mai văzut nici de atunci încoace. Revenea din somn cu o poftă de a trăi şi de a se exprima care anula instantaneu barajele dintre lumi. Funcţiona perfect din chiar clipa în care părăsea poziţia orizontală pentru a îmbrăţişa cu toată energia provocările verticalităţii.
Odată cu publicarea ultimei cărţi — Zodia scafandrului (2000) —, care marchează începutul unei noi etape în creaţia lui, se pot doar face presupuneri privind drumul pe care l-ar fi urmat. Vocaţia de înainte-mergător s-a văzut şi după 1990, prefigurată, între altele, de rescrierea Poveştii poveştilor a lui Creangă, una din direcţiile îmbrăţişate de proza noii generaţii — cea a limbajului dezinhibat, a curajului (şi plăcerii) de a spune lucrurile pe şleau. Mi-l imaginez propunând o ficţiune minimalistă, intens corozivă, placată pe real. Ochiul său ar fi ştiut să extragă din bizara şi multicolora lume a tranziţiei subiecte pe care evazioniştii noii generaţiei le ignoră cu o păguboasă trufie. S-ar fi implicat, cu siguranţă, în bătăliile politice importante şi ar fi avut un cuvânt de spus în ce priveşte modernizarea României. Şi, bineînţeles, ar fi fost ţinta unor campanii de presă, a unor denigrări isterice şi a multor atacuri imunde.
N-a fost să fie aşa. Absenţa lui a zădărnicit multe alte lucruri care păreau posibile atâta vreme cât el a funcţionat ca reper al generaţiei noastre. Autoritatea lui se născuse în mod firesc şi indiscutabil, fără să ne impună sau pretindă ceva. Ne-am descentrat cu toţii, alergând pe culoare diferite — nu puţine din ele dubioase — din clipa când a dispărut mediatorul înnăscut, omul atitudinilor generoase şi salvatorul care ştia, ca nimeni altul, să deschidă uşi ce păreau definitiv ferecate. Fără el, nici eu, nici mulţi dintre colegii mei nu am fi reuşit să debutăm la cea mai prestigioasă editură a epocii, „Cartea Românească.” Fără el, scrisul nostru ar fi fost privat de simţul mizei şi de dorinţa de a fi mai buni şi, dacă se putea, cei mai buni. A ştiut, cu ironie, să ne arate că uneori ambiţia poate fi benefică şi că, dacă ţi-ai asumat o misiune, ea trebuie dusă până la capăt.
Destinul a vrut ca setea lui de a trăi, de a crea şi de a ctitori să fie curmată mult înainte de vreme. Pe poarta prin care a plecat el au năvălit în vieţile noastre cenuşiul, vrajba, nesăbuirea, sminteala şi neghiobia.
preluare de pe Romania Literara