Este Dumnezeu fericit? Din păcate – sau din fericire! – întrebarea aceasta nu am pus-o eu, ci un gânditor mai serios decât mine, l-am numit pe Leszek Kolakowski. Mai „serios”, în sensul de „aplicat”, consecvent cu cercetările sale de o viaţă, chiar dacă la început a fost marxist. Îmi vine, ajuns aici, să pun şi eu o întrebare care arată, mai degrabă, cât de superficial sunt: „Este Dumnezeu marxist?” Asta ca să-i pun pe gânduri pe ateii care se cred continuatori ai „comunismului” lui Iisus. Mai inspirat, Gianni Vattimo, unul dintre franctirorii filozofi care au polemizat cu Biserica Catolică, a găsit cândva această formulă, paradoxal-ironică: „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt ateu!” De ce nu, dacă Dumnezeu permite asta? Ştim de la Einstein, care, deşi ateu, era un spirit religios, că „Bătrânul poate fi ironic, dar niciodată sarcastic”. Aşa că, de ce nu i-ar permite lui Vattimo să fie ateu? I-a permis până şi lui Einstein, care, deşi afirmase că nu credea într-un „Dumnezeu personal”, a declarat cândva asta: „A şti că ceea ce este impenetrabil pentru noi există, manifestându-se precum cea mai înaltă înțelepciune și cea mai radiantă frumusețe pe care facultățile noastre greoaie le pot înțelege doar în cele mai primitive forme ale lor – această cunoaștere, acest sentiment este în centrul adevăratei religiozități. În acest sens, și doar în acest sens, aparțin rândurilor de oameni religioși cu devoțiune.” Vedeţi de ce găsise cândva poetul expresia „un altceva, acelaşi?”
Adversarii religiei sau ai religiosului vor reproşa până şi faptul că am folosit termenul „permite”. Nu Dumnezeu permite, vor spune ei, ci noi ne „permitem”, ca fiinţe raţionale, conştiente şi chiar omnisciente, de vreme ce ştiinţa modernă ne ajută să cunoaştem lucruri pe care adoratorii Vechiului Testament nici nu le puteau bănui. Clerul secolelor dogmatice ţinea soarele cunoaşterii într-un nor voit de ignoranţă – pentru ca lumina celor adevărate să nu ajungă la toţi –, iată clamata justiţie contemporană care se face de ceva timp auzită. Azi, avem tribunale care judecă tot, inclusiv ce înseamnă religie, aşa cum a făcut Curtea Supremă Americană. La ce concluzie au ajuns ne spune Richard Dworkin: „Curtea, solicitată să interpreteze garanția Constituției la ”exercițiul liber al religiei” în alt caz, a declarat că există multe religii care înfloresc în Statele Unite, dar care nu recunosc un dumnezeu, incluzând ceva ce Curtea a numit «umanism secular». Mai mult, oamenii obișnuiți au ajuns să folosească «religie» în contexte care nu au nimic de-a face cu dumnezei sau forțe inefabile. Ei spun că americanii fac o religie din Constituția lor, și că pentru unii oameni baseball-ul este o religie.” Americanii ăştia…
Totuşi, ca să nu lăsăm în gol întrebarea lui Kolakowski, trebuie spus că filozoful polonez a dat şi un răspuns. Dacă Dumnezeu este, cum s-a spus, imuabil, atunci nu poate fi supus emoţiilor, aşadar este indiferent la ceea ce simţim noi, de fapt. În acest caz, nu se poate susţine că este fericit. Dacă, totuşi, răspunde emoţiilor noastre, pozitive sau negative, cu măcar aceeaşi intensitate, se poate deduce că nici în acest caz nu este fericit, ci, mai degrabă, confuz – aşa, ca oamenii aflaţi în căutarea fericirii. Totuşi, acestea sunt supoziţii – mai degrabă nu ştim dacă Dumnezeu este fericit sau nu. Cu toate astea, afirmă Kolakowski, „adevăratul Dumnezeu al creştinilor, Iisus Hristos, nu era fericit în nici un sens recognoscibil al termenului. El s-a întrupat şi a suportat durerea, a împărtăşit suferinţa celorlalţi oameni şi a murit răstignit.” (Este Dumnezeu fericit?, Ed. Curtea Veche, 2014). A murit, dar a înviat a treia zi – vor afirma cei care cred în evenimentul capital al creştinismului. Da, şi a mai murit odată, atunci când un filozof german a proclamat-o. Însă, iconoclasmul era deja cunoscut, iar uimirea oamenilor părea uşor ipocrită. Cu toate astea, noi continuăm să fim idolatri – însă adorând chipuri străine de ale Domnului. Dar asta a fost şi pe vremea evreilor care au cerut un idol la care să se închine, ca şi în vremea noastră când, cum arată acelaşi Kolakowski, sunt adorate celebrităţile cărora li se închină un adevărat cult (el dă exemplul prinţesei Diana). Este vorba de acel curent istoric al idolatriei care este continuat în forme aberante, căci moderne. „Dacă Dumnezeu a murit, afirmă filozoful polonez, dacă l-am alungat din lumea noastră şi l-am obligat să se ascundă în solitudinea lui impenetrabilă, de ce continuăm să fabricăm imitaţii – sau, mai curând, caricaturi – ale unor forme străvechi de adoraţie religioasă?” Deşi amănunţit, răspunsul filosofului polonez, sună pe scurt astfel: în absenţa credinţei, în absenţa unui crez, iată de ce. Rămaşi fără ceea ce adorau cândva, oamenii redevin cu uşurinţă idolatri. Ateismul contemporan poate lua şi astfel de forme.
În ultima sa carte, „Religia fără Dumnezeu”, Richard Dworkin a încercat să observe care ar fi natura acestor contradicţii puternice care merg până la fanatism de ambele părţi ale baricadei: „Puternica discordie familiară dintre oamenii religioși şi cei fără religie este prea crudă. Multe milioane de oameni care se consideră atei au convingeri și experiențe foarte asemănătoare și la fel de profunde precum acei credincioși care se consideră religioși. Ei spun că deși nu cred într-un dumnezeu «personal», cred totuși într-o «forță» din univers «mai mare decât noi». Aceștia simt o responsabilitate inevitabilă de a-și trăi viețile bine, cu respectul care se cuvine pentru viețile celorlalți; ei se mândresc cu o viață pe care o consideră bine trăită și uneori suferă de un regret inconsolabil pentru o viață pe care o consideră, în retrospectivă, irosită. Ei găsesc Marele Canion nu doar impresionant, ci și minunat, uimitor și straniu. Ei nu sunt doar interesați de ultimele descoperiri despre vastul univers, ci de-a dreptul captivați și vrăjiți de ele. Acestea nu sunt, pentru ei, doar o chestiune de reacție imediată senzorială şi dealtfel inexplicabilă. Ele exprimă convingerea că forța și uimirea pe care le simt sunt reale, la fel de reale precum planetele sau durerea, că adevărul moral și uimirea naturală nu doar evocă venerația, ci o reclamă.” („The New Yorker Review”, 4 aprilie, 2013 – http://www.nybooks.com/articles/archives/2013/apr/04/religion-without-god/).
Această discordie dintre cei care adoră şi cei care refuză este istorică, dar pare să se fi acutizat în momentul în care intră în arenă gândirea lui Nietzsche. Etosul critic al filozofului german cere descoperirea măştilor şi denunţarea iluziilor provocate de acest „mare depozit de costume teatrale” care ţine lumea în plasa unui miraj: „Gott ist Tott”. Furia revărsată a fost imensă: Nitezsche era Antihristul! Deceniile care au urmat au consolidat taberele, dar nu le-au şi consolat, pentru că falia fusese produsă – o împăcare nu mai era posibilă. Or, în numele acestei înţelegeri a faptului religios, avem numeroase războaie care se revendică de la credinţa cea mai autentică împotriva uneia considerate falsă. Războaiele de tip religios lăsau locul celor de tip cultural, civilizaţional: „Dacă îl putem separa pe Dumnezeu de religie – dacă putem ajunge să înțelegem care este cu adevărat punctul de vedere religios și de ce nu necesită sau nu își asumă o persoană supranaturală – atunci poate vom fi capabili măcar să reducem temperatura acestor bătălii prin separarea întrebărilor de știință de cele de valoare. Noile războaie religioase sunt acum de fapt războaie culturale. Ele nu au de-a face doar cu istoria științifică – cu ceea ce explică cel mai bine dezvoltarea și evoluția speciei umane, de exemplu –, ci, într-un mod mai fundamental, cu sensul vieții umane și cu ce înseamnă să trăiești bine.” (Richard Dworkin)
Pentru un filosof preocupat de „principiile matematicii”, cum este Alfred Whitehead, religia este „ceea ce individul face cu propria sa solitudine.” În cartea sa, „Religia în formare”, apărută în 1926, Whitehead procedează la o sistematizare şi interpretare a acesteia, din perspectiva unui gânditor preocupat să observe diferitele etape ale religiei în societatea umană, de la ritual şi emoţie, până la credinţă şi ceea ce el numeşte „religia raţională”. După ce constată că particularitatea religiei ar consta în faptul că „fiecare generaţie îşi schimbă atitudinea faţă de ea”, filozoful britanic observă că toate marile concepţii religioase care s-au impus în istorie sunt „semne ale solitudinii”, de la Prometeu înlănţuit pe stâncă până la „Omul solitar de pe cruce”. Whitehead notează astfel că „propriul caracter se dezvoltă în funcţie de propria credinţă”. Nici definiţia lui William James nu e mai puţin completă: „…precum iubirea, precum furia, precum speranța, ambiția, gelozia, precum orice altă nerăbdare instinctivă și impuls, [religia] adaugă vieții un farmec care nu este deductibil rațional sau logic din nimic altceva”.
În zorii umanităţii, religia apare ca formă a unui ritual colectiv în care emoţiile, adesea violente, joacă un rol primordial. În acest sens, ritualul este organizat în virtutea a aceea ce Whitehead numeşte „efectul primitiv al surplusului de energie şi răgaz”, consecinţă firească a „tendinţei corpurilor vii de a-şi repeta propriile acţiuni”. În timp, apare ceea ce Whitehead numeşte „religia raţională”, cea care „e legată de progresul rasei în cadrul căreia este edificată, ca şi de apariţia ideilor generale şi a instituţiilor etice relevante.” Asta nu înseamnă că o religie genuină aparţinând unei rase vechi nu poate fi „îmbunătăţită” la contactul cu alte rase – cazul creştinismului dezvoltat din iudaism. Totuşi, nu trebuie să folosim termeni ierarhizatori, ar fi păgubos pentru ceea ce Toynbee numea „armonia” celor patru mari religii ale umanităţii: Budismul, Creştinismul, Islamul şi Hinduismul. Fiecare îşi aduce aportul la tezaurul spiritual al umanităţii, iar o unificare a lor, într-un timp îndepărtat chiar, este socotită iluzorie. Nu se adună mere cu pere, nici măcar Dumnezeu nu poate face asta. Religia raţională apare la rasele al căror proces civilizaţional este evident, inclusiv cel legat de conceperea unui bagaj de idei generale relevante, precum şi a unor instituţii etice de impact. Creierul uman a trebuit să dezvolte în timp o „limbă cu rezervă adecvată de termeni generali” pentru a putea exprima o nouă sinteză în care mitul să fie reorganizat, iar religia obţinută să poată exprima mai coerent nevoile individuale ale omului. S-a ajuns astfel la celebrarea acelui adagiu biblic „Mulţi chemaţi, puţini aleşi”, care caracterizează gândirea şi trăirea religioasă într-o epocă în care religia este trăire solitară, bazată pe rugăciune în măsură mai mare decât pe ritual şi credinţă. Ce ar semnifica aşa ceva? Whitehead ne spune simplu: „Viaţa lui Hristos nu este o manifestare a puterii stăpânitoare. Slava sa este pentru cei care o pot discerne şi nu pentru lume. Puterea sa stă în absenţa forţei.”
Îmi place Whitehead.
