Aţi văzut vreodată moartea din ochii femeilor? Nu-i ca moartea din sicriu. Asta din urmă e moartea cea mai simplă, cea mai uşoară, ca un fulg, o respiraţie şi gata, tărâmuri mai bune, o aşteptăm, eu chiar cu nerăbdare, o ştim de când ne naştem, toţi vorbesc în jur despre ea. “Ce mort frumos! Parcă doarme! O să-l ţinem minte multă vreme!”. Moartea din ochii femeilor e ceva între tăcere ce aşteaptă, indiferenţă şi dispreţ. Dacă n-aţi întâlnit-o sunteţi norocoşi. Apare uneori când încerci să intri-n vorbă. Mă prefac absorbit, joc jocu’. Cum te cheamă? “Neah. Zât!”. Alteori moartea din ochii femeilor apare brusc, după luni sau ani. Ceva se schimbă-n mintea lor, o iau razna, se tâmpesc. Atunci te apuci de băut, devii un rafinat al distileriilor. La cârciumă, unde ne holbăm unii la alţii zgârmându-ne-n nas. Te obişnuiesti cu pustiul, cred că aşa-i şi când crăpi.
Moartea pe bucăţele, o ştiţi? În care porcărelele, tabieturile, mersul fără cârje îţi sunt luate şi nu le mai primeşti înapoi. E ca la dentist fără anestezie. Moartea la Eforie, de exemplu. Am trecut pe-acolo cu maşina, câteva minute, am simţit-o din plin. Ca o bombă nucleară, mirosea ca atunci când intru la mine-n bloc. N-o să mai faceţi plajă liniştiţi niciodată. Vrei să dai drumul unui lampion în văzduh, cade-n faţa ta, la un metru. Na, ai ratat încă o dorinţă! Ca un prost, ca un tataie-n spital, gâjâind în perfuzii, căcat în scutece.
Vezi moartea la mulţi, eu, bunăoară, am văzut-o în ochii unui nea cioace, un popicar oarecare. “Taxidermie”. Ştiţi, nu? Când scoţi viaţa şi pui paie-n loc. Nu-ţi mai tihneşte păpica, apica, nimic. Te urmăreşte privirea din micii ochişori de sticlă. Unii o răspândesc ca pe răceala, hap, un strănut, şi te-a mai omorât un pic. “Haideţi, totuşi, să ne strângem mâna, civilizat… Impresia. Să nu ne urâm.”. Puah, un scuipat!
Prin Mangalia, bară la bară, ne târâm ca proştii-n soare, îţi venea să te-ngropi de viu, deja mă durea-n piept, ca după o noapte de insomnie în care n-ai altceva de făcut decât s-aştepţi să izbucnească un război. Îmi plac războaiele, m-aş simţi în largul meu jefuind, prinzând pitici cu lasoul! Implorări, scâncete, Valea Plângerii. Aş fi vrut să fiu conquistador, să fac praf civilizaţii de canibali, să ar toată Amazonia, să o secătuiesc de aur, s-o dinamitez. Aguirre. I-aş fi înecat pe gălbejiţi în napalm încă din prima zi. Am întâlnit mai demult o tipă de o idioţenie obişnuită. Mi-a spus: “Fereşte-te de banalitate! Mi-e frică sa nu am o existenţă banală!”. La război n-o să ai. Doar experiment, neverosimil, extraordinar, nou, nou, nemaivăzut! Maţele scoase, ca la Otto Dix! Ce se mai dau în vânt fraierii dupa “exotic”. Pudeli, viteji de asfalt, n-au stat în viaţa lor într-un ring! Vor să iasă din cochilie ca să-i clenfăne-ntre dinţi tot soiul de aborigeni. Călătorii iniţiatice în ţări de doi lei cu malarie iniţiatică, ceaiuri iniţiatice, iubire iniţiatică, băştinaşi iniţiatici, Dalai Lama şi alte prostii. Tainele universului desfăcute ca nişte labii. Promiţător! Neapărat prin continente absurde pe care le-am urât dintotdeauna, Asia, America de Sud.
“Ah ce bine e, uh, oh! Din ce lume vii? Cum ai ajuns pe Pământ?!”. Nu vin din nicio lume. Sunt moartea.
