Gândacul

Vic intră grăbit în clădire, se uită nedumerit în jur, şi urcă repede treptele. Descuie uşa încet şi se repezi înăuntru sărind peste prag. Căută comutatorul grăbit. Era miop, avea dioptrii de minus 10 şi nu vedea aproape nimic, nici măcar cu lumina aprinsă. Deseori se izbea de pereţi ca un liliac şi, din cauza asta, avea în permanenţă nişte vânătăi mov -albăstrui pe mâini sau picioare. Nu-i păsa pentru că, oricum, nu vedea pe nimeni. Se duse întins către frigider: trebuia neapărat să bea ceva. Deschise uşa frigiderului, cu o mişcare bruscă care trimise gândacii maronii, graşi şi bine hrăniţi în toate direcţiile. În frigider nu era mare lucru: puţin vin rămas pe fundul unei sticle deschise acum trei zile, o bucată de friptură rece, acoperită cu o folie, şi o ceapă. Vic scoase sticla de vin şi o puse pe masă; căută din ochi un pahar, pe care îl găsi pe marginea chiuvetei, încărcat de gândaci. Îl scutură, clăti uşor paharul şi îl puse pe masa, lângă sticlă. Toate mişcările astea erau făcute cu grijă, pentru a nu storci vreun gândac. Erau puzderie peste tot în casă; Vic aproape că nu se putea mişca de colo până colo, trebuia să umble cu o grijă infinită pentru a nu storci cumva vreunul sub talpa pantofului. De aceea, de mai mult timp, Vic umbla desculţ vara şi cu nişte şosete subţiri iarna pentru a evita orice pontenţial accident mortal.

De câteva zile, Vic nu mai cumpărase nimic, fusese mult prea prins în gândurile şi treburile lui. Toate evenimentele se acceleraseră în ultima vreme şi simtea că se aproprie de marea descoperire. Nu avea timp pentru nimicuri, nu avea timp nici să mănânce şi, dealtfel, credea sincer că oamenii trebuie să se gândească mai puţin la mâncare. Vedea adeseori pe unii mâncând pe stradă şi nu putea înţelege acest barbarism rudimentar: pentru Dumnezeu, la ce ne-au folosit atâtea secole de civilizaţie dacă am ajuns să înfulecăm ca nişte bastarzi direct din pungile alea de hârtie sau de plastic, din care curg diverse sosuri?! Îşi scutură capul; numai când se gândea la asta îl apuca sila. Ce degeneraţi! Nici măcar sălbaticii nu îşi permiteau să mănânce în public sau în faţa șefului de trib. Nu, atunci se vâna metodic: se aducea vânatul în comunitate, femeile îl preparau şi se ospătau cu toţii pe cinste, sălbatic, e adevărat, dar totuşi într-un ritual sacru, cu cântece, dansuri şi alte obiceiuri. Acum toţi înfulecă pe apucate, indiferent unde s-ar afla.

Vic îşi turnă restul de vin. Scoase şi friptura rece din frigider, o puse pe o farfurie şi, dintr-un mic sertar cocoţat foarte sus, luă furculiţa şi cuţitul de argint împreună cu un şervet brodat cu monogramă. Le avea pe toate de la mama lui, care murise acum patru ani, neconsolată că unicul ei fiu nu părea să facă nimic. În copilărie îi dăduse însă sfaturi bune, iar Vic le ţinea minte pe toate. Unul dintre acestea era să nu mănânce niciodată ca un animal, în nicio circumstanţă. Vic respecta regula asta cu sfinţenie. Luă lucrurile şi se mută în living. Pe o masuţă joasă şi mică, maronie şi foarte ponosită, îşi aranjă tacticos masa, într-o ordine desăvârşită. Îi era foame, însă ştia să se abţină şi prefera să moară de foame decât să mănânce oricum. Își reproșa că mânca uneori carne de pui dar, se gândea că, în condiţiile în care puii ăştia erau scoşi pe bandă, la fel ca oricare alt produs, deja nu mai era aproape nici o diferenţă. Şi apoi, toată povestea asta cu clonarea nu îi mirosea deloc a bine. De unde ştia el că nu mănâncă, de fapt, un pui clonat, ceva din plastic, care are aparenţe de pui viu. Desigur, Vic ar refuza să primească carnea păsărilor sau a animalelor de curte sacrificate de rudele lui de la ţară care îi trimiteau, din când în când, un pachet. Fără să-l deschidă, Vic expedia, în aceeaşi zi, pachetul cu poşta rapidă. După un timp, nu mai primi nimic de la nimeni – exact ce-şi dorea.

Se aşeză pe fotoliul ponosit, de o culoare incertă, care se afla în faţa măsuţei şi luă o înghiţitură de vin. Scoase un uşor sunet de plăcere. Din mânecă i se prelinseră doi gândaci rătăciţi, pe care îi alungă cu un gest plictisit. Îşi puse şervetul în poală, luă tacticos furculiţa şi cuţitul şi tăie o felie de friptură. Mestecă lent, gânditor, cu o expresie tristă. Deodată, ca mânat de un resort interior, se ridică rapid, cu gesturi puţin nevrotice şi se duse întins către o cutie pe care zăcea, plin de praf şi de gândaci, un pick-up. Puse un disc şi se întoarse la masă. În timpul ăsta, friptura fusese invadată de gândaci, aproape că nu se mai vedea. Oftă, şi cu un gest nervos îi scutură de acolo şi, de data asta, îi călcă chiar în picioare pe unii. Se săturase!

O muzică caldă, concertul de vioară no. 4 a lui Paganini învălui deodată încăperea anostă, situată la etajul patru al unui bloc împuţit, din care se ridicau miasme dintre cele mai abjecte, cu scări duhnind a otravă de şobolani şi cu oameni care trăiau dincolo de vizoarele apartamentelor lor meschine, oameni pe care nu-i văzuse niciodată, dar despre care ştia că se află acolo, undeva, ducându-şi existenţa insalubră, într-unul sau mai multe dintre cotloanele şi încăperile infecte. În mod paradoxal, minunăţia asta de clădire, cu oamenii ei cu tot, se afla foarte aproape de centru, doar la trei străzi distanţă de primărie, şi acesta era, de fapt, singurul motiv pentru care Vic închiriase o garsonieră aici. Avea nevoie să fie aproape de obiectivul lui, de primărie, pentru că mergea zilnic acolo, la bibioteca administrativă, care se afla în incinta primăriei. Era disciplinat acum, se forţase să devină pentru a-şi atinge scopul, unul care nu-l privea doar pe el, ci întreaga omenire, era convins de asta. Descoperirea lui era de importanţă istorică şi, tocmai din cauza asta, nimeni nu trebuia să ştie nimic până în ziua Z. Fusese, desigur, obligat să dea mici detalii bibliotecarului administrativ, dar foarte mici, iar acestea nu-i periclitau proiectul. Şi, mult mai bine chiar, bibliotecarul nici nu-l crezuse, ceea ce îl motivase teribil. Abia aştepta ziua când îi va dovedi nesuferitului ăsta fonfăit, cu vorba lui dulce şi şmecheră, că habar nu avea. Continua, totuşi, să vorbească cu el în fiecare joi pentru a vedea dacă ceva se mai schimbase în atitudinea lui sau nu. Adversarii trebuiau ţinuţi aproape şi testaţi din când în când.

Cu ani în urmă, Vic se specializase în entomologie, o pasiune pe care o căpătase încă de mic; la 13 ani cutreiera zile întregi munţii dimprejur şi toate poienile şi pădurile în căutare de rădaşci, fluturi, bondari, şerpi şi, mai ales, gândaci. Nu ştia nici el de ce, nici când se întâmplase, însă dezvoltase o simpatie pentru gândaci, chiar o anumită afinitate. Când îi vedea, cu multiplele lor picioare, strecurându-se în viteză dintr-un colţ într-altul, nu putea decât să-i admire. Şi, atunci când observase că sunt foarte sensibili la lumină şi dispar instantaneu, înţelesese, mai mult intuitiv, ce naturi timide şi discrete sunt gândacii. Pentru Vic, acesta era motivul pentru care gândacii fugeau din calea omului şi se ascundeau te miri unde: timiditatea lor excesivă. Nu avea nicio îndoială în privinţa asta. Făcuse testul cu lumina de nenumărate ori, copil fiind, şi se convinsese că teza lui era infailibilă. Nu-i plăceau însă deloc gândacii lacomi, cei care trăiau doar pentru a mânca, cum sunt aşa-zişii gândaci de bucătarie: pe ăştia îi mai omora câteodată pentru că dispreţuia profund lăcomia gastronomică. Orice, numai tipul acesta de decădere Vic nu îl putea îndura. Trebuia, în opinia lui, ca toate fiinţele lăsate de Dumnezeu pe pământ să manifeste o oareşce decenţă şi, chiar şi în cea mai neagră disperare, cum e cea care ne loveşte în anumite situaţii, cum ar fi lipsa unui acoperiş, cotlon, încăpere, coridor, hol, tunel, subsol, tub, vizuină, gaură, să aibă o anumită decenţă, să-şi ţină cumpătul cât se putea de mult, să transforme disperarea în ceva superior. Asta credea Vic, cu toată forţa. În studiile sale timpurii prin păduri şi poieni, iar mai apoi ca membru al Cercului de Studii Naturale şi Antropologice, observase că, dintre toate speciile umblătoare, gândacii se comportau cel mai bine în situaţiile limită. De exemplu, sesizase repede că, atunci când nu mai au ce mânca într-un loc, gândacii nu se iau la harţă între ei, ci, pur si simplu, se încolonau disciplinat, în şir indian şi plecau imediat în altă parte. Tot aşa, dacă exista un pericol, cum ar fi una dintre substanţele acelea îngrozitor de toxice pe care oamenii obişnuiau să le pulverizeze asupra lor, gândăceii nu stăteau să se plângă de starea lor jalnică şi, iarăşi, o luau din loc. Vic credea că flexibilitatea şi adaptarea de care dădeau dovadă se datora unei inteligenţe superioare care îi făcea să-şi perceapă incredibila urâţenie şi atunci, fără să se supere pentru masacrul la care generaţii întregi de gândaci fuseseră supuse, se încolonau disciplinat, mai ales noaptea şi dispăreau rapid, atunci când situaţia o cerea.

La terminarea liceului, Vic ştia mult mai multe decât profesorul de biologie şi ştiinţe naturale şi, în mod firesc, profesorii îi recomandară să urmeze o carieră de cercetător la un institut de prestigiu în ştiinţele naturale. Vic refuză politicos şi plecă; de atunci, niciunul dintre profesorii săi nu mai auzi nimic despre el. Planurile lui Vic erau mult mai grandioase; nu se putea complace în banalitatea unei existenţe de mic cercetător de laborator. Putea face asta şi singur, nu avea nevoie de nimeni. Aşadar îşi cumpară tot echipamentul sofisticat de laborator, cu cel mai performant microscop, cu lupă tridimensională şi o cameră obscură ca să poată urmări în fascicol anumite proceduri, şi se înscrise la antropologie şi ştiinţe naturale. După experienţa sa de pustnic singuratic, petrecându-şi timpul prin păduri, înconjurat deseori doar de gângănii şi linişte, studiile de antropologie şi ştiinţe naturale îi oferiră, cel puţin în primul an, o schimbare binevenită. Socializa cu toţi colegii săi în modul lui stângaci şi îşi formă repede reputaţia de individ ciudat. În grupuri, Vic nu ştia niciodată când să râdă, când să vorbească şi cum să-şi ţină mâinile. Până se hotăra cu privire la oricare dintre cele trei aspecte ce îl tulburau, seara lua sfârşit fără ca el să spună nimic. Stătea acolo tâmp, cu mâinile în poală şi degetele strânse pe care, uneori, şi le freca frenetic. În timp, căpătă un tic bizar: dădea aprobator din cap, minute în şir, fără să spună nimic. Înțelese mai târziu că asta i se trăgea de la multele seri de tăcere din primul an de facultate alături de colegii săi, când era prea timorat ca să spună ceva şi, în acelaşi timp, să aleagă şi momentul în care ar decide ce să facă cu mâinile sale. Erau deja trei lucruri pe care trebuia să le facă în acelaşi timp, iar Vic decisese de mult că, pentru a face un lucru cu adevărat bine, trebuia să te concentrezi exclusiv pe el. Aşadar, îndată ce decise, prin anul trei de facultate că îşi va ţine mâinile pe un picior, atunci când va sta jos şi în buzunare, atunci când va sta în picioare, lucrurile deveniră mult mai simple. Se putea acum concentra pe momentul în care va putea să spună şi el ceva însă, spre mirarea lui, problema aceasta se rezolvă de la sine când, în mod spontan, Vic se trezi vorbind într-o seară. Unul dintre colegii săi, Luca, care dealtfel îl simpatiza tocmai pentru ciudăţeniile lui, menţionă într-o conversaţie gândacii. Aproape fără să se gândească, Vic ţinu o lungă dizertaţie despre gândaci, cu un maxim aplomb, vorbind tare şi dând din mâini în toate direcţiile, insistând, bâlbâindu-se şi chiar tremurându-i teribil vocea din cauza emoţiei. Când termină era roşu la faţă şi îşi dădu singur seama cât de strălucit fusese: îi uimise pe colegii săi şi făcuse trei lucruri deodată, aproape fără nicio bătaie de cap. Era năucit de uşurinţa cu care făcuse toate astea, însă observă curând că toată lumea zâmbea ciudat şi toţi se grăbiră să schimbe subiectul.

Cu timpul, pierduse speranţa că într-o zi va ieşi din însingurarea lui halucinantă; erau deja ani de când nu mai vedea pe nimeni şi rareori vorbea cu cineva. Avea traseul lui obişnuit: se trezea dimineaţa la 5, făcea două-trei mişcări de gimnastică, apoi îşi prepara singur cafeaua, se îmbrăca încet, calm, cu gesturi meticuloase şi se privea în oglindă preţ de 10 minute, timp în care îşi pieptăna cu mare atenţie şi în mod repetat părul, pentru a fi sigur că va ieşi cărarea pe partea stânga aşa cum îşi dorea el.

Astăzi era luni şi se trezi chiar puţin mai devreme cu douăzeci de minute; era o zi importantă, nu îşi putea permite nici un risc, nici o greşeală. Îşi urmă rutina zilnică dar, la final, vroia să stea puţin de vorbă cu gândacii, nu mai sporovăiseră demult. Fusese foarte ocupat. Aruncă o privire mulţumită în oglindă, apoi îşi zâmbi, ca exerciţiu, un zâmbet abia schiţat, care îl făcea să pară adeseori puţin cam tâmp şi pierdut. Îşi puse apoi pantalonii, mereu aceiaşi, pentru că avea două perechi la fel, una de vară, cealaltă de iarnă, ambele gri, foarte largi sus, puţin bufante şi strânse la gleznă. Nu îşi schimbase acest obicei şi diferitele mode de sezon nu îl impresionau. În timp, pantalonii se tociseră, se scurtaseră şi Vic arăta din ce în ce mai ciudat în ei: picioarele lui lungi şi slabe se sfârşeau brusc în tromba pantalonilor lăsând să se vadă adesea două şosete diferite, culoarea oului de raţă. Purta întotdeauna o cămaşă asortată, gri sau albă, cel mult albastră cu dunguliţe albe pentru evenimentele desebite, un pulovăr gri şi un sacou maro. Vic se mai uită o dată în oglindă: era mulţumit, arăta impecabil. ‘În ziua de astăzi oamenii nu mai ştiu să se îmbrace’, îşi spuse cu un zâmbet. ‘Tot timpul umblă în jeanşii aceia oribili, muncitoreşti’. Încălţă pantofii negrii, singurii pe care îi avea puţin mai decenţi, un model vechi, pătrat, cu şireturi. Se păstrau însă bine şi arătau decent, deşi Vic ştia că îi cumpărase intenţionat cu un număr mai mare, ca să reziste mai mult, se gândise el dar, de fapt, nu putea să meargă repede decât dacă îşi strângea foarte tare şireturile, lucru care îl incomoda. Pur şi simplu, nu se cădea să poarte pantofi sport la sacou, era de neconceput. După ce se îmbrăcă le prezentă planul său gândacilor adunaţi în sufragerie; conta pe faptul că aceştia vor vorbi şi cu ceilalţi. Le expuse în detaliu ce avea să facă; fireşte, nu se aştepta ca ei să îi răspundă, dar se simţea mai bine să ştie că a vorbit şi cu ei despre nişte planuri care îi priveau în mod direct. Dădu din cap, ca pentru a alunga nişte gânduri sâcâitoare, luă cutia care stătea pe o planşă de lemn, la fereastră, şi ieşi val-vârtej pe uşă. Curând bocănelile pantofilor aruncaţi vehement pe scări se potoliră; Vic era în stradă, pregătit pentru lucruri mari.

Ieşea întotdeauna grăbit şi mergea foarte repede. Nu avea timp de pierdut: ştia că are o misiune şi nu putea irosi nici un efort pentru a o duce la bun sfârşit. Lucra la proiectul lui de mai bine de 20 de ani şi nu se putea opri acum. Vic avea deja 40 de ani, însă arăta mult mai tânăr: faptul că, practic, nu îşi trăise viaţa şi se concentrase asupra proiectului îl conservase neaşteptat de bine. Aproape că nu avea riduri – doar în jurul ochilor se formaseră nişte cearcăne albastre–vineţii ce, uneori, îi trădau vârsta. Traversă repede strada şi se angajă, cu mersul său elastic, pe trotuarul celălalt. Mergea îngândurat, cu capul în jos şi, din când în când, îl mişca aprobator, ca pentru a-şi întări sieşi nişte decizii. Intuiai, dacă cineva l-ar fi urmărit, intensitatea gândurilor care îi străbăteau nu doar mintea ci, parcă, întregul trup. Din când în când, îşi ducea mâna la bărbie şi îşi freca, uşor, buza de sus. Nimic nu ar fi putut să îl perturbe din mersul său. Brusc, însă, ca ieşit dintr-o transă, Vic se opri în faţa unei clădiri mari; se opri o secundă, dădu iarăşi aprobator din cap, şi urcă impetuos treptele clădirii, pe care scria: „Primăria”.

Numai că, odată intrat, Vic îşi pierdu instantaneu impetuozitatea: dintr-o dată fu pierdut, speriat, timid, ca un puşti trimis de mama lui la şcoală neînsoţit, în prima zi. Se uită în dreapta, în stânga şi tot ce văzu îl impacientă şi mai tare: în mijlocul holului era un ansamblu de mese dreptunghiulare, lungi, la care stăteau înghesuiți tot felul de oameni, bătându-se pe pixuri ca să completeze nişte formulare. Pe părţile laterale erau aliniate un şir de ghişeuri în faţa cărora stăteau atârnaţi ciorchini de oameni. În aer se simţea tensiunea nervilor întinşi şi un miros greu, neplăcut. Vic nu înţelegea la ce ghişeu poate să fie primarul. Nu mai fusese niciodată aici şi acum îi părea rău şi se tot acuza de lipsa de diligenţă: timp de trei ani venise zi de zi la bibliotecă, deşi în alt corp şi nu avusese inspiraţia să facă o vizită de recunoaştere birourilor administrative. E adevărat, el nici nu avusese niciun fel de problemă cu primăria şi, în general, cu nicio autoritate. Nimeni nu ştia despre el şi nici el nu vroia să ştie de nimeni. Se mai uită o dată în jur, debusolat, şi hotărî să înainteze pe acel hol până va găsi pe cineva care să-i poată spune unde e biroul primarului. Zis şi făcut; în câteva secunde, Vic era deja angajat, în pas rapid, pe holul plin de lume. În mod curios, nu se uita nici în stânga, nici în dreapta, ci doar hotărât înainte. Ajunse repede la capăt şi se opri iarăși. De aici, lucrurile păreau că încep să se complice. Se deschideau nişte scări drept în faţă, dar şi la dreapta. În stilul caracteristic, Vic o luă înainte. La etajul întâi era deja o cu totul altă atmosferă: nu era nicio persoană pe hol, părea a fi o linişte desăvârşită. Agale, o funcţionară care părea eficienţa întruchipată ieşi cu o hârtie în mână, pe care o mai citea, încă o dată, din mers. Vic nu îndrăzni să o abordeze cu întrebările lui. Oricum, se părea că nu mai are nevoie de nimeni: drept în faţă scria mare, pe o uşă capitonată: ‘Cabinet Primar’, iar dedesubt, cu litere mici ‘audienţe’. Intrigat, Vic se apropie şi citi cu stupoare: marţi şi joi, orele 10.00 -12.00. Astăzi era luni, orele 8.45, fix.

Era incredibil: poate nu ştiaţi, însă Vic se pregătise pentru această întâlnire, sistematic şi fără exagerare, în fiecare zi de luni din ultimii trei ani. Şi, acum, în sfârşit venise momentul să înfăptuiască proiectul la care lucrase atât de susţinut şi pentru a cărei îndeplinire se afla pe acest pământ. Aceşti funcţionari înfumuraţi şi ineficienţi îi spuneau cu indiferenţă, nedându-i nici măcar posibilitatea de a vorbi, ci doar aşa, meschin, scriau cu pixul pe o bucată de hârtie, că nu poate fi primit în audienţă decât marţi şi joi între nişte ore imposibile, de parcă el nu ar avea ceva mai bun de făcut decât să-şi irosească dimineţile de studiu pentru nişte funcţionărisme ridicole. Nu îi venea să creadă: se înroşise la faţă şi degetele i se mişcau frenetic în buzunare. Simţea că transpiră abundent şi îi pulsau şi tâmplele. Se enervase şi aproape că tremura. Aşa ceva era cu adevărat inadmisibil. Deschise uşa cu forţă, zgâlţâind-o. Era hotărât să facă scandal, dacă trebuia.

Rămase însă încremenit cu clanţa în mână: din birou îl privea zâmbitoare o foarte tânără domnişoară, care i se adresă calmă:

– Bună ziua, ce doriţi?

Vic făcu o lungă pauză. Nu se aşteptase ca întrebarea să-i fie pusă de o persoană atât de drăgălaşă şi distinsă. Era dezarmat, dar se ţinu tare. Ca să câştige timp, se răsuci pe călcâie, se întoarse cu spatele şi închise calm uşa după el.

– Bună ziua. Sunt Victor Rizescu şi îl caut pe domnul primar într-o chestiune de importanţă capitală, ce nu mai suportă niciun fel de amânare. Este foarte urgent.

Domnişoara, o tânără blondă cu un zâmbet plăcut, se uită la el, din cap până în picioare şi îşi făcu rapid o idee despre tipul de personaj cu care avea de–a face. Veneau la primar tot felul de ciudaţi, se obişnuise deja cu asta. Cu cel mai fermecător zâmbet din lume, îl întrebă:

– De unde sunteţi şi în ce problemă, vă rog?

Vic rămase perplex. Oare fata asta blondă chiar nu pricepea cât de important era să-l anunţe imediat? De ce trebuia să pună atâtea întrebări? Impertinenţa acesteia i se păru de necrezut.

– V-am spus, este vorba despre o problemă de importanţă majoră care este doar de competenţa primarului. Pur şi simplu nu o pot discuta cu oricine. Şi v-am spus cine sunt.

Fata se intimidă puţin.

– Nu mi-aţi spus de unde sunteţi.
– Nu sunt de nicăieri, de unde să fiu? Sunt de aici, din acest oraş, de unde aş putea să fiu?
– V-am întrebat de la ce instituţie veniţi sau de la ce companie?

Lasă o lungă pauză şi se uită –i se păru lui Vic – extrem de ciudat la el.

– Nu sunt de la nici o instituţie şi de la nici o companie. Sunt Victor Rizescu şi îi reprezint pe toţi, e o chestiune ce priveşte întreaga umanitate.

Domnişoara blondă îl privi sec şi fără zâmbet. Vic simţea că atitudinea ei faţă de el se schimbase brusc şi asta îl irita teribil. Dar nu putea da înapoi, sub nicio formă.

– Am înţeles. Domnul primar nu este aici, se află într-o şedinţă foarte importantă.
– Unde?
– Nu ştiu exact să vă spun, nu am voie să dezvălui astfel de informaţii.
– Când se întoarce?
– Nu mi-a comunicat acest lucru. Poate să fie peste o oră, peste două …pur şi simplu, nu ştiu.
– Nu se poate să nu ştiţi. E imposibil!
– Vă spun că nu.
– Ba eu cred că da. De asta lucraţi aici, nu?
– Nu. Lucrez aici ca să execut ceea ce mi se spune. Şi nu mi s-a spus să comunic programul domnului primar. Vocea îi sună deodată foarte aspru.
– Aha, înţeleg.

Fără să mai aştepte alte explicaţii şi cu o mişcare bruscă, Vic se răsuci pe călcâie şi intră în biroul primarului. În urma lui o auzi pe tânăra blondă ţipând şi bombănind. Vic îi trânti uşa în faţă fără regrete.

Primarul stătea relaxat, cu picioarele pe birou şi fuma dintr-un trabuc. Vorbea la telefon şi arunca rotocoale mari de fum în aer pe care le privea cu o vădită plăcere. Părea un tip jovial, care se simţea bine în pielea lui rozalie, întinsă şi lucioasă. Era îmbrăcat impecabil şi, pentru prima dată în lung timp, Vic se simţi nepotrivit îmbrăcat. Tipul ăsta avea un costum din aceeaşi culoare şi material, care părea croit direct pe el. Vic avea cel puţin trei culori şi, deşi ştia de la mama lui că e permis, totuşi nu se mai simţea atât de mulţumit. Primarul îi zâmbi şi continuă să vorbească la telefon dar, cu o mână, îi făcu semn să se aşeze în fotoliul din faţa lui. Fata blondă fu expediată cu cealaltă mână.

Vic se aşeză pe o margine a scaunului şi începu să se foiască; îşi dădea seama că e prea timid şi că ar trebui să ocupe tot scaunul, dar nu vroia să pară nepoliticos – până la urmă, era la acest domn acasă, era gazdă şi nu vroia să-l jignească lăfăindu-se, după ce avusese bunăvoinţa să-l invite. ‘Aşa ceva nu se face’, gândi Vic, după care se lăsă pe spătar, se mai foi puţin şi începu să se uite în jur. Era un birou uriaş, totul era din piele sau capitonat cu piele, inclusiv biblioteca, pe ale cărei rafturi tronau colţi de elefant, girafe pictate din lemn, coliere africane, tot felul de obiecte rare şi interesante. Pe raftul din spatele primarului erau mai multe tabachere din argint şi nenumărate feluri de ţigări de foi şi trabucuri. Primarul râse zgomotos şi încheie conversaţia.

– Bine, bine, ne auzim, desigur, se rezolvă, te-am salutat, vorbim diseară la TownCity.

Vic se gândi că trebuie să fie un proiect important legat de oraş şi asta îi readuse în minte însemnătatea misiunii lui. Nu era momentul să fie distras de tot felul de coarne de elefant şi alte prostii blonde şi impertinente. Nu ştia că TownCity era considerat cel mai trendy club din oraş.

În sfârşit, primarul se întoarse către el:

– Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?

Avea cel mai plăcut glas, ai fi zis că e pus acolo doar ca să întrebe asta.
Vic îşi drese glasul şi vorbi cu un ton foarte serios.

– Nu mă puteţi ajuta cu nimic. Eu sunt aici ca să vă ajut pe dumneavoastră.

Primarul nu mai zise nimic. Se gândi o clipă.

– În ce chestiune, vă rog?
– În chestiunea gândacilor, răspunse Vic repede.
– Ah, da?! Ce-i cu ei?
– Păi cum ce-i cu ei? Ştiţi prea bine că oraşul nostru are o populaţie de 7 milioane de gândaci. Asta înseamnă doi gândaci şi jumătate pe cap de locuitor. Cum nu îi putem împărţi în două, o să spunem deja trei, pentru că se înmulţesc foarte repede.
– Da, am înţeles. Şi …, ce-i cu asta?
– Imediat o să aflaţi. După cum bine stiţi –sau ar trebui să ştiţi – mai multe asociaţii de locatari şi cetăţeneşti s-au plâns de această problemă şi au cerut eradicarea acestora – a gândacilor.
– Da, desigur că ştiu şi lucrez la asta. Chiar acum echipe de deparazitare şi anihilare se află pe teren.

Vic îl privi deodată cu o figură terorizată.

– Chiar acum? Când vorbim noi?
– Ei, nu chiar acum, însă zilele acestea; ne ocupăm de asta. Uitaţi, avem aici calendarul.

Îi arătă o agendă cu mii de notaţii încâlcite, din care Vic nu înţelese nimic.

– Mda. Nu mai este nevoie. Eu am o metodă care vă va scuti de aceste cheltuieli şi bătăi de cap.
– Nu e nicio bătaie de cap.
– Ba da, ascultaţi-mă, eu sunt entomolog, studiez această problemă de peste 20 de ani şi în ultimii ani m-am ocupat exclusiv de gândaci.
– Ah, da?! Nu mai spuneţi?!
– Vă rog, nu mă mai întrerupeţi.
– Spuneţi, vă rog.
– Cum spuneam, înainte de fi întrerupt, mă ocup de această problemă în calitate de expert, eu nu am timp de pierdut, sunt cel mai ocupat om din lume; am citit tot ce s-a scris vreodată pe această planetă despre aceste specii deosebite. Sunt nişte entităţi extrem de sofisticate, credeţi-mă: contrar aparenţelor, gândacii suferă de o timiditate excesivă. Nu aţi observat că stau tot timpul ascunşi în colţuri, pe întuneric?
– Tot nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi. Toată lumea ştie câte ceva despre gândaci, mai ales că se ascund pe unde pot. Sunt nişte insecte oribile.

Vic sare de pe scaun, extrem de nervos.

– Dar nu e adevărat, câtuşi de puţin. Da-ţi-mi voie, da-ţi-mi voie.

Desface, cu gesturi febrile, pachetul pe care îl adusese cu el şi dezvăluie, pentru prima dată, proiectul la care lucrase atât de intens: Vic aşază pe biroul primarului, o machetă din lemn, perfect lucrată, a unui picior care imita perfect structura piciorului de gândac. Din machetă se prelinseră grăbiţi doi-trei gândaci. Primarul, oripilat, se ridică de la birou.

– Dezgustător! Îmi umpleţi biroul de gândaci.

Se repezi şi călcă rapid cu talpa pantofului doi gândaci care o luaseră la goană spre tocul uşii. Se auzi un zgomot ca şi cum o uriaşă roşie era storcită. Vic privea scena deznădăjduit şi aproape avea lacrimi în ochi. Se bucură când observă că ultimul gândac reuşi să se refugieze într-un sertar.

– Luaţi-vă asta de aici, vă rog, strângeţi-o imediat! Nu ştiu de ce m-am legat la cap cu povestea asta.
– Dar, vă rog, nici nu am apucat să vă spun …
– Nu mă interesează. Camelia!!

Vic se hotărî să continue totuşi să-i explice primarului mecanismul; îi era ciudă să fi venit degeaba până aici şi, mai ales, nu îşi putea ierta sacrificiul inutil al celor doi gândaci omorâţi sub talpa pantofului primarului. Le vedea corpurile rămase pe duşumea, chircite şi storcite şi i se părea totul inutil şi trist. Oamenii sunt pur şi simplu atât de puţin deschişi lucrurilor diferite. Stau aşa, încremeniţi în ideile lor fixe şi n-ar putea să facă efortul să le deplaseze cu nici măcar un milimetru. Se hotărî să fie mai dur.

– Ascultaţi! Acesta este un sistem complex care permite atât oamenilor, cât şi maşinilor un mecanism mult mai simplu de transport. Totul se bazează pe observaţiile mele cu privire la picioarele gândacilor…

Primarul îl întrerupse abrupt şi, în opinia lui Vic, chiar cumplit de nepoliticos.

– Vă dau cuvântul meu de onoare că vă dau afară. V-am spus că nu vreau să mai aud nimic despre gândacii dumneavoastră. Luaţi-i de aici şi plecaţi împreună. Întâlnirea s-a terminat.

Camelia, secretara blondă care îl intimidase pe Vic mai devreme era deja în cameră.

– Camelia, condu-l te rog pe domnul afară acum şi strânge gândacii ăia de pe jos, te rog.

Primarul se întoarse apoi cu spatele şi îşi aprinse nervos o ţigară, ignorându-l complet pe Vic.

– Aţi putea reduce considerabil costurile cu transportul şi aţi putea oferi brevetul invenţei mele unor clinici care tratează pacienţi cu deficienţe locomotorii, zise Vic cu un glas stins.

Primarul rămase impasibil cu spatele la Vic, însă facu un gest nervos din mână care părea să indice ceva foarte violent. În momentul ăla, Camelia se repezi la Vic, îl apucă de braţ cu o forţă care pe Vic îl uimi şi îl conduse către ieşire. Se smulse sălbatic şi se întoarse să îşi strângă preţioasa machetă. Camelia veni către el şi îl apucă din nou de braţ, vorbindu-i pe un ton intolerabil.

– Vă rog, vă rog, ne-aţi înnebunit destul!

Vic consideră că trebuie să-i răspundă pe măsură şi, cu un gest foarte viguros, îi dădu mâna la o parte; apoi, cu un ton agasat, o repezi cât colo.

– O secundă, domnişoară, că doar n-au dat turcii. Calmaţi-vă.

Termină de împachetat, se mai uită o dată la primar, care acum vorbea iar la telefon, la fereastră, cu spatele întors complet de la scena din biroul lui. Vic consideră că nu trebuie să-i mai spună la revedere. Cât despre secretară, i se părea peste puterile lui să o ierte. Comportamentul ei îl deranjase teribil. Ieşi fără să zică un cuvânt. Era copleşit de eşec.

Ajuns în stradă, Vic stătu o clipă descumpănit, neştiind ce să facă sau încotro să o ia. Era furios: toată munca lui de ani de zile, dusă pe apa sâmbetei. Nu îşi putea aminti de ce se cramponase atât de tare de primar. De ce nu se dusese în altă parte? Dar unde? Asta nu mai ştia, nu îi venea nimic în minte. Izolarea în care trăise atâţia ani îi limitase toate conexiunile pe care le-ar fi putut face într-o astfel de situaţie. Ar fi putut, de exemplu, să scuture bine macheta înainte de a ieşi din casă. Măcar atât … Vic oftă şi porni încet, spre casă. Mergea cu capul în pământ şi nu vedea, nu auzea nimic, mergea mecanic, ca prin vis. Nici nu îşi dădu seama când ajunse în faţa clădirii în care locuia. Urcă abătut treptele celor 4 etaje şi ajunse la garsoniera sa; ezită o vreme în faţa uşii. Simţea o imensă dezolare şi nu mai ştia acum ce să facă cu viaţa lui: îşi pusese toată energia şi speranţele în proiectul creării unui mecanim ajutător pentru persoanele cu dizabilităţi locomotorii, sistem care putea fi adaptat, pe baza unui scriptete şi transportului în comun. Şi acum nimeni nu vroia să-l asculte din cauză că obiectul studiului său erau gândacii. Asta i se părea incredibil. Ştia că majoritatea oamenilor au o imensă fobie, de neînţeles pentru el, faţă gândaci, dar acum chiar nu pricepea. Tot ce făcuse el era pentru binele oamenilor.

Vic oftă şi intră în casă. Imediat ce îşi îndreptă mâna către întrerupător simţi atingerea uşoară, ca de mătase, i se părea lui, a gândacilor care stăteau lângă uşă. Aprinse lumina şi intră atent, ca de obicei, ca să nu zdrobească inutil vreunul sub talpă. Se mai întâmplase uneori, atunci când era nervos, grăbit sau agitat să se repeadă în apartament fără precauţii; se întâmplase mai ales seara şi rămânea neconsolat a doua zi când găsea câţiva gândaci storciţi, adeseori mai ales pui de gândaci; îşi dădea seama după corpurile lor mici. În timp, reuşise să se controleze foarte strict, atunci când nu era lumină. Ştia că ei sunt deosebit de inteligenţi şi se feresc singuri, însă aceste accidente, din vina lui, îl întristau peste măsură. Cel mai rău era însă când bea puţin şi, din cauza muncii epuizante care îi răpea tot timpul, a izolării sau frustrării, ajungea să aibă accese subite de cruzime şi atunci vai de cei care nimereau în calea lui.

Vic desfăcu pachetul cu macheta proiectului şi o puse la locul ei, pe planşa de la fereastră, apoi se întinse pe pat. Se simţea, dintr-o dată, îngrozitor de obosit. Vroia să doarmă, să uite, să viseze că e în altă parte, în altă viaţă unde el, Vic, ar fi complet diferit de cel de acum. Să fie, de exemplu, un cunoscut inventator din New York, un om de ştiinţă remarcabil şi respectat în comunitate, inventatorul celui mai incredibil mecanism de ajutorare locomotorie a persoanelor cu dizabilităţi, unicul deţinător al patentului de invenţie al scripetelui urban, un concept nou pe care tot el îl dezvoltase pentru transportul în comun, dar nu numai. După lansare, conceptul se dezvoltase aproape de la sine şi acum era folosit larg în construcţii, în industria auto şi petrolieră. Era o somitate în domeniul lui şi se bucura de o faimă binemeritată. Vic aţipi cu un zâmbet. Mai apucă să simtă cum o pătură vie, caldă, primitoare îl învăluia încet şi îl încălzea blând. ‘Cea mai bună mătase din lume. Dacă ar şti ei, dacă ar şti…’. Sute de gândaci îl acoperiră pe Vic într-o secundă; se mişcau de colo -colo pe corpul lui, acoperindu-l, învăluindu-l, intrând prin toate cotloanele corpului său, atât de intim încât Vic nu-şi mai imagina de ani buni o altă atingere, mai caldă, mai blândă, mai ocrotitioare. Nimeni nu-l cunoştea mai bine, nimeni nu-l înţelegea mai bine. Cu ei îşi petrecuse fiecare zi din ultimii ani, erau cei mai buni prieteni, cei mai buni ascultători, cei mai fideli tovarăşi, cei mai modeşti camarazi în vremurile grele, care nu fuseseră puţine. Vic le era profund recunoscător. Nimic n-ar fi fost posibil fără ei: viaţa lui, descoperirile lui, invenţia lui fabuloasă, clipele de intimitate şi de linişte, de înţelegere tăcută, fără cuvinte multe, de prisos, fără certuri, fără drame. Apartamentul lui Vic era singurul din clădire de unde nu se auzeau niciodată ţipete, urlete, scandal sau lucruri trântite. Era linişte; şi tot ce preţuia Vic mai mult în viaţă era intimitatea discretă şi liniştea. Iar această intimitate îl învăluia acum într-un giulgiu protector, format din mii de picioare de gângânii care trepidau în sus şi în jos pe trupul lui Vic, într-o mărturisire neechivocă a afecţiunii profunde care îi lega. Nu le simţea picioruşele, se obişnuise cu gâdilatul lor demult; era o atingere pe care se obişnuise să o aştepte cu drag, îl calma. Curând, trupul lui Vic nu se mai văzu. Patul părea acum o imensă movilă de gândaci, maronie, trepidantă, plină de viaţă, înfometată.