Dylan Thomas, „În vizită la bunicu’”

M am trezit în miez de noapte dintr un vis plin de bice şi de funii ca şerpii de lungi şi de diligenţe gonind nebuneşte prin trecători de munte şi de galopuri întinse, înspăimântate peste câmpuri cu cactuşi şi l am auzit pe bărbatul din camera de alături strigând „Dii !“ şi „Prr !“ şi plescăind din limbă.

Era prima oară când stăteam la bunicu’. Scândurile duşumelei chiţăiseră ca nişte şoareci când m am suit în pat, iar şoarecii din pereţi scârţâiseră ca lemnul de parcă un alt musafir călca pe ei. Era o seară blândă de vară, însă perdelele fluturaseră şi crengile se loveau de fereas¬tră. Îmi trăsesem cearşafurile peste cap şi în scurt timp eram într o carte unde răcneam şi călăream.
portretul artistului

— Prr, frumoşii mei ! a strigat bunicu’. Glasul îi suna foarte tineresc şi puternic, iar limba lui avea potcoave zdravene. Îşi prefăcuse camera într o pajişte întinsă. Mi a trecut prin minte să mă duc să văd dacă nu cumva îi era rău sau dacă nu şi dăduse foc la aşternuturi, căci mama îmi spusese că obişnuia să şi aprindă pipa sub pături şi mă avertizase să i sar în ajutor în caz că sim¬ţeam miros de fum noaptea. Am mers în vârful picioa¬relor pe întuneric până la el la uşă, atingându mă de mobilă şi dărâmând un sfeşnic care a căzut cu o bufni¬tură. Când am văzut că la el în cameră era lumină, m am speriat. În clipa în care am deschis uşa, l am auzit pe bunicu’ strigând „Diii !“ tare ca un taur cu un megafon.
Şedea în capul oaselor în pat şi se legăna într o parte şi în alta ca şi cum patul s ar fi hurducat pe un drum desfundat ; ciucurii de la cuvertură îi serveau drept frâie ; calul lui invizibil stătea ascuns în întuneric, dincolo de lumânarea de la capul patului. Peste o cămaşă de noapte din flanel alb purta o jiletcă roşie cu butoni de alamă de mărimea unei nuci. Pipa umplută până la refuz îi ardea mocnit între favoriţi precum un şomoiog de paie într un băţ. Când m a văzut, mâinile au dat drumul frâielor şi acum se odihneau, cuminţi şi albăstrii, patul s a oprit pe teren drept, limba i a amuţit, iar caii au frâ¬nat încetişor.
— S a întâmplat ceva, bunicu’ ? am întrebat, cu toate că hainele nu i ardeau. În lumina lumânării, chipul lui semăna cu o cuvertură din petice scămoşată, prinsă vertical de aerul întunecat şi cârpită în tot locul cu bărbuţe.
M a fixat cu blândeţe. Apoi a suflat în pipă, împr㺬tiind scânteile şi scoţând un fluierat umed şi surd prin muştiuc şi a strigat :
— Nu mă întreba nimic !
După o pauză, a zis cu un aer şmecheresc :
— Ai vreodată coşmaruri, băiete ?

Dylan Thomas, Portretul artistului ca tânăr câine
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Ghiță
Prefață de Mircea Mihăieș
Colecția „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2014

Am zis :
— Nu.
— O, ba da, ai, a zis el.
I am spus că m a trezit o voce care striga la cai.
— Ce ţi am zis eu ? a zis el. Mănânci prea mult. Cine a mai pomenit cai într un dormitor ?
A scotocit pe sub pernă de unde a scos o punguţă zornăitoare şi i a dezlegat cu grijă baierele. Mi a pus o monedă de o liră din aur în palmă şi mi a zis :
— Cumpără ţi o prăjitură.
I am mulţumit şi i am urat noapte bună.
În timp ce închideam uşa de la camera mea, am auzit cum striga tare şi vesel : „Diii ! diii !“, apoi legănatul patu¬lui călător.
Dimineaţă m am trezit dintr un vis cu armăsari năvalnici pe un câmp presărat cu mobile şi cu bărbaţi masivi, nedesluşiţi care călăreau câte şase cai deodată şi îi şfichiuiau cu aşternuturi arzând.

Bunicu’ lua micul dejun, îmbrăcat în negru din cap până în picioare. Când a terminat, mi a zis :
— A fost un vânt îngrozitor azi noapte. După care s a aşezat în fotoliul lui de lângă cămin să facă bile din lut pentru foc.
Mai târziu m a luat la o plimbare prin satul Johnstown şi pe câmpurile care se întindeau de a lungul şoselei spre Llanstephan.
Un bărbat cu un ogar a zis :
— Ce dimineaţă frumoasă, domnu’ Thomas ; şi, după ce s a îndepărtat, la fel de uscăţiv ca animalul său, pier¬zându se în pădurea scundă în care n ar fi trebuit să intre dacă era să te iei după panourile de avertizare, bunicu’ a spus :
— Ai auzit cum ţi a zis ? Domnu’ Thomas !
Am trecut pe lângă nişte case mărunte şi toţi bărba¬ţii care se aplecau peste poartă îl felicitau pe bunicu’ pentru dimineaţa aceea frumoasă. Am traversat pădurea plină de porumbei, iar aripile lor au frânt crengile în zborul către vârfurile copacilor. Peste vocile blânde, mulţumite şi zborul zgomotos, timid, bunicu’ a zis, ca şi cum i ar fi strigat cuiva peste câmp :
— Dacă ai auzi păsările alea noaptea, m ai trezi şi mi ai zice că în copaci sunt cai.
Pe drumul de întoarcere am mers încet, căci obosise, iar bărbatul cel uscăţiv a ieşit cu pas mândru din pădu¬rea interzisă cu un iepure pe care îl ţinea delicat peste braţ la fel cum îşi ţine o fată mâna într un manşon căl¬duros.
În penultima zi a vizitei mele, am fost dus la Llanstephan într o şaretă trasă de un ponei scund şi plăpând. Dar bunicu’ ziceai că mâna un bizon, aşa de strâns ţinea frâiele, aşa de sălbatic plesnea din biciul lung, aşa de tare îi drăcuia pe băieţii care se jucau în stradă, aşa de îndârjit se proptea în picioarele încălţate cu ghetre şi ocăra forţa diavolească şi încăpăţânarea poneiului lui care se clătina pe picioare.
— Ai grijă, băiete ! ţipa el de fiecare dată când ajun¬geam la o cotitură şi smucea de hăţuri şi se trudea şi îşi flutura biciul ca pe o sabie de cauciuc. Şi după ce pone¬iul se târa ca vai de el după colţ, bunicu’ se întorcea către mine oftând mulţumit :
— Cum l am mai dovedit pe-ăsta, băiete.
Când am ajuns în satul Llanstephan din vârful dea¬lului, a lăsat şareta lângă „Edwinsford Arms“, a mângâ¬iat poneiul pe bot şi i a dat zahăr, spunându i :
— Eşti un ponei prea plăpând, Jim, ca să duci nişte bărbaţi aşa mari ca noi.
El şi a luat o bere tare, iar eu o limonadă şi i a plătit doamnei Edwinsford cu o monedă de aur din punga zornăitoare ; ea l a întrebat cum o duce cu sănătatea, iar el i a răspuns că Llangadock făcea bine la piept. Ne am dus să privim cimitirul şi marea şi ne am aşe¬zat în pădurea numită Sticks şi am stat pe estrada înăl¬ţată în inima pădurii unde vizitatorii cântau în nopţile de vară şi unde, an după an, prostul satului era ales primar. Bunicu’ s a oprit în dreptul cimitirului şi a arătat cu degetul peste poarta din fier către pietrele de mormânt în formă de îngeri şi către crucile din lemn prăpădite.
— N are nici o noimă să zaci acolo, a zis el.
Am făcut drumul înapoi într o goană. Jim redevenise un bizon.
În ultima dimineaţă petrecută acolo, m am trezit târ¬ziu, din vise în care marea de la Llanstephan legăna bărci cu vele strălucitoare lungi cât vasele de linie ; iar în pădu¬rea Sticks coruri de heruvimi îmbrăcaţi în robe de barzi şi jiletci cu butoni din alamă le cântau într o velşă stra¬nie marinarilor care plecau pe mare. Bunicu’ nu era la masă ; el se trezea devreme. M am plimbat pe câmp cu o praştie nouă şi am tras în pescăruşii de pe Towy şi în ciorile din copacii de pe lângă casa parohială. Un vânt cald bătea dinspre sălaşurile văratice ale vremii ; negura dimineţii se înălţa de la pământ şi plutea printre copaci, ascunzând păsările gălăgioase ; prin negură, pietricelele mele se înălţau puţin, purtate de vânt, ca o grindină într o lume întoarsă cu susul în jos. Dimineaţa a trecut fără să cadă vreo pasăre.
Praştia mi s a rupt şi am pornit prin livada parohiei către casă, unde mă aştepta prânzul. Îmi spusese mie bunicu’ că o dată parohul cumpărase trei raţe din târg de la Carmarthen şi le făcuse un eleşteu în mijlocul grădinii, însă ele o luaseră cu mersul lor legănat până în rigola de sub treptele dărăpănate care duceau în casă şi acum înotau şi măcăneau pe acolo. Când am ajuns la capătul cărării care traversa livada, m am uitat printr o spărtură în gardul viu şi am văzut că parohul făcuse un tunel printre stâncile decorative care se înălţau între rigolă şi eleşteu şi pusese un panou scris cu litere de o şchioapă : „Pe aici către eleşteu“.
Raţele continuau să înoate sub trepte.
Bunicu’ nu era în casă. M am dus în grădină, însă bunicu’ nu se uita la pomii fructiferi. I am strigat unui om care se sprijinea într o cazma pe câmpul de dincolo de gardul viu ce delimita grădina.
— L aţi văzut pe bunicu’ în dimineaţa asta ?
Mi a răspuns peste umăr, fără să se oprească din săpat.
— L am văzut în jiletca lui şmecheră.
Griff, bărbierul, trăia în casa vecină. L am strigat prin uşa deschisă.
— Domnu’ Griff, l aţi văzut pe bunicu’ ?
Bărbierul a ieşit în cămaşă şi vestă.
— E îmbrăcat cu jiletca lui cea mai bună, am zis eu.
Nu ştiam dacă era important, dar bunicu’ nu purta jiletca aceea decât noaptea.
— Bunicu’ a fost cumva la Llanstephan de curând ? a întrebat domnul Griff neliniştit.
— S a dus ieri cu o brişcă, i am zis.
A intrat în grabă înapoi în casă şi l am auzit vorbind în velşă. Când a ieşit din nou, era îmbrăcat cu haina lui albă şi ţinea în mână un baston cu dungi colorate. A pornit o pe strada comunală, iar eu am luat o la fugă după el. Mergeam umăr la umăr.
Când ne am oprit la croitorie, el a strigat : „Dan !“, iar Dan Croitorul a plecat de la fereastra unde şedea ase¬menea unui preot indian, dar cu melon pe cap, şi a ieşit în uşă.
— Dai Thomas e în jiletcă, a zis domnul Griff, şi a fost la Llanstephan.
În timp ce Dan Croitorul îşi căuta pardesiul, domnul Griff pornise deja mai departe.
— Will Evans, a strigat el în dreptul tâmplăriei. Dai Thomas a fost la Llanstephan şi e în jiletcă.
— Acum îi zic lui Morgan, am auzit o pe nevasta tâmplarului din întunericul prăfos şi plin de bubuituri de ciocan şi de zgomot de fierăstraie al atelierului.
Am strigat la casa măcelarului şi la cea a domnului Price, iar domnul Griff îşi repeta mesajul ca un vornic.
Ne am strâns cu toţii în piaţa din centru. Dan Croitorul venise cu bicicleta, domnul Price cu brişca trasă de un ponei. Domnul Griff, măcelarul, Morgan, tâmplarul, şi cu mine ne am urcat în brişca şubredă şi am pornit la trap către Carmarthen. Croitorul mergea în faţă, sunând din clopoţel de parcă undeva luase foc sau se întâmplase un jaf, şi o bătrână care stătea la poarta unei case aflate în capătul străzii a fugit înăuntru ca o găină jumulită. O alta a fluturat o batistă strălucitoare.
— Unde mergem ? am întrebat eu.
Vecinii lui bunicu’ erau la fel de solemni ca bătrânii cu haine şi pălării negre care stau pe margine la bâlciuri. Domnul Griff a clătinat din cap şi s a tânguit :
— Nu m am aşteptat ca Dai Thomas s o facă din nou.
— Nu după ce s a întâmplat ultima dată, a zis dom¬nul Price cu tristeţe.
Am pornit mai departe la trap, am luat o în sus, pe Constitution Hill, am intrat hodorogind în Lammas Street, iar croitorul continua să sune din clopoţel şi un câine i a sărit chelălăind în faţa roţii. În timp ce tro¬poteam pe drumul pietruit care ducea la podul Towy, mi am amintit de zgomotoasele peregrinări nocturne ale lui bunicu’ care făceau patul să se zgâlţâie şi pereţii să se cutremure şi mi s a părut că i văd jiletca lui care-ţi lua ochii şi capul din petice cu barbişon zâmbind în lumina lumânării. Croitorul, care mergea înaintea noas¬tră, s a răsucit în şa. Bicicleta i s a bălăbănit şi a derapat.
— Îl văd pe Dai Thomas ! a strigat el.
Brişca a intrat hodorogind pe pod şi acolo l am văzut pe bunicu’ : butonii jiletcii sclipeau în soare, era îmbră¬cat cu pantalonii lui strâmţi, negri, de sărbătoare, pe cap purta un joben prăfuit pe care îl zărisem într un dulap din pod, iar în mână avea o geantă veche de când lumea. Ne a făcut o plecăciune.
— Bună dimineaţa, domnu’ Price, a zis el, şi domnu’ Griff, şi domnu’ Morgan, şi domnu’ Evans. Mie mi a zis : Bună dimineaţa, băiete.
Domnul Griff şi a îndreptat bastonul colorat către el.
— Şi ce ţi închipui că faci pe podul Carmarthen ziua n amiaza mare, a zis el pe un ton sever, în jiletca cea mai bună şi cu jobenul dumitale vechi ?
Bunicu’ nu a răspuns, însă şi a înclinat faţa în adierea care venea dinspre râu, aşa încât barba îi dansa şi îi tre¬mura ca şi când ar fi vorbit. Se uita la barcagiii care se mişcau ca nişte ţestoase pe mal. Domnul Griff a ridicat bastonul lui scurt cu dungi.
— Şi unde ţi închipui că pleci, a zis el, cu geanta aia neagră şi veche a dumitale ?
Bunicu’ a zis :
— Mă duc la Llangadock să mă îngroape.
Şi se uita la bărcile din nuiele care alunecau uşor pe apă şi la pescăruşii care se căinau pe deasupra râului plin de peşte la fel de amarnic cum protesta domnul Price :
— Dar n ai murit încă, Dai Thomas.
Bunicu’ a reflectat preţ de o clipă, după care a zis :
— N are nici o noimă să zaci mort în Llanstephan. În Llangadock pământul e confortabil ; îţi poţi întinde picioarele fără să ţi le uzi în mare.
Vecinii s au apropiat de el.
— Nu eşti mort, domnu’ Thomas, i au zis ei.
— Cum să te îngroape, atunci ?
— Nimeni n o să te îngroape în Llanstephan.
— Hai acasă, domnu’ Thomas.
— Avem bere tare pentru gustarea de după masă.
— Şi prăjitură.
Însă bunicu’ stătea neclintit pe pod, cu geanta strânsă la piept, şi se uita la râu şi la cer, ca un profet care nu are nici o îndoială.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *