Dylan Thomas, „Nemaipomenitul Tusică”

Într o după amiază, într un august deosebit de lumi¬nos şi de strălucitor, cu câţiva ani înainte să mi dau seama că eram fericit pe atunci, George Hooping, căruia noi îi ziceam Tusică, Sidney Evans, Dan Davies şi cu mine şedeam pe acoperişul unui camion care mergea către capătul Peninsulei. Era un camion înalt, cu şase roţi, de pe care puteam să scuipăm pe acoperişurile maşinilor pe lângă care treceam şi să aruncăm cu cotoa¬rele de măr în femeile de pe trotuar. Un cotor l a nime¬rit pe un biciclist chiar în spate, iar el a virat brusc. Preţ de o clipă am rămas tăcuţi, iar George Hooping a pălit. Şi dacă îl calcă, mi am spus eu calm, în timp ce biciclis¬tul se bălăbănea către gardul viu, o să l omoare, iar eu o să vomit pe pantaloni, poate şi pe ai lui Sidney, şi o să ne aresteze şi o să ne spânzure pe toţi în afară de George Hooping, care nu avea nici un măr.
Însă camionul a trecut mai departe ; în urma noastră, bicicleta s a înfipt în gardul viu, bărbatul s a ridicat în picioare şi şi-a agitat pumnul înspre noi, iar eu mi am fluturat şapca în chip de răspuns.

Dylan Thomas, Portretul artistului ca tânăr câine
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Ghiță
Prefață de Mircea Mihăieș
Colecția „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2014

— N ar fi trebuit să fluturi din şapcă, a zis Sidney Evans, o să ştie la ce şcoală mergem.
Era deştept, brunet şi grijuliu, şi avea bani şi un port¬moneu.
— Acum nu suntem la şcoală.
— Pe mine nu mă pot exmatricula, a zis Dan Davies.
Trimestrul următor pleca să lucreze în prăvălia de fructe a tatălui lui pe salariu.
Toţi purtam raniţe, mai puţin George Hooping, căruia maică sa îi dăduse un pachet înfăşurat în hârtie cafenie care se tot desfăcea, şi toţi aveam câte o valiză. Eu îmi pusesem o haină peste a mea pentru că iniţialele de pe ea erau „N. T.“ şi toţi aveau să şi dea seama că era valiza soră mii. În camion erau două corturi, o cutie cu mân¬care, o ladă cu ceainice, farfurii, cuţite şi furculiţe, o lampă cu ulei, o maşină de gătit, folii de pus pe jos şi pături, un gramofon cu trei plăci şi o faţă de masă de la mama lui George Hooping.
Urma să mergem cu cortul două săptămâni în Rhossilli, pe un câmp situat deasupra plajei care se întindea pe opt kilometri. Sidney şi Dan stătuseră acolo cu un an înainte şi se întorseseră bronzaţi şi spurcaţi la vorbă, plini de poveşti despre vilegiaturişti care dansau în jurul focurilor la miezul nopţii şi despre fete mai mari de la şcoala de meserii care făceau plajă despuiate pe stânci, înconjurate de băieţi care râdeau, şi despre cum se cânta în pat până în zori. Însă George nu fusese niciodată ple¬cat de acasă mai mult de o noapte ; şi atunci, după cum îmi mărturisise într o zi liberă când ploua afară şi nu aveam nimic mai bun de făcut decât să stăm în spălă¬torie şi să facem curse cu porcuşorii de Guineea de a lungul băncilor, stătuse în St. Thomas, la cinci kilometri de casă, la o mătuşă care vedea prin pereţi şi care ştia ce făcea o anume doamnă Hoskin în bucătărie.
— Cât mai avem ? a întrebat George Hooping, strân¬gând la piept pachetul desfăcut, chinuindu se pe ascuns să îndese la loc şosetele şi bretelele, urmărind cu invidie cum câmpurile verzi alunecă pe lângă noi ca şi cum acoperişul nostru ar fi fost o plută cu motor pe un ocean. Aproape totul îl deranja la stomac, chiar şi lemnul dulce şi şerbetul, dar numai eu ştiam că vara purta combine¬zoane lungi cu numele lui brodat cu aţă roşie.
— O grămadă de kilometri, a zis Dan.
— Mii de kilometri, am zis eu. Mergem în Rhossilli, S.U.A. O să punem cortul pe o stâncă micuţă care se clatină în bătaia vântului.
— Şi trebuie să legăm stânca de un copac.
— Tusică îşi poate folosi bretelele, a zis Sidney.
Camionul a luat vijelios o curbă – Hopa ! Ai simţit, Tusică ? A virat pe o singură roată – şi sub noi, dincolo de câmpuri şi de ferme, scânteia marea şi un vapor cu aburi hăt, în zare.
— Vezi marea acolo jos ? Scânteiază, Dan, am zis eu.
George Hooping s a prefăcut că uită de legănatul aco¬perişului alunecos şi de marea care părea înspăimântă¬tor de mică de la înălţimea aceea. Ţinându se strâns de balustradă, a zis :
— Taică miu a văzut o balenă ucigaşă.
Convingerea din glasul lui s a stins iute când a des¬chis gura. Şfichiuia vântul cu glasul lui spart, ascuţit, încercând să ne convingă. Ştiam că voia să găsească un motiv ca să se dea mare şi să să ni se facă părul măciucă şi să oprească autocamionul dezlănţuit.
— Taică tu e vânzător de plante medicinale.
Însă fumul de la orizont era şuvoiul alb, răsucit, pe care îl scotea pe nas balena, iar nasul ei negru era prora ascuţită a vasului.
— Unde o ţinea, Tusică, în spălătorie ?
— A văzut o în Madagascar. Avea nişte colţi de aici până… de aici până…
— De aici până n Madagascar.
Dintr odată, ameninţarea unui deal abrupt l a tulbu¬rat. Fără să îl mai intereseze aventurile tatălui lui, un bărbat mărunţel, prăfuit, cu haină de alpaca şi scufie, care stătea şi bombănea cât era ziua de lungă într o pră¬vălie plină de ierburi şi de nişe acoperite cu perdea în pereţi, unde bătrâni cu dureri de şale şi tinere la anan¬ghie aşteptau la consultaţie în semiîntuneric, se holba la dealul care se năpustea către noi şi se agăţa de Dan şi de mine.
portretul artistului

— Merge cu optzeci la oră !
— Ne au lăsat frânele, Tusică !
S a răsucit cu spatele la noi şi s a prins strâns cu ambele mâini de balustradă. Trăgea de ea tremurând, proptindu se cu piciorul într o ladă aflată în spatele lui şi aşa a reuşit să redreseze camionul pe după colţul unui zid de piatră şi în sus pe un deal mai domol până în faţa porţii unei ferme părăginite.
De la poartă pornea o alee care cobora până la prima plajă. Mareea era înaltă şi auzeam valurile izbindu se de stânci. Patru băieţi pe un acoperiş – unul înalt, brunet, cu trăsături regulate şi exprimare elegantă, într un cos¬tum bun, un băiat de lume, ce mai ; unul îndesat, diz¬graţios, cu părul roşu şi cu încheieturi roşii care îi ieşeau din mânecile zdrenţuite, prea scurte ; unul cu ochelari cu lentile groase, cu un început de burtă, cu umeri aduşi şi şireturile permanent dezlegate la bocancii care păreau să o apuce în direcţii diferite ; unul pirpiriu, slab, cu părul cârlionţat, plin de viaţă, dar împrăştiat, care se murdărea imediat – au văzut întinzându se dinaintea lor câmpul ce avea să le slujească drept casă vreme de două săptămâni, noua lor casă cu garduri vii dese şi ţepoase pe post de pereţi, cu marea pe post de grădină, cu un lavabou verde pe post de toaletă şi cu un copac bătut de vânt drept în mijloc.
Cât timp eu l am ajutat pe Dan să descarce din camion, Sidney l a plătit pe şofer, iar George s a luptat cu poarta fermei şi s a uitat la raţele din curte. Camionul şi a văzut mai departe de drum.
— Hai să punem corturile lângă copacul din mijloc, a zis George.
— Să punem cortul ! a zis Sidney, descuindu i poarta în care se tot opintea.
Ne am pus corturile într un colţ ferit de vânt.
— Cineva trebuie să aprindă maşina de gătit, a zis Sidney şi, după ce George s a fript la mână, ne am aşe¬zat în cerc în faţa unuia dintre corturi, discutând despre automobile, bucuroşi să fim la ţară, simţindu se în lar¬gul nostru unii în compania celorlalţi, cu gândurile aiu¬rea în timp ce pălăvrăgeam, ştiind tot timpul că marea se izbea de stâncile aflate nu mult sub noi şi apoi se rostogolea mai departe şi că a doua zi aveam să facem baie şi să ne jucăm cu mingea pe nisip şi să aruncăm cu pietre într o sticlă pusă pe o stâncă şi poate să întâl¬nim trei fete. Cea mai mare avea să fie pentru Sidney, cea mai urâtă pentru Dan, iar cea mai mică pentru mine. George îşi spărgea ochelarii atunci când vorbea cu fete ; trebuia să o întindă, orb ca noaptea, iar a doua zi dimi¬neaţă le spunea : „Îmi pare rău că a trebuit să te părăsesc, dar mi am amintit un mesaj“.
Era trecut de cinci. Tata şi mama trebuie că termina¬seră de luat ceaiul ; farfuriile cu castele celebre fuseseră luate de pe masă ; tata cu un ziar, mama cu o pereche de şosete, erau undeva, departe, în negura albăstrie din stânga, pe un deal, într o vilă, în timp ce dinspre parc răzbătea ţipetele slabe ale copiilor, înălţându se peste terenul public de tenis, şi se întrebau unde eram şi ce făceam. Eram singur cu prietenii mei pe un câmp, cu un fir de iarbă în gură, spunând : „Dempsey l ar face praf “ şi gândindu mă la balena uriaşă pe care tatăl lui George n a văzut o niciodată lovind apa mării sau scu¬fundându se ca un munte.
— Pe pariu că te întrec până la marginea câmpului.
Dan şi cu mine ne am luat la întrecere printre balegi, cu George tropăind în spatele nostru.
— Hai să coborâm pe plajă.
Sidney mergea în frunte, alergând cu umerii drepţi ca un soldat în pantalonii lui scurţi kaki, sărind un pâr¬leaz, apoi peste câmp ajungea la altul, printr o vâlcea împădurită, prin buruieni până într un luminiş aflat aproape de marginea falezei, unde doi băieţi laţi în umeri se luptau corp la corp în faţa unui cort. Am văzut cum unul îl muşcă pe celălalt de picior. Amândoi loveau cu pricepere şi fără milă la faţă, unul a reuşit să se elibereze şi, dintr un salt, celălalt l a ţintuit cu faţa la pământ. Erau Brazell şi Skully.
— Salutare, Brazell şi Skully ! a zis Dan.
Skully îi strânsese braţul lui Brazell ca într o men¬ghină la spate ; i l a răsucit repede de două ori şi s a ridicat, zâmbind.
— Salutare, băieţi ! Salutare, Tusică ! Ce mai face taică tu ?
— Foarte bine, mulţumesc.
Trântit pe iarbă, Brazell se pipăia de oase rupte.
— Salutare, băieţi ! Ce fac taţii voştri ?
Erau cei mai răi şi cei mai mari băieţi din şcoală. Zi de zi un trimestru întreg mă prindeau înainte de înce¬putul orei şi mă îndesau în coşul de hârtii pe care după aceea îl aşezau pe catedră. Uneori reuşeam să ies din coş, alteori nu. Brazell era slab, iar Skully gras.
— Noi suntem veniţi cu cortul la Button pe câmp.
— Noi facem o cură de odihnă aici, a zis Brazell. Şi ce mai face Tusică zilele astea ? I a dat taică su o pilulă ?
Voiam să o luăm la fugă până pe plajă, Dan, Sidney, George şi cu mine, să fim numai noi, să ne plimbăm şi să ţipăm pe malul mării, să azvârlim cu pietre în valuri, să ne amintim aventuri şi să trăim altele memorabile.
— Coborâm şi noi până pe plajă cu voi, a zis Skully.
L au prins de braţ pe Brazell şi au pornit agale în urma noastră, imitându i mersul dezlânat al lui George şi plesnind iarba cu beţele.
Dan i a întrebat, plin de speranţă :
— Staţi mult aici, Brazell şi Skully ?
— Două săptămâni, Davies şi Thomas şi Evans şi Hooping.
Am ajuns pe plaja Mewslade şi ne am trântit pe jos. În timp ce eu scobeam în nisip şi îl lăsam să mi se pre¬lingă, fir cu fir, printre degete, în vreme ce George se uita la mare prin lentilele lui duble, iar Sidney şi Dan îi îngropau picioarele în nisip, Brazell şi cu Skully şedeau în spatele nostru ca nişte gardieni.
— Ne am gândit să mergem la Nice două săptămâni, a zis Brazell – pronunţând numele ca şi cum ar fi rimat cu „bice“ şi trăgându i un ghiont în coaste lui Skully –, dar aerul de aici e mai bun pentru ten.
— E la fel de bun ca o plantă medicinală, a zis Skully.
Au râs împreună ca de o glumă nemaipomenit de bună, dându şi unul altuia palme şi muşcându se şi luându se din nou la trântă şi aruncându şi cu nisip în ochi până când au căzut pe jos de râs, iar Brazell s a şters la nas de sânge cu o bucată de şerveţel. George şedea îngropat până la brâu în nisip. Eu mă uitam la marea care se retrăgea, la păsările care se ciondăneau pe deasupra şi la soarele care începea să apună înce¬tişor.
— Uită te la Tusică, a zis Brazell. Nu i aşa că i nemai¬pomenit ? Creşte din nisip. Tusică n are picioare.
— Bietul Tusică, a zis Skully. E cel mai nemaipome¬nit băiat din lume.
— Nemaipomenitul Tusică, au zis ei în cor. Nemaipomenit, nemaipomenit, nemaipomenit. Au început să cânte şi să dirijeze cu beţele.
— Nu poate să înoate.
— Nu poate să alerge.
— Nu poate să înveţe.
— Nu poate să joace bile.
— Nu poate să joace crichet.
— Şi pun pariu că nici pipi nu poate să facă.
George şi a azvârlit nisipul de pe picioare.
— Ba pot !
— Poţi să înoţi ?
— Poţi să alergi ?
— Poţi să joci bile ?
— Lăsaţi l în pace, a zis Dan.
Cei doi s au apropiat de noi, târşâindu-şi picioarele. Marea se retrăgea cu viteză acum. Brazell a spus pe un ton serios, făcându i cu degetul :
— Acum, zău aşa, Tuse, nu i aşa că eşti nemaipo¬menit ? Cât se poate de nemaipomenit ? Spune „da“ sau „nu“.
— Fii categoric, „da“ sau „nu“ ! a zis Skully.
— Nu, a zis George. Pot să înot şi pot să alerg şi pot să joc crichet. Nu mi e frică de nimeni.
Eu am zis :
— A fost al doilea din clasă trimestrul trecut.
— Măi să fie, nu i o chestie nemaipomenită asta ? Dacă poate fi al doilea, înseamnă că poate fi şi primul. Dar nu, asta e prea la îndemâna oricui. Tusică trebuie să iasă pe locul al doilea.
— Am găsit răspunsul la întrebare, a zis Skully. Tusică e nemaipomenit.
Au început să cânte iarăşi.
— E un alergător foarte bun, a zis Dan.
— Păi, s o demonstreze. Skully şi cu mine am alergat dintr un capăt în celălalt al plajei Rhossilli azi dimi¬neaţă, nu i aşa, Skull ?
— Până la ultimul centimetru.
— Tusică e în stare ?
— Da, a zis George.
— Atunci hai !
— Nu vreau.
— Nemaipomenitul Tusică nu poate s alerge, cântau ei. Nu poate s alerge, nu poate s alerge.
Trei fete, blonde toate, coborau pe povârnişul falezei braţ la braţ, îmbrăcate în pantaloni scurţi, albi. Aveau braţele şi picioarele şi gâturile maronii ca nişte boabe de cafea ; când râdeau, am văzut că aveau dinţii foarte albi ; au păşit pe plajă, iar Brazell şi Skully s au oprit din cântat. Sidney şi a netezit părul, s a ridicat nonşalant, şi a îndesat mâinile în buzunare şi a pornit către fete, care acum stăteau una lângă alta, aurii şi bronzate, admi¬rând apusul, dar fără să i dea de fapt mare atenţie, mân¬gâindu şi eşarfele şi zâmbindu şi complice. El s a oprit în faţa lor, a rânjit şi le a salutat milităreşte.
— Salutare, Gwyneth ! Mă mai ţii minte ?
— Ce fandosit ! a şoptit Dan lângă mine şi a maimu¬ţărit un salut în direcţia lui George, care continua să se uite la marea ce se retrăgea.
— Măi să fie, ce surpriză ! a zis cea mai înaltă dintre fete. Cu gesturi mici şi studiate, de parcă ar fi împărţit flori, i le a prezentat pe Peggy şi pe Jean.
Peggy cea grasă, mi am spus eu, prea veselă pentru gustul meu, cu picioare de hocheist şi o tunsoare băie¬ţească, era fata potrivită pentru Dan ; Gwyneth a lui Sidney era o bucăţică deosebită care arăta clar de şai¬sprezece ani, la fel de imaculată şi de inabordabilă ca o vânzătoare de la Ben Evans ; însă Jean, timidă şi creaţă, cu părul de culoarea untului, era a mea. Dan şi cu mine am pornit încet către fete.
Am născocit două replici : „Ce i drept, e drept, Sidney, în străinătate nu mai e bigamie“ şi „Îmi pare rău că n am reuşit să facem să vină şi marea odată cu voi“.
Jean a zâmbit, afundându şi călcâiul în nisip, iar eu mi am scos şapca.
— Salutare !
Şapca a căzut la picioarele ei.
Când m am aplecat, din buzunarul sacoului mi au căzut trei cuburi de zahăr.
— Am hrănit un cal, am zis şi am început să mă îmbujorez de ruşine când fetele au râs. Aş fi putut mătura nisipul cu şapca, să mi sărut dosul palmei vesel, să le zic señoritas şi să le fac să zâmbească fără reţinere. Sau aş fi putut să mă ţin deoparte, iar asta ar fi fost şi mai bine, cu părul răvăşit de vânt, cu toate că nu bătea deloc vântul în seara aceea, învăluit în mister şi privind în soare, prea distant pentru a vorbi cu fete ; însă ştiam că în tot timpul acela urechile mi ar fi dogorit, stomacul gol mi ar fi răsunat de voci ca o cochilie. Zi le repede ceva până nu pleacă ! mi ar fi şoptit insistent o voce în tăcerea teatrală, în timp ce eu, asemenea unui Valentino, aş fi stat pe plajă ca pe marginea unei arene strălucitoare, invizibile.
— Nu i aşa că i minunat aici ? am zis.
Mă adresam doar lui Jean ; deci asta e iubirea, mi am spus, în timp ce ea a dat aprobator din cap, fluturându şi buclele şi a zis :
— E mai frumos decât la Porthcawl.
Brazell şi Skully erau doi bătăuşi desprinşi dintr un coşmar ; am uitat de ei cât am urcat cu Jean panta fale¬zei şi, întorcându mă să văd dacă se luaseră din nou de George sau se încăieraseră iar, am văzut că George dis¬păruse pe după stânci şi că ei vorbeau la poalele falezei cu Sidney şi cu cele două fete.
— Cum te cheamă ?
I am zis.
— Ăsta e velş, a zis ea.
— Tu ai un nume foarte frumos.
— Ei, e banal.
— O să te mai văd ?
— Dacă vrei.
— Ba bine că nu ! Putem merge să facem baie dimi¬neaţa. Şi am putea încerca să punem mâna pe un ou de vultur. Ştiai că aici sunt vulturi ?
— Nu, a zis ea. Cine era băiatul acela frumos de pe plajă, cel înalt, cu pantalonii murdari ?
— Nu e frumos, ăla e Brazell. Nu se spală niciodată şi nu se piaptănă sau treburi din astea. E un bătăuş şi trişează tot timpul.
— Eu îl găsesc frumos.
Am intrat pe câmpul lui Button şi am invitat o să se uite în corturi şi i am dat un măr de al lui George.
— Mi ar plăcea o ţigară, a zis ea.
Aproape se întunecase când au venit ceilalţi. Brazell şi Skully erau cu Gwyneth, fiecare ţinând o de câte un braţ, Sidney era cu Peggy, iar Dan mergea în urma lor, fluierând, cu mâinile în buzunare.
— Ia uite şi la ăştia doi, a zis Brazell. Au stat aici sin¬guri singurei şi nici măcar nu se ţin de mână. Îţi trebuie o pilulă, mi s a adresat el mie.
— Daţi Marii Britanii cât mai mulţi copii, a zis Skully.
— Fugi de aici ! a zis Gwyneth. L a împins de lângă ea, însă râdea şi n a protestat când el şi a petrecut bra¬ţul pe după mijlocul ei.
— Ce ziceţi de un focuşor ? a zis Brazell.
Jean a bătut din palme ca o actriţă. Deşi ştiam că o iubesc, nu mi plăcea nimic din ceea ce spunea sau făcea. […]

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *