Au trecut mai mult de două decenii de la dispariția scriitorului Danilo Kis (1935-1989), intelectualul central european par excellence. Asemeni unor Arthur Koestler, Manes Sperber, Leszek Kolakowski, Jacek Kuron, Adam Michnik, Agnes Heller, Ferenc Feher, a fost un spirit intr-adevar liber. A fost admirat de Philip Roth și Susan Sontag, de Iosif Brodski si Leonardo Sciascia, și a fost calomniat de mulți dintre compatrioții săi. Volumul de eseuri „Homo Poeticus” a apărut cu prefața lui Susan Sontag.
Ale sale “Variațiuni pe tema Europei Centrale”, publicate în engleză în minunata revistă „Crosscurrents”, rămân, alături de celebrul eseu al lui Milan Kundera despre tragedia Europei centrale și de „Antipolitica” lui George Konrad, un document esențial al rezistenței spiritului critic în timpuri sumbre. Poate că tocmai admirația pentru Kis a fost catalizatorul inițial al apropierii mele de grupul “A Treia Europa” din Timișoara, un excepțional nucleu de reflecție pornit din inițiativa Adrianei Babeți și a lui Cornel Ungureanu.
Biografia lui Danilo Kis a fost marcată direct de extremele ideologice ale secolului douăzeci. Una dintre preocupările fundamentale ale operei sale a fost aceea de a înțelege metamorfozele răului. Astfel a luat naștere memorabila sa carte „O cripta pentru Boris Davidovici” (Polirom, 2009, traducere de Simeon Lăzăreanu, prefață de Adriana Babeți). După publicarea acestui volum (1976), Danilo Kis a fost acuzat în Iugoslavia că îi lipsește conștiința națională, că nu are afinități cu mediul cultural în care trăia. Ca urmare a acestor atacuri, a fost nevoit să trăiască ultimii zece departe de Iugoslavia. Pentru a-l cita pe Mircea Mihăieș, „O criptă” „a fost o carte-şoc, care mi-a deschis în faţă un întreg univers nu atât cultural, cât ideologic”. Am citit înfiorat acest volum pe la sfârșitul anilor 70, mi-o trimisese Sara Meneses Imber, fiica Sofiei Imber (vara primara a tatalui meu) și a primului ei soț, marele scriitor venezuelean Guillermo Meneses.
Tatăl lui Danilo Kis a murit la Auschwitz, iar scriitorul și-a dedicate întreaga operă înțelegerii originilor răului radical pentru a evita repetarea sa. Pentru el, Răul nu avea o manifestare constantă, își schimbă încarnările. De aceea, dacă la începutul carierei a scris despre fascism sau lagărele de exterminare, treptat și-a îndreptat atenția către fenomenul concentraționar leninist și către naționalismul extremist, cel care avea să distrugă țara în care se născuse. Pornind de la o metafora a lui Borges, Kis afirma în „Homo Poeticus” că adevărata „istorie universală a infamiei aparține secolului douăzeci cu ale sale lagăre, în special cele sovietice. Pentru că este infam atunci când în numele ideii despre o lume mai bună pentru care atâția oameni s-au sacrificat, când în numele unei astfel de idei umaniste sunt ridicate lagăre a căror existență este ascunsă, și când nu doar oamenii cât și ideile și speranța lor pentru o lume mai bună sunt distruse. Așadar, istoria universală a infamiei poate fi redusă la destinul acelor idealiști care au părăsit Europa pentru ‚A Treia Romă’, pentru Moscova, cei care au fost în mod infam și ticălos prinși în capcana în care vor sângera și muri precum animale dublu rănite.”
În iunie 2009, ziaristul Mark Thompson, unul dintre cei mai fini cunoscători ai peisajului literar și politic al fostei Iugoslavii, a scris în „Times Literary Supplement” o evocare răscolitoare a celui care a fost Danilo Kis. Thompson este autorul uneia dintre cărțile fundamentale despre auto-distrugerea experimentului numit Iugoslavia odată cu erupția celor mai macabre forme de naționalism tribalist în anii de după moartea lui Tito. Cartea se numește „A Paper House: The Ending of Yugoslavia” și a fost publicată în 1992 la Pantheon Books din New York. Volumul se încheie cu un text de Danilo Kis despre acea fantasmă a salvării care este naționalismul fundamentalist. Reproduc aici câteva rânduri, deosebit de relevante pentru înțelegerea rolului profund toxic al resentimentului în spațiul public: “Naționalismul este mai presus de orice paranoia. Paranoia individuală și colectivă. Ca paranoia colectivă, el se naște din invidie și teamă, și mai presus de orice din pierderea conștiinței individuale (…) Naționalismul este astfel, în primul rând, negativitate; naționalismul este o categorie spirituală negativă deoarece prosperă în și prin negare. Noi nu suntem ca ei. Noi suntem polul pozitiv, ei cel negativ”. Înlocuiți termenul naționalism din acest text cu acela de resentiment. Veți avea surpriza de a regăsi în analiza lui Danilo Kis imaginea prezentului nostru. Atunci când dialogul este sacrificat pentru întreținerea carnavalului isteriei publice nu mai rămân foarte multe lucruri care să oprească disoluția unei societăți.
