Capitolul 6
Opoziţia faţă de hruşciovism
Gheorghiu-Dej şi apariţia comunismului naţional,
1960–1965
Acest cadru organizaţional este deosebit de favorabil ascensiunii spre poziţii de conducere a unor indivizi care aparţin unui tip ce poate fi numit „personalitate războinică“.
Robert C. Tucker, The Soviet Political Mind
Îngrijoraţi de „al doilea dezgheţ“ al lui Hruşciov, dejiştii au încercat să reziste destalinizării prin elaborarea unei strategii naţionale de atragere a intelighenţiei şi de creare a unor punţi între elita de partid şi populaţie. De fapt, conducerea comunistă română a reuşit, cu deosebit succes, să-şi construiască o platformă a antidestalinizării în jurul conceptelor de industrializare, autonomie, suveranitate şi mândrie naţională. Scopul lui Gheorghiu-Dej era acela de a menţine relaţii apropiate cu liderii sovietici fără a imita eforturile acestora de a demola mitul lui Stalin. Pentru români, lupta împotriva „cultului personalităţii“ echivala cu evidenţierea impecabilei lor reputaţii internaţionaliste şi descrierea nucleului conducător al partidului ca bastion al ortodoxiei leniniste. Cele două evenimente care au avut loc în P.M.R. la începutul anilor ’60 – Congresul al III-lea (20–28 iunie 1960) şi Plenara Comitetului Central (30 noiembrie – 5 decembrie 1961) – au pus accentul pe industrializarea rapidă în scopul de a crea o susţinere de masă pentru partid şi a da substanţă pretenţiilor patriotice „antihegemonice“ ale echipei lui Dej. Această accentuare a ataşamentului liderilor faţă de interesele naţionale a devenit un element-cheie al strategiei partidului de a câştiga de partea sa atât intelighenţia, cât şi masele.
De la început, Gheorghiu-Dej s-a asigurat că această linie internă, aflată în pregătire, nu va irita Kremlinul. În timpul celor mai importante conferinţe şi întruniri comuniste internaţionale, delegaţii români adoptau poziţii mai prosovietice decât colegii lor maghiari şi polonezi. Atunci când, în vara lui 1958, în urma presiunilor chinezilor, Moscova a criticat noul program al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia ca fiind „revizionist“, românii au susţinut în totalitate poziţia sovietică. La nivel oficial cel puţin, relaţiile dintre conducerile P.M.R. şi P.C.U.S. nu fuseseră niciodată mai cordiale. Din documentele din arhivele P.C.R. reiese însă că acest lucru era departe de a fi adevărat: în diferite ocazii, Gheorghiu-Dej a insistat în timpul unor discuţii particulare asupra faptului că partidul său se maturizase şi că relaţiile dintre ţările socialiste trebuiau să fie guvernate de principiile egalităţii depline şi ale independenţei naţionale. În acelaşi timp, pe măsură ce conflictul dintre Moscova şi comuniştii albanezi se adâncea, Gheorghiu-Dej i-a oferit Moscovei sprijinul său total. Implicit, după cum ştia şi el foarte bine, aceasta însemna că Bucureştiul era gata să susţină Kremlinul în iminenta confruntare cu comuniştii chinezi, patronii liderului albanez, Enver Hodja. Moscova privea partidul român ca fiind cel mai loial şi a decis să folosească evenimentul de la Bucureşti din iunie 1960 ca pe o repetiţie pentru atacul împotriva Albaniei (şi, indirect, împotriva partidului lui Mao) plănuit pentru conferinţa comunistă internaţională din noiembrie.
Nikita Hruşciov – primul-secretar al Comitetului Central al P.C.U.S. şi preşedintele Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. – a participat în persoană la Congresul al III-lea al P.M.R., după cum au făcut-o şi alte numeroase figuri-cheie ale comunismului mondial. Congresul a dovedit că liderii P.M.R. erau uniţi şi că Gheorghiu-Dej deţinea controlul absolut al partidului. Mai mult, congresul nu a instituit schimbări majore în politicile P.M.R. Ghiţă Ionescu remarca platitudinea discursurilor şi absenţa oricărei evaluări a dramaticelor evenimente ale deceniului precedent – undele de şoc ce au urmat Congresului al XX lea al P.C.U.S., revoluţia maghiară, epurările intrapartinice majore din 1957–1958, precum şi campaniile şi procesele împotriva intelectualilor şi studenţilor români: „În discursurile rostite la congres au fost anunţate numeroase succese pe fiecare front, dar nu s-au făcut referiri la progresul destalinizării. Nici alegerile pentru Comitetul Central şi Biroul Politic nu au indicat vreo schimbare de personal, care ar fi putut anunţa vreo schimbare de politică. Rezultatul părea să fie aceeaşi amestecătură de dinainte, poate doar mai mare“.
Stalinism pentru eternitate.
O istorie politică a comunismului românesc
Vladimir Tismăneanu
Ediţie revăzută şi adăugită
Prefaţă de Cristian Vasile
Postfaţă de Mircea Mihăieş
Traducere din limba engleză de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Cu toate acestea, efectele încercării eşuate a aşa-zisei facţiuni Chişinevschi-Constantinescu de a pune în discuţie răspunderea lui Gheorghiu-Dej pentru greşelile perioadei staliniste s-au făcut simţite din nou: Constantin Pârvulescu, unul dintre membrii din ilegalitate ai partidului, şi-a pierdut calitatea de membru al Biroului Politic şi al Comitetului Central, precum şi poziţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Partid (a fost înlocuit de Dumitru Coliu, un veteran cominternist, adept al liniei dure). În mod clar, eliminarea lui Pârvulescu a fost legată de atitudinea sa faţă de încercarea lui Chişinevschi şi a lui Constantinescu de a-l detrona pe Gheorghiu-Dej, al cărui prieten apropiat, Ion Gheorghe Maurer – nominal, şef al statului la vremea aceea –, i-a luat locul în Biroul Politic. Un an mai târziu, Maurer l-a înlocuit pe Chivu Stoica – un activist notoriu pentru mediocritatea sa – în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, poziţie pe care o va păstra până la pensionarea sa în 1974.
Importanţa Congresului al III-lea al P.M.R. rezidă însă în lansarea unui program economic pe termen lung (care a fost extins până în anul 1965), ce prevedea industrializarea rapidă a ţării, în special a industriilor metalurgică şi constructoare de maşini. Congresul a discutat rezultatele precedentului plan cincinal şi a aprobat proiectul noului plan şesenal. Prioritatea absolută a ambelor planuri o reprezenta construirea unui combinat siderurgic imens la Galaţi. Cu privire la agricultură, Gheorghiu-Dej a raportat în faţa congresului că un număr de 680 000 de familii de ţărani, având în proprietate 1,8 milioane de hectare, nu erau încă integrate în sectorul socialist, însă a afirmat că procesul de colectivizare a agriculturii româneşti se va finaliza până în 1965. (Încheierea procesului de colectivizare va fi anunţată, de fapt, în aprilie 1962.)
În acelaşi timp, congresul a aprobat o mobilizare de masă fără precedent pentru îndeplinirea obiectivelor economice ale partidului. Pentru români, dezvoltarea potenţialului industrial propriu, pe lângă sectorul agricol, era o problemă de prestigiu, iar politica economică a României a fost cauza unei polemici violente între Bucureşti şi Moscova, care a atins apogeul în aprilie 1964, când românii au dat publicităţii o curajoasă „declaraţie“ cu privire la criza comunismului mondial, sfidând cu insolenţă pretenţiile sovietice de supremaţie în cadrul blocului. Primele semne ale acestui conflict au trecut însă neobservate, atât de către delegaţii la Congresul al III-lea, cât şi de observatorii străini, care erau convinşi că relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti erau mai bune ca oricând.
În timpul congresului, un eveniment extrem de important a fost atacul-surpriză al lui Hruşciov asupra delegaţiei Partidului Muncitoresc Albanez, condusă de un membru al Biroului Politic, Hysni Kapo. După cum am menţionat, congresul partidului român a fost considerat de Hruşciov drept locul potrivit pentru a lansa un atac radical împotriva învederaţilor stalinişti albanezi şi a protectorilor lor chinezi. În timpul înfruntării de la Bucureşti dintre Hruşciov şi albanezi, delegatul chinez, Peng Chen, şeful organizaţiei de partid Beijing şi membru al Prezidiului Permanent al Biroului Politic al Partidului Comunist Chinez, a exprimat rezerve serioase faţă de încercarea sovieticilor de a excomunica Albania pe baza acuzaţiilor de dogmatism stalinist, suprimarea democraţiei de partid şi refuzul de a se alătura celorlalte partide leniniste în vederea reconcilierii istorice cu Iugoslavia lui Tito. Fiind rugat de Hruşciov să prezideze o întâlnire cu uşile închise a delegaţiilor străine, Gheorghiu-Dej a susţinut călduros atacul sovietic asupra albanezilor. Ulterior, după ce relaţiile dintre Bucureşti şi Moscova s-au răcit, în timpul pregătirilor pentru declaraţia din 1964, Gheorghiu-Dej le-a mărturisit colaboratorilor săi că fusese, practic, obligat de Hruşciov să adopte o atitudine antialbaneză (şi, implicit, antichineză). Aceasta pare să fi fost mai degrabă o mostră de ranchiună faţă de Hruşciov decât atitudinea reală a românilor în 1960.
De fapt, la conferinţa internaţională din noiembrie 1960 de la Moscova, la care au participat 81 de partide comuniste şi muncitoreşti, delegaţii români s-au numărat printre cei mai entuziaşti susţinători ai Kremlinului împotriva albanezilor şi a chinezilor. Pentru Gheorghiu-Dej, încercarea lui Hodja şi a lui Mao de a dezbina nu numai comunismul mondial, ci şi anumite partide comuniste echivala cu un atac periculos asupra principiilor sacrosancte ale internaţionalismului socialist. Deşi, personal, era înclinat să dezaprobe inflexibila atitudine critică a lui Hruşciov faţă de Stalin, el aproba totuşi linia Congresului al XX-lea al P.C.U.S. privind necesitatea vitală de a asigura coexistenţa paşnică între diferite sisteme social-politice. Nu mai puţin important era faptul că lui Gheorghiu-Dej îi displăceau atacurile violente ale albanezilor şi ale chinezilor împotriva Iugoslaviei lui Tito. După ce fusese ales de Stalin să joace un rol central în campaniile antititoiste ale Cominformului în 1948–1949, Gheorghiu-Dej a făcut, după 1956, tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi îmbunătăţi relaţiile cu Iugoslavia. Este adevărat, el dezaproba retorica titoistă privind autoconducerea şi alte inovaţii teoretice în domeniul construcţiei socialiste, dar aceasta nu însemna că îi considera pe iugoslavi ca fiind renegaţi sau trădători. Dacă relaţiile personale dintre Gheorghiu-Dej şi Hruşciov nu s-ar fi înrăutăţit, ca rezultat direct al noului val de destalinizare de după 1961 şi al planurilor de a transforma Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.) într-un organism supranaţional, era greu de crezut că atitudinea românilor faţă de China sau de Albania ar fi diferit în mod semnificativ de atitudinea celorlalte ţări din blocul sovietic.
Până la începutul anului 1962 şi în mod evident în perioada 1960–1961, Gheorghiu-Dej a continuat să susţină cu loialitate statutul hegemonic al Moscovei în cadrul blocului şi al mişcării comuniste internaţionale. Activişti de partid români au fost trimişi în continuare la Moscova pentru a participa la cursurile şcolilor de partid ale P.C.U.S., limba rusă a rămas obligatorie în licee şi universităţi, iar declaraţiile rituale cu privire la rolul decisiv al Uniunii Sovietice în „eliberarea ţării de sub jugul fascist“ erau rostite în toate ocaziile importante. Cu alte cuvinte, Congresul al III-lea a semnalat o continuitate în privinţa atitudinii tradiţionale prosovietice a României în cadrul comunismului mondial şi a confirmat voinţa liderilor P.M.R. de a nu se îndepărta de la viziunea lor profund ortodoxă asupra construcţiei socialiste. Toate înclinaţiile eretice, în special cele legate de refuzul de a accepta planurile sovietice de integrare economică supranaţională a Europei de Est, erau încă atent camuflate sub retorica unităţii blocului şi a internaţionalismului proletar.
În octombrie 1961, a avut loc un eveniment important pentru comunismul mondial: Congresul al XXII-lea al P.C.U.S., la care Hruşciov s-a angajat într-o nouă campanie împotriva lui Stalin şi i-a atacat public pe albanezi pentru „activităţile lor schismatice, fracţioniste şi subversive“ în mişcarea comunistă mondială. Zhou Enlai, în calitate de conducător al delegaţiei chineze, a exprimat nemulţumirile Chinei faţă de politicile sovietice, inclusiv asupra unor puncte teoretice incluse în noul program al P.C.U.S. Staliniştilor înrăiţi le-a displăcut renunţarea lui Hruşciov la dogma „dictaturii proletariatului“ şi anunţul că P.C.U.S. se va transforma într-un „partid al întregului popor“, iar Uniunea Sovietică într-un „stat al întregului popor“. Comunismul mondial intrase într-o perioadă de convulsii violente, iar ruptura totală dintre cele două centre rivale ale sale, Moscova şi Beijing, părea inevitabilă. Partidele comuniste din întreaga lume şi, în special, cele din „lagărul socialist“ s-au angajat în analize profunde ale propriilor tradiţii istorice şi au luat poziţie în polemica din ce în ce mai acută dintre Moscova şi albanezii susţinuţi de Beijing. Liderii români au înţeles că deciziile şocante luate de Moscova, inclusiv expulzarea corpului lui Stalin din Mausoleul lui Lenin, vor avea consecinţe enorme pentru toate ţările din regiune. În timp ce aplauda din obişnuinţă linia leninistă a P.C.U.S. sub conducerea lui Hruşciov, Gheorghiu-Dej pregătea cu grijă dezbaterile din interiorul partidului său cu privire la lecţiile Congresului al XXII-lea al P.C.U.S. Ultimul lucru de care avea nevoie era să îngăduie ca aceste dezbateri să se transforme în încercări de reevaluare a rolului său în epurările staliniste. Cu perspicacitate, răbdare şi cinism, liderii români au organizat lupta împotriva „consecinţelor cultului personalităţii“ în aşa fel încât să se prezinte ca adevăraţi destalinizatori avant la lettre.
Plenara Comitetului Central din 30 noiembrie – 5 decembrie 1961 a fost un eveniment crucial, cu prilejul căruia Gheorghiu-Dej şi-a afişat din nou susţinerea necondiţionată pentru linia internaţională a lui Hruşciov, criticând deviaţia albaneză. Pe scurt, Gheorghiu-Dej era gata să se plaseze de partea Moscovei în conflictul cu Enver Hodja (cu Mao Tzedun, adică), atât timp cât nu era împins să-şi facă autocritica în privinţa trecutului său stalinist din România. Principalele probleme ce urmau să fie abordate la plenară au fost trecute în revistă în cadrul şedinţei Biroului Politic din 29 noiembrie 1961. În discursul rostit la plenară, Gheorghiu-Dej a adoptat un ton neaşteptat de aspru faţă de Enver Hodja şi camarazii acestuia:
Comitetul Central a informat la timp partidul asupra liniei antileniniste fracţioniste adoptate de conducătorii Partidului Albanez al Muncii, condus de Enver Hodja şi Mehmet Shehu, care s-a manifestat prin poziţia luată de reprezentanţii Partidului Albanez al Muncii la conferinţa de la Bucureşti şi care apoi s-a manifestat cu o intensitate deosebită la întâlnirea din 1960. Conducătorii Partidului Albanez al Muncii au atacat cu vehemenţă linia şi deciziile Congreselor al XX-lea şi al XXII-lea ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, denunţarea deschisă şi hotărâtă a cultului personalităţii şi a consecinţelor nefaste ale acestuia. De ce se ridică ei atât de vehement împotriva criticării cultului personalităţii, de ce apără ei gravele greşeli făcute de Stalin în activitatea sa? Pentru că ei înşişi au pus la cale şi au întreţinut pentru mulţi ani în Albania o situaţie identică cu cea împotriva căreia au luat poziţie Congresele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – practicând în viaţa de partid şi de stat metode specifice cultului personalităţii, împreună cu tot felul de abuzuri.
Plenara i-a oferit lui Gheorghiu-Dej o excelentă ocazie pentru a se angaja într-o pseudoliberalizare. Toate greşelile din istoria partidului – a susţinut el cu seninătate – se făcuseră fie înainte de intrarea sa în eşalonul de vârf al partidului, fie împotriva voinţei sale. Pretinzându se adevăratul apărător al principiilor leniniste privind conducerea colectivă şi „normele sănătoase ale vieţii de partid“, Gheorghiu-Dej a denunţat facţiunile Pauker-Luca-Georgescu şi Chişinevschi-Constantinescu ca fiind responsabile pentru ororile staliniste din România. În acelaşi sens, potrivit lui Dej, dacă el şi colaboratorii săi apropiaţi nu ar fi existat, trădători ca Ştefan Foriş sau Lucreţiu Pătrăşcanu ar fi distrus partidul în anii ’40. În scenariul orwellian al lui Gheorghiu-Dej, controlarea trecutului era o metodă esenţială pentru controlarea prezentului şi a viitorului. În această construcţie maniheistă, adaptată propriilor interese, întreaga istorie a partidului apărea ca o luptă continuă între nucleul sănătos, proletar şi patriotic, condus de Gheorghiu-Dej, şi bande succesive de ticăloşi schismatici. Plenara care trebuia să pună în practică destalinizarea a devenit o manifestare menită să consolideze o viziune ultrastalinistă asupra istoriei partidului. Sărbătorit ca salvatorul providenţial al însăşi existenţei partidului, Gheorghiu-Dej i-a condamnat pe „deviatorii de dreapta“ Pauker, Luca şi Georgescu pentru faptul că acţionaseră ca „un grup separat, ridicat deasupra organelor alese ale partidului, ignorând Comitetul Central şi Secretariatul (pe care le controlau) şi substituindu-se Biroului Politic, care funcţiona aproape ca un comitet“. De fapt, în discursul său, Gheorghiu-Dej a codificat noua versiune oficială a istoriei P.M.R., care sublinia acţiunile abominabile ale „grupului fracţionist antipartinic“ şi, implicit, îi disculpa pe dejişti:
Întorcându-se în ţară în septembrie 1944 din Uniunea Sovietică, unde emigrase, grupul fracţionist antipartinic Pauker-Luca, căruia i s-a alăturat ulterior Teohari Georgescu, sprijinit activ de către Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu, a promovat cultul personalităţii lui Stalin pe scară largă şi a încercat sistematic – şi, din nefericire, a şi reuşit într-o anumită măsură – să introducă în viaţa de partid şi de stat metode şi practici străine de leninism, ce au provocat acest cult. Activitatea acestui grup fracţionist antipartinic s-a caracterizat prin încălcarea normelor leniniste ale vieţii de partid, a principiului muncii colective în organele de conducere, prin sfidarea regulilor democratice ale construcţiei de partid şi de stat, prin crearea unei atmosfere de neîncredere şi suspiciune împotriva unor cadre valoroase de partid şi de stat, prin intimidarea şi persecutarea lor, prin abuz de putere şi prin încălcarea legalităţii socialiste.
La aceeaşi plenară din 1961, ministrul de Interne al lui Dej şi şeful Securităţii, Alexandru Drăghici, a declarat că „grupurile fracţioniste (Pauker, Luca şi ceilalţi) au transformat ministerele pe care le controlau în adevărate feude personale, izolându-le de partid şi sustrăgându-le controlului acestuia“. Ana Pauker (decedată în 1960) şi ceilalţi membri ai conducerii ce fuseseră epuraţi au fost acuzaţi că s au folosit de poziţiile influente pe care le deţineau în 1944–1948 pentru a admite (sau a invita chiar) în partid foşti membri ai Gărzii de Fier, precum şi numeroşi oportunişti şi carierişti. Principalul discurs al lui Gheorghiu-Dej şi discursurile celorlalţi participanţi, printre care primul-ministru Ion Gheorghe Maurer, membrii Biroului Politic Petre Borilă, Emil Bodnăraş, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Alexandru Moghioroş şi Leonte Răutu, precum şi numeroşi veterani ai partidului, i-au denunţat pe cei „multă vreme emigraţi în Uniunea Sovietică“, „străini de realităţile din ţară“, pentru adoptarea metodelor şi practicilor criminale staliniste. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost descrişi ca fiind singurii responsabili pentru politicile staliniste urmate anterior, care erau opuse liniei „naţionale“, „patriotice“ şi, implicit, „antistaliniste“ reprezentate de Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi apropiaţi. Printre cei care au susţinut cel mai viguros această abordare naţionalistă în formare s-au numărat foşti militanţi din Biroul pentru Emigranţii Români de la Moscova şi cândva colaboratori fideli ai lui Pauker, precum Petre Borilă (fost comisar politic în Războiul Civil din Spania şi birocrat cominternist), Leonte Răutu, Dumitru Coliu şi, chiar mai vituperant decât alţii, Valter Roman. Ultimul, deşi nu era membru al Comitetului Central, a fost invitat de Gheorghiu-Dej să participe şi să ia cuvântul la această plenară decisivă. Roman îşi datora poziţia specială în anturajul lui Gheorghiu-Dej rolului său în denunţarea aşa-zisei devieri a Anei Pauker din 1952 şi faptului că îi era personal îndatorat lui Dej, după cum mărturisea, pentru faptul că supravieţuise vânătorii de vrăjitoare staliniste împotriva foştilor luptători din Brigăzile Internaţionale. Nu mai puţin agresivă a fost Ana Toma, o veterană a partidului, care, ca ministru adjunct de Externe, fusese foarte apropiată de Ana Pauker.
Propagat cu abilitate, mitul luptei dintre comuniştii loiali lui Gheorghiu-Dej şi „moscoviţii“ Anei Pauker a servit ca suport ideologic pentru noul stadiu al relaţiilor dintre Bucureşti şi Moscova. Nu a fost deci exagerat, din punctul de vedere al lui Gheorghiu-Dej, ca acesta să declare la şedinţa Biroului Politic din 7 decembrie 1961 că plenara care tocmai se încheiase pe 5 decembrie a fost, probabil, „cea mai frumoasă [plenară] ţinută vreodată“. La aceeaşi întrunire a Biroului Politic, Gheorghiu-Dej i-a lăudat pe Valter Roman, Gheorghe Vasilichi, Gheorghe Gaston Marin, Petre Borilă şi Nicolae Ceauşescu pentru discursurile rostite la plenară. Mai mult, Gheorghiu-Dej a subliniat că i-a plăcut modul în care Ceauşescu a vorbit liber şi a spus „lucruri foarte frumoase“. Nu a fost deci întâmplător faptul că Gheorghiu-Dej a insistat ca toate discursurile pregătite pentru plenară să fie publicate, şi nu numai cele care fuseseră ţinute efectiv. În opinia sa, nou-creata hagiografie de partid (şi, desigur, corespondenta ei, demonologia revizuită) trebuia să devină „bun public“. După cum subliniaseră Maurer şi Valter Roman, era important ca întreg partidul să ştie că protejarea cadrelor sănătoase împotriva persecuţiilor i se datora în primul rând lui Gheorghiu-Dej şi că nu era nevoie ca partidul să procedeze la reabilitări postume.
Aparatul de propagandă al partidului, condus de Leonte Răutu, s-a folosit cu promptitudine de tezele dezvoltate la Plenara Comitetului Central din 1961 şi a construit o nouă versiune a istoriei P.C.R., impregnată de mitul „rădăcinilor naţionale“ ale dejiştilor şi de meritele lor în demascarea nemiloşilor duşmani ai clasei muncitoare române. Este important de subliniat rolul central jucat de Leonte Răutu în crearea mitologiei P.M.R. Răutu, împreună cu Silviu Brucan, Ştefan Voicu, Sorin Toma, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Mihail Roller şi Traian Şelmaru, fusese unul dintre cei mai virulenţi critici ai democraţiei pluraliste şi ai sistemului pluripartit. Un expert în adaptare politică şi supravieţuire, Răutu a fost, de fapt, dictatorul culturii româneşti până la moartea lui Gheorghiu-Dej. În timpul campaniilor jdanoviste de la sfârşitul anilor ’40 şi începutul anilor ’50, el a condus demascarea criticilor şi poeţilor „estetizanţi“ şi „decadent-burghezi“. Mai târziu, în special după 1961, când P.M.R. a încercat să-şi lărgească clientela intelectuală, Răutu a condus procesul de „reconsiderare a moştenirii culturale“. Manevrele sale bine concepute de manipulare a istoriei P.C.R. şi de inventare a unei strategii „naţionale“ a acestuia au avut succes. Adjunctul şi totodată colaboratorul său de încredere a fost Paul Niculescu-Mizil, şeful Secţiei de Propagandă, care, după 1965, i-a succedat lui Răutu ca ideolog-şef al partidului.
În acest cadru, Ceauşescu a devenit unul dintre cei mai ardenţi avocaţi ai înfloritoarei „linii independente“ a României. În discursul său la Plenara din noiembrie–decembrie 1961, cuvântarea care i-a plăcut atât de mult lui Gheorghiu-Dej, Ceauşescu îi atacase pe Pauker, Luca şi Georgescu pentru „deviaţionism de dreapta“. El l-a criticat vehement şi pe Marcel Pauker (Luximin) pentru presupusele sale activităţi criminale din timpul luptelor intrapartinice din 1928–1929. (Luximin fusese, desigur, ucis cu mult timp înainte, în timpul epurărilor sovietice din anii ’30, iar Ceauşescu, care avea 43 de ani, nu-l cunoscuse personal niciodată.) Acest discurs l-a ajutat pe Ceauşescu să intre şi mai mult în graţiile lui Gheorghiu-Dej. Profitând de implicarea sa în activitatea curentă a aparatului de partid, Ceauşescu îşi formase deja un grup de susţinători în interiorul partidului, care s-au obişnuit cu stilul şi obiceiurile sale. După 1961, Gheorghiu-Dej l-a numit pe Ceauşescu şef al direcţiei organizatorice, care includea secţia Comitetului Central ce se ocupa de organizarea partidului şi secţia care supraveghea „organele speciale“, adică aparatul de securitate, armata şi procuratura. Trebuie accentuată asocierea directă a lui Ceauşescu cu Gheorghiu-Dej în perioada 1956–1965, pentru că altfel triumful său asupra unor adversari atât de puternici precum Gheorghe Apostol sau Alexandru Drăghici ar fi de neînţeles. Pentru Gheorghiu-Dej, Ceauşescu reprezenta incarnarea perfectă al unui aparatcik stalinist. Gheorghiu-Dej îl considera un activist modest, dedicat, rezervat, muncitor şi profund loial. Rezolvând cu succes unele dintre cele mai dificile probleme care-l preocupaseră pe Gheorghiu-Dej de-a lungul anilor – inclusiv colectivizarea forţată a agriculturii, epurările continue şi hărţuirea intelectualilor critici –, cel mai tânăr membru al Biroului Politic a păstrat o atitudine respectuoasă faţă de secretarul general şi faţă de ceilalţi membri mai vechi ai Biroului Politic (Emil Bodnăraş şi Ion Gheorghe Maurer). Desigur, Ceauşescu îl criticase pe Drăghici pentru „comiterea de abuzuri“ şi pentru „încălcări ale legalităţii socialiste,“ dar asta se întâmplase în timpul lunilor agitate care au urmat Congresului al XX-lea al P.C.U.S. Disidenţa, răzvrătirea sau gândirea critică nu reprezentaseră niciodată o tentaţie pentru el. Dimpotrivă, acuzaţia pe care i-a adus-o lui Constantinescu la Plenara Comitetului Central din decembrie 1961 a exploatat prejudecăţile antiintelectuale, adânc înrădăcinate, ale partidului. Câţiva ani mai devreme, după plenarele din 1957 şi 1958, împreună cu fostul activist cominternist Dumitru Coliu (Dimitar Colev), pe atunci preşedintele Comisiei Controlului de Partid, Ceauşescu orchestrase cu grijă epurări care, pe lângă excluderea a mii de cadre importante din partid, au avut un efect demobilizator asupra membrilor vechii gărzi a P.C.R. Spre deosebire de Constantinescu, care în conversaţii particulare obişnuia să deplângă rolul esenţial jucat de Gheorghiu-Dej în „bizantinizarea“ vieţii de partid, se pare că lui Ceauşescu îi făcea o plăcere deosebită să satisfacă şi să cultive pasiunea lui Gheorghiu-Dej pentru disimulare şi intrigă10. Cu toate acestea, Ceauşescu a evitat orice deviaţie de la ceea ce considera el a fi dogma leninistă clasică.
Gheorghiu-Dej a decis să sărbătorească încheierea procesului de colectivizare a agriculturii prin organizarea unei plenare speciale a Comitetului Central al P.M.R. pe 23–25 aprilie 1962 şi a unei sesiuni speciale a Marii Adunări Naţionale în Bucureşti, pe 27–30 aprilie 1962, la care au participat 11 000 de ţărani, numărul ţăranilor invitaţi fiind o referire directă la numărul ţăranilor căzuţi victime în timpul Răscoalei din 1907. De fapt, a fost vorba la 1907 de câteva mii de morţi, conform istoricilor modernişti, ceea ce nu diminuează cu nimic tragedia produsă la începutul secolul XX în mediul rural. Din punct de vedere ideologic, a insistat Gheorghiu-Dej, acest eveniment însemna finalizarea construcţiei bazei materiale a noii ordini şi trecerea la „desăvârşirea construcţiei socialiste în România“.
Izbucnirea în 1962–1963 a polemicilor declarat ostile dintre partidele sovietic şi chinez, precum şi dificultăţile lui Hruşciov ca urmare a crizei rachetelor din Cuba le-au permis comuniştilor români să scape de sub dominaţia Moscovei. În şedinţele Biroului Politic român, precum şi în corespondenţa personală cu Hruşciov, Gheorghiu-Dej a criticat conducerea sovietică pentru faptul că nu-i informase pe comuniştii români de intenţia sa de a instala rachete sovietice în Cuba. În timpul vizitei sale oficiale la Bucureşti din perioada 24–25 iunie 1963, Hruşciov a admis criticile după cum urmează: „Tovarăşe Dej, m-ai criticat pentru faptul că am trimis rachete în Cuba şi nu ţi am spus. Este adevărat, ar fi trebuit să-ţi spunem. I-am explicat tovarăşului Ceauşescu cum s-a întâmplat. Cu excepţia ta, toţi au ştiut despre asta“. (Ceauşescu fusese în Uniunea Sovietică înainte de călătoria lui Hruşciov, pentru a pregăti vizita liderului sovietic suprem.) În timpul următoarei vizite a lui Hruşciov în România, pe 3–7 octombrie 1963, Gheorghiu-Dej a dat glas şi temerilor românilor în legătură cu un eventual război nuclear ca rezultat al crizei cubaneze: „Trebuie să-ţi spun, Nikita Sergheevici, că niciodată de la eliberare [august 1944] încoace nu m-am simţit ca în timpul crizei din Marea Caraibelor, când se părea că suntem pe marginea prăpastiei, că totul stătea în cumpănă şi că numai un pas ne despărţea de o catastrofă nucleară. Când am auzit despre decizia de a retrage rachetele din Cuba, am răsuflat uşurat. Trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a menţine pacea“.
no images were found
Pe măsură ce schisma sino-sovietică se adâncea, Gheorghiu-Dej şi a atribuit rolul de mediator între cele două centre comuniste rivale. În loc să urmeze calea Moscovei în relaţiile cu celelalte partide şi state comuniste, Gheorghiu-Dej a început să dezvolte legături independente cu acestea. Ceauşescu a fost şi el implicat în diplomaţia mişcării comuniste mondiale. Împreună cu prim-ministrul, Ion Gheorghe Maurer, el a mers în China, Coreea de Nord şi Uniunea Sovietică în anii 1963 şi 1964, pentru convorbiri cu Mao, Kim Ir Sen şi Hruşciov. În acelaşi timp, P.C.R. a susţinut viziunea policentrică şi antihegemonică asupra comunismului mondial a liderului comunist italian, Palmiro Togliatti, formulată în tezele pe care acesta le-a scris cu puţin înainte de moartea sa în august 1964. La mijlocul anilor ’60, J.F. Brown făcea următoarea observaţie în privinţa rolului jucat de comuniştii români în timpul polemicilor violente dintre partidul comunist sovietic şi cel chinez: „Mao şi întreaga dispută chinezo-sovietică au întărit extraordinar de mult prestigiul şi respectul de sine al Partidului Comunist Român. Considerat întotdeauna unul dintre cele mai lipsite de influenţă din întregul bloc, acesta şi-a asumat acum o importanţă întrecută doar de cea a partidului sovietic şi a celui chinez. Datorită eforturilor impresionante depuse pentru mediere şi datorită sfidării Moscovei, a câştigat o admiraţie şi un respect considerabile“.
„Devierea“ română – o pretinsă versiune a comunismului naţional – a condus la reuşita încercărilor grupului conducător de a restructura ideologia oficială şi de a asimila valori populiste şi naţionaliste. „Sursa tensiunilor sovieto-române din anii ’60 o reprezintă nemulţumirile şi aspiraţiile generate de aşteptările pentru schimbare în contextul înapoierii politice“, comenta pertinent Joseph Rothschild începuturile disputei româno-sovietice.
Disputa a devenit deschisă în 1962–1963, în urma controverselor asupra strategiilor pe termen lung privind integrarea economiilor est-europene cu cea sovietică şi încercările lui Hruşciov de a transforma România într-o bază agricolă pentru ţările mai dezvoltate din punct de vedere industrial din cadrul C.A.E.R., precum şi asupra interpretării unor noţiuni precum „suveranitate naţională“, „independenţă economică“, „sprijin reciproc“ şi „internaţionalism socialist“. Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi au organizat o campanie propagandistică de succes îndreptată împotriva presiunilor economice sovietice asupra României şi, ca urmare, au reuşit să creeze o nouă imagine a P.M.R., care apărea ca exponentul intereselor naţionale româneşti împotriva planurilor Moscovei de a transforma România într-un hinterland agricol al blocului sovietic. Disputa dintre Moscova şi Bucureşti a fost, în primul rând, de natură economică. Aceasta îşi are originea în propunerile de „diviziune şi specializare a producţiei în cadrul lagărului socialist“ sub un „consiliu de planificare“ supranaţional, făcute de Hruşciov şi susţinute puternic de liderii polonez, est-german şi cehoslovac (Władisław Gomułka, Walter Ulbricht şi Antonín Novotný). Toate complexele de inferioritate, îndelung acumulate, ale liderilor români au explodat în această confruntare: profitând de faptul că poziţia lui Hruşciov în cadrul comunismului mondial şi al propriului partid se şubrezise, Gheorghiu-Dej a decis, pentru prima dată în cariera sa politică, să se opună direct dictatului sovietic. Nu lipsiţi de motive, comuniştii români au obiectat că Moscova nu sprijinea eforturile lor de accelerare a industrializării ţării prin dezvoltarea industriei chimice şi a celei energetice. Lui Gheorghiu-Dej şi echipei sale nu le convenea deloc ideea ca România (împreună cu Bulgaria, probabil) să fie tratată ca un fel de hinterland agricol al unui sistem economic integrat, condus de sovietici.
