Esența comunismului

Motto: 

PETRUCHIO: Domnezeule, ce puternic și bine strălucește luna!
KATHARINA: Luna !? Este soarele, nu este lumina lunii acum.
PETRUCHIO: Eu spun că este luna ce strălucește atât de puternic

Am citit acum ceva vreme textul lui Vladimir Tismăneanu despre esența sistemului comunist și mi’a rămas în minte întrebarea dacă este să fie acest triptic format din partid, ideologie și securitate esența unui regim care a distrus o întreagă lume? Nu mă pot opri să nu îmi aduc aminte că partidul era în mare parte o colecție de indivizi mânați de oportunism, că nici unul dintre membrii de partid nu a intrat dupa 1948 din cine știe ce credință în anume idealuri și că nu exista nici un inocent în acea lume pornită pe căpătuială. O dată, la o emisiune a Europei Libere, Paul Goma a fost întrebat care crede că va fi reacția comuniștilor din România la nu mai țin minte ce acțiune a lui Ceaușescu. Nu mai rețin bine contextul dar răspunsul mi’l aduc foarte bine aminte: „care comuniști? În România nu există comuniști ci doar oportuniști”. Împărtășesc aceiași opinie care cred eu explică cumva și evaporarea P.C.R. din decembrie ‘89.

Apoi ideologia, ea era la bunul plac al conducerii, mai precis la bunul plac al unei nomenclaturi conduse de un numar mic de oameni într’un mod conspirativ și arbitrar. Am un volum omagial din 1977 dedicat lui Eminescu care începe cu un cuvânt înainte de Nicolae Ceaușescu, și acolo primul secretar al partidului citează Doina lui Eminescu… doină pentru care mulți făcuseră închisoare cu aproape un sfert de secol înainte. Exemplele pot continua. Exista un laxism ideologic, textele erau citite printre rânduri, iar de aflat ce este permis și ce nu este se afla pe holurile CC-ului sau prin relații personale. Nimeni nu știa când, ce și cum cu precizie. Așa a fost de pildă recuperat Iorga la un moment dat… s’a aflat apoi s’a știut. Aparent exista o ideologie, o doctrină a clasei muncitoare, dar zvonul era mult mai important pentru că în realitate totul era la bunul plac al unei organizații secrete care oficia ritualul conducerii țării într’un mod obscur celorlalți, profanilor.

În ceea ce privește Securitatea… ea depindea de partid. Și o dată cu partidul și cu ideologia și ea treptat ea s’a schimbat. A beneficiat din plin de teroarea exercitată în primul deceniu. Dădea impresia că știe… că are câte un dosar pentru fiecare. Adevărul este însă că dosarul nu era doar unul. Erau mai multe dosare cel mai adesea și erau împrăștiate între mai multe instituții ale Securității. Arareori puteau fi văzute împreună iar informațiile erau contradictorii. Grija pentru acuratețea informației era îndoielnică. Am văzut dosare în care numele părinților celui urmărit nu erau nimerite corect deși ele puteau fi aflate din buletinul de identitate. Securiştii, erau primate insuficient dezvoltate intelectual dar cu hipotalamusul bine inflamat. Ei urmareau scopuri imediate de intimidare, de înlăturare și de control. Modul lor de gândire nu era deloc complex dar aceasta era cumva compensat de un ego exagerat de dezvoltat și o imagine de sine corespunzătoare.

*

Revenind la esența regimului comunist, eu tind să consider unele efecte ale regimului comunist ca având o putere de definire mai mare decât instrumentele acestuia. Astfel, o serie de mutații cauzate de acest regim, cred eu, descriu mai bine ceea ce a însemnat experiența celor patruzeci de ani de comunism.

1. Dispariţia meritului personal. Regimul comunist a însemnat o ascensiune socială fără precedent, ascensiune care nu a fost urmată de o integrare a celor recent “ajunşi”. Acest fapt a pervertit profund mecanismele sociale de promovare, recunoaștere și respect. În toate  domeniile, partidul a numit oameni aserviți intereselor de partid care la rândul lor au promovat o politica de cadre supervizată de același partid. Oamenii au învățat treptat că nu meritul ci vorbele, adeziunea și relațiile contează.

2. Dispariţia respectabilităţii. Ideologia a înlocuit realitatea şi identitatea a luat locul respectabilităţii. Ceea ce suna bine era preferabil realităţii iar partidul hotăra îmtodeauna ce suna și ce nu suna bine. Astfel, și biografiile erau modificate în acord cu noile linii ale partidului. Ele erau dovada unor atitudini prezente și nu demonstrau activități trecute ale celui în cauză. Insăși regimul avea o existență mai mult discursivă bazată pe disprețul față de realitate și pe minciuna pandemică a rapoartelor.

3. Dispariţia autorităţii profesionale. Autoritatea profesională a fost înlocuită cu autoritatea administrativă, adică funcţia bătea gradul cum se spunea în regim cazon, iar aceasta depindea de decizia partidului. „Șeful” era la bunul plac al ierarhiei de partid și putea cădea în dizgrație la fel de ușor cum intrase în grațiile partidului. Așa se face că a intrat în conștiința oamenilor că un raport bun rezolvă problema. De aici și frenezia rapoartelor… care nu indică decât cumplita lipsă de autoritate a celor îndrituiți a rezolva problemele.

4. Dispariţia iniţiativei personale. Individul nu putea avea iniţiativă ci numai partidul. Centralismul democratic. Este o obedienţă cognitivă a individului care se poate înşela spre deosebire de partid care are o cunoaştere fundamentată ştiinţific în realităţile clasei muncitoare, a intregului popor. Validarea oricărei inițiative venea așadar de la organele de partid și de stat.

5. Demantelarea autorității instituţiilor statului. Statul comunist era un stat nevolnic, o stârpitură susţinută de subsuori de un partid care se dorea omniprezent, omniscient si omnipotent. Statul avea instituţii incapabile să-şi procure singure proprii funcţionari darămite să îi şi reproducă. El era fără scăpare în mâinile partidului care îl domina și subordonează din toate punctele de vedere. Mai mult, partidul modula comunicarea între instituţiile statului controlând principalii actori ai săi.

6. Distrugerea coeziunii sociale. O societate care era ca o oglindă spartă şi fiecare fragment avea nevoie de a oglindi figura conducătorului arhetipal. Prin această multiplicare (a „celui mai…”) individul uman se topea în individul colectiv pierzăndu’şi orice umanitate. Omul nou a pierdut capacitatea de comunicare, de  empatie cu celălalt şi în cele din urmă de înţelegere şi acceptare a unor valori comune. Eu-l și l’a păstrat ca ficţiune şi în ficțiune pentru că în realitate nu mai era loc de el.

7. Distrugerea încrederii sociale. Faptul că oamenii au fost siliți să accepte o minciună drept adevăr și că au fost în imposibilitatea de a se împotrivi schimbării a fost o siluire care a distrus încrederea în orice este acel ceva pe care o societate îl împărtășește. De aici sentimentul stării de asediu și frica patologică de conspirații. Este doar instinctul de conservare. Mecanismul deciziei fiind ocult, o întreagă hermeneutică a rapoartelor și a gesturilor oficiale era angajată pentru a discerne semnele viitoarelor schimbări.

8. Distrugerea diferenţelor. Egalitatea cetăţenilor a devenit un fel de identitate (în sensul de același/aceiași) consubstanţială în care diferenţa e un accident marginal ce trebuie descurajată. Conducătorul este nemijlocit în mijlocul maselor. Şi de aici şi  identitățile reziliente care refuză practic realitatea. Fiecare se raportează la centru, la ideal, la vârf și refuză orice intermediere dar şi orice mediere. Identitatea s’a refugiat în ficţiune de vreme ce realitatea era colonizată de ideologie.

9. Distrugerea societății. Comunismul a fost un sociocid. El a distrus societatea, valorile ei, deprinderile ei fără să reușească să dea viață noii societăți. A fost o reîntoarcere la timpurile presociale, cvasi-animalice, în care omul era definit prin nevoile sale și nu prin aspirațiile sale. Rezultatul… este o lume care nu pune preț pe aspirațiile comune, pe valorile care fac posibilă măcar conviețuirea oamenilor. Și acest lucru se vede cu ochiul liber. Ceea ce a lăsat în urmă comunismul a fost orice altceva decât o societate.

10. Comunismul a fost o cultură, adică o rețea de semnificații care organiza înțelesurile și emoțiile oamenilor. Această cultură nu a dispărut ci s’a adaptat la noile ideologii ale timplui. Partidul a dispărut, ideologia a dispărut, Securitatea a dispărut…. sau s’au transformat pentru că, nu’i așa, nimic nu se pierde totul se transformă. Cultura însă a supraviețuit, ba chiar s’a dezvoltat. Ceea ce cred că este important este că acest comunism nu a fost exact ceea ce declara că este și anume nu a fost o societate. Societatea socialistă, morala socialistă, valorile acelei lumi au avut o existență mai mult declarativă. Ele însă au distrus societatea pe care au vrut să o „îmblânzească”.

Cred că problemele noastre de azi nu sunt cauzate atât de mult de politică cât de incapacitatea societății de a se regăsi pe sine. După părerea mea, traim astăzi într’o societate slabă, o societate a cărei capacitate de a îmbrățișa valori, de a susține principii și de a promova argumente este extrem de redusă.

*

PS. Se poate ridica întrebarea dacă oportunismul membrilor de partid s’a manifestat de la bun început sau s’a dezvoltat ulterior în anii ’60 când resursele erau mult mai mari iar proiectele partidului mai îndrăznețe. Nu mă pot reține să nu mă gandesc însă la marginalii folosiți de partid, la cozile de topor care s’au pus destul de repede în slujba organelor de partid și de stat. Mă gandesc la sărmanul din satul Brătulești, care își făcea veacul pe la biserica satului pentru o pomană ceva, om ce la foarte scrută vreme umbla țanțoș cu haina de piele și geanta de piele, însemnele autorității pe atunci, tăind și spânzurând după bunul plac. Da… oportunism este puțin spus, mai potrivit ar fi rapacitate sau voracitate. Această utilizare a marginalilor ar putea fi pusă și în contextul comunizării unor societăți înapoiate, în care diferențele sociale erau mai mult decât de clasă ci de’a dreptul ontologice. Acești sărmani, marginali în vechea societate, nu erau nici muncitori, nici orășeni, nici parte ai unei clase. Ei își făceau veacul pe lângă biserică uneori, activitatea lor principală fiind aceea de a stinge lumânările ce s’au trecut, le stingeau cu degetele… Resentimentele erau enorme.