Arendt și acțiunea politică: o configurație a nuanțelor

Prezența pe piața românească de carte a Făgăduinței politicii (apărută în Colecţia Zeitgeist) era cu certitudine o necesitate. Parcurgerea teoriei acțiunii politice la Hannah Arendt reprezintă nu doar un exercițiu de erudiție, ci deplina înțelegere a lumii în care trăim. The Promise of Politics – tradusă în 2010 la editura Humanitas ca Făgăduința politicii – negociază cu noțiunea de „acțiune politică” și întreg spectrul de inferențe care derivă din definiția arendtiană a acesteia. Foarte sumar, și pe linia sugerată de Jerome Kohn în Introducerea volumului, acțiunea la Hannah Arendt reprezintă concomitent asumarea unor riscuri în vorbe și fapte în compania egalilor, începerea a ceva nou cu urmări necunoscute aprioric, întemeierea spațiului public, precum și făgăduințele făcute celorlalți și iertarea lor (p. 8). Mai mult, niciuna dintre aceste acțiuni nu trebuie asumată individual, ci doar ca pluralitate…

S-a spus de multe ori că Hannah Arendt esteticizează acțiunea doar pentru a depăși instrumentalizarea sa platonică… sau că dimensiunea polemică a teoriei derivate de aici, perfect orientată spre performanță, este esențială pentru păstrarea pluralității. S-a mai spus adeseori că această concepție asupra acțiunii datorează mult esteticizării anti-platonice a acțiunii așa cum o vedea Nietzsche, sau că cei doi împreună, Hannah și Friedrich, promovează libertatea de acțiune nesuverană, de-centralizată, „dincolo de bine și de rău”. Această cheie de lectură a filosofiei arendtiene pare într-adevăr foarte diferită de tipul consensual de interpretare oferit, de pildă, de către Jürgen Habermas. Pentru Habermas și alți câțiva gânditori, teoria acțiunii la Arendt subliniază tocmai diferența dintre politica dialogului, persuasiune și acord – pe de-o parte, și politica interesului, strategiei și eficienței – de cealaltă parte. În acest sens, contribuția principală a lui Arendt la teoria politică pare a fi salvarea esenței intersubiective a acțiunii politice („a acționa împreună”) de sub amenințarea uzurpării tehnocratice a practicului. Sub zodia primei chei de lectură așadar (să-i spunem cea „nietzscheană”), ne putem întreba pe bună dreptate dacă nu cumva anti-platonismul ei dă girul unei polemici subiective? Dacă nu cumva Arendt este prea puțin conștientă de pericolele care incumbă într-o polemică nerestrictivă, distorsiuni care pot tinde să submineze înseși condițiile acțiunii politice (pluralitate, egalitate etc.)? În fine, dacă nu cumva accentul său nietzschean pe tendințele reductive ale interpretării morale o conduc către marginalizarea „momentului etic” în acțiunea politică?

Dar înaintea oricărei alte incursiuni în măruntaiele teoriei politice a Hannei Arendt, să vedem sub ce auspicii s-a născut cartea noastră. După ce publică, în 1951, Originile Totalitarismului (volum apărut la rându-i, în ediții succesive, la Humanitas), lucrare fundamentală în care gânditoarea germană analiza cu acribie mecanismele care stau la baza instaurării regimurilor totalitare, Arendt se lansează într-o profundă investigație a gândirii politice occidentale, începând cu Platon și sfârșind cu filosofia marxistă. Practic, Făgăduința politicii devine în acest sens retorica arendtiană asupra eșecului respectivei tradiții de gândire în a explica acțiunea umană. Prezentul volum este în fapt rezultatul altor două tomuri niciodată materializate, lucrări pe care Arendt ar fi intenționat să le dedice (în anii ’50) elementelor totalitare prezente în marxism (chestiune omisă intenționat din Originile totalitarismului) și un fel de incursiune în experiența politică per se (într-un gen de „parafrază” la Karl Jaspers cu a sa Einführung in die Philosophie). Cartea în sine (Făgăduința politicii) urmează o structură logică, pe firul narativ al originii, evoluției și punctului culminant al tradiției gândirii occidentale (în prima parte – câteva borne parcurse de Arendt: Socrate, Aristotel, Augustin, Montesquieu, Hobbes, Hegel, Marx ș.a.m.d.) și percepția noastră asupra politicii și acțiunii politice în general (în cea de-a doua parte). În fine, în ultima parte a volumului, Arendt ne însoțește printr-o scurtă Introducere în politică și doar pentru a clarifica sensul experienței politice. Morala este una încurajatoare, în măsura în care autoarea îndeamnă mai degrabă la o lepădare a prejudecăților în legătură cu politica și nu la o abdicare de la politică. Cu toate acestea, politica/acțiunea politică trebuie evaluate cumva… Dar cum Hannah Arendt repudiază prejudecata politică, nu ne rămâne decât să găsim acele canoane după care să putem judeca actul politic. În contextul în care standardele tradiționale par să fi depășite, constatarea sa devine astfel enunț: „Indiferent dacă servesc binele sau răul și indiferent de sursa lor, toate regulile care pretind că guvernează acțiunea umană din afara ei sunt apolitice sau chiar anti-politice.” (p. 10) Pentru Hannah Arendt, standardele ivite din pluralitatea umană sunt cele valide (adevărata condiție a politicii!). Succesiv, o altă idee-forță a acestei cărți vizează ruptura dintre gândire și acțiune, dintre filosofie și politică – pentru autoarea noastră, însăși tradiția gândirii politice occidentale se naște din/cu această „ruptură”, după cum la fel de bine, prejudecățile și preconcepțiile noastre politice își află obârșia într-însa…

Revenind la riscurile marginalizării „momentului etic” în acțiunea politică… nu putem iluziona totuși versantul procesiv din noi înșine, sperând cumva că Hannah Arendt n-ar fi fost pe deplin conștientă de pericolele rezidente într-un accent prea mare pus pe extraordinarul spirit agonizant aflat pe fundalul oricărei acțiuni politice. Din toate motivele enunțate anterior, autoarea lărgește focalizarea de tip nietzschean asupra calității polemice a acțiunii prin aceea că reafirmă elementul deliberativ prezent atât în acțiune, cât și în judecată. Această adevărată manevră din partea sa ar putea trece drept o capitulare, o părăsire a greșitei esteticizări a acțiunii prin metafore exagerate și o întoarcere la sensul comun circumscris în noțiunile aristoteliene de „praxis” și „phronesis” (capacitatea de a considera maniera de a acționa întru schimbare; pentru Aristotel această noțiune nu e doar o deprindere, ci și un mod de reflecție asupra unei finalități a acțiunii). Cu toate acestea, modificarea pe care o operează Arendt nu implică măsuri exterioare, drept pentru care ea nu o face de dragul dialogului sau raționalizării, ci pentru gust. Teoria ei asupra judecății politice limitează o polemizare excesivă, nu prin abandonarea esteticizării acțiunii, ci prin completarea acesteia (de aici și aproprierea ei aparte a celei de-a treia Critici a lui Kant (critique of judgment), ceea ce-i permite să salveze pluralitatea și politicul de subiectivismul insinuant al modelului pur polemic nietzschean)…

Și totuși, cum poate aproprierea de către Arendt a celei de-a treia Critici a lui Kant să evite aporia inerentă în esteticizarea acțiunii și conceperea polemică a politicului? Cum poate fi folosită estetica de tip kantian pentru a reafirma natura intersubiectivă a fenomenului pe care Arendt dorește să-l prezerve fără a-l reduce la o simplă funcție de acord (în sens de agreement)? În fine, cum poate fi domesticită o teorie a judecății estetice fără a schilodi o concepție polemică asupra acțiunii politice?

Într-un alt eseu – The Crisis in Culture –, Hannah Arendt compară opera de artă cu „produsele” unei acțiuni, anume cuvinte și fapte. Ceea ce au acestea în comun, spune ea, este „calitatea de a fi în căutarea unui spațiu public unde pot apărea și unde pot fi văzute; își pot satisface propria existență, care este aparența, doar într-o lume care este comună tuturor.” Teoria estetică a lui Kant, care este îndeobște deprinsă cu caracterul public al frumosului și „oferind un punct analitic al frumosului din perspectiva spectatorului evaluator”, ne apropie de această realitate într-un mod mai degrabă interzis de către viziunea reducționistă nietzscheană a aparenței (în spațiul public). Pentru Nietzsche aparențele sunt simple artefacte, erori, iluzii create de dragul vieții. Drept pentru care, cineva n-ar trebui să abordeze problema frumosului decât în termenii nevoii creatorului și a forțelor exprimate în creația sa. A aborda aparența/ frumosul din punctul de vedere contemplativ (cum o face estetica de tip kantian), este doar un alt semn al decăderii unui ideal ascetic. Obiecția lui Nietzsche împotriva lui Kant, anume că el „ca toți filosofii, în loc să imagineze problema estetică din perspectiva artistului (creatorului), consideră arta și frumosul strict din punctul de vedere al spectatorului”, este motivul principal pentru care Hannah Arendt consideră că teoria sa estetică are relevanță politică…

Aceste mici digresiuni sunt cu siguranță necesare pentru o mai bună înțelegere și cadrare a filosofiei Hannei Arendt (deși se opunea cu vehemență ideii de a fi considerată filosof), în special a teoriei acțiunii politice. Cu toate acestea, ultima parte a volumului nostru (cap. „Introducere în politică”) este printre altele și un exercițiu de erudiție, chiar dacă, finalmente, morala pare a fi oarecum lesne de însușit. Hannah Arendt nu construiește doar o filosofie a politicului (am spune că o face aproape involuntar, din moment ce le recomanda ea însăși propriilor studenți să uite de toate teoriile și să gândească), ci și un „techné” aparte referitor la recuperarea întru folosire a evenimentelor trecutului, în sensul în care a te gândi la acestea înseamnă a ți le reaminti (și este necesar să fie așa). Practic Arendt încearcă să abolească perspectiva ideologică și ideologizantă a „lucrului cu istoria”. Cum ea însăși afirmă în cuprinsul acestei cărți, „capacitatea de a vedea același lucru din numeroase puncte de vedere rezidă în lumea umană; ea reprezintă pur și simplu schimbarea punctului de vedere dat nouă de natură cu cel al altcuiva, cu care împărtășim aceeași lume, din care ia naștere o adevărată libertate de mișcare în lumea noastră mentală, comparabilă cu libertatea noastră de mișcare în lumea fizică”.

Câteva „capcane” de lectură la Hannah Arendt: capriciul nuanțelor

În scrierile sale, Hannah Arendt deconstruiește totalitarismul, demontează mecanismele care au dus la ororile secolului XX, „oferă interpretări ale problematicii Răului care au influențat decisiv filosofia morală a veacului trecut” (Tismăneanu). Teoria ei politică nu o situează însă automat sau necondiționat în zona reprezentanților intelectuali ai democrației liberale. O secțiune semnificativă a criticilor exprimate la adresa operei arendtiene accentuează această nuanță importantă a procesului de exegeză. Uneori considerată clasică, alteori nietzscheană, dar aproape mereu elitistă (și de aceea poate antidemocratică (sic)), Arendt a susținut destul de energic tipul de politic participativ. Nu a adresat niciodată în mod special, în niciuna din cărțile sale, tema democrației, ergo nu a fost un așa-zis teoretician al democrației (cel puțin în sensul său clasic). Raportat la subiectul „democratic”, Thoughts on Politics and Revolution rămâne lucrarea de referință (cu un mic bemol asupra faptului că acolo pare a susține forme spontane de insurgență politică), iar Arendt pare că subapreciază guvernarea reprezentativă în favoarea politicului condus de o „elită aristocratică”. Aceasta este doar o altă perspectivă asupra gândirii Hannei Arendt, cu argumente pro și contra, mai facile sau, din contră, mai substanțiale. Am putea spune doar că nu există o potrivire perfectă între Arendt și ideile democratice, pe de-o parte – pricinuit de cvasi-nostalgia sa după un tip de politic antic în paralel cu repulsia provocată de modernitate și caracterul impersonal al acesteia, și, pe de altă parte – pentru că ea a repudiat constant etichetele de orice fel, în special cea de „democratic” sau ideea de „clasificare politică”, în general. Deși s-a împotrivit democrației de masă, ea nu s-a pronunțat totuși niciodată împotriva democrației per se. Fiind fără îndoială o gânditoare extrem de complexă, apelul la nuanțe devine imperativ odată cu Hannah Arendt! Desigur, în On Revolution pare într-adevăr că are această mică escapadă „insurgentă” care poate trece pentru unii malițioși drept antidemocratică, dar ea se referă mai degrabă la o așa-numită viziune a „grassroots politics”, un fel de insurgență politică (dacă este permisă exprimarea) originată în societatea civilă, și care ar trebui mai degrabă să revigoreze decât să înlocuiască democrațiile de masă. Iar toate acestea se circumscriu cu siguranță opiniilor exprimate atât de fascinant în Făgăduința politicii cu privire la pluralitatea acțiunii umane și la standardele pe care această pluralitate le validează.

Pentru a risipi totuși orice alt văl cu privire la grila de lectură utilă în privința acestei autoare (și implicit a Făgăduinței politicii), fostul asistent al Hannei Arendt și director al Centrului Hannah Arendt (The New School), Jerome Kohn, rezumă cât se poate de pertinent mesajul central al gândirii arendtiene: „Judecata caracterizează povestirile în care Arendt spune ce este politica, așa cum opusul său, domnia supraumană a adevărului necesar asupra minții și domnia minții asupra corpului, caracterizează povestirile în care ea spune ce nu este politica […] Pe de o parte, gândirea asupra trecutului funcționează ca pregătire pentru facultatea de judecare a lui Arendt; pe de altă parte, ea spune explicit că gândirea n-a avut întotdeauna nevoie de judecată pentru a afecta lumea…”

3 Comentarii

  1. Pingback: Inaltimile suverane: Hannah Arendt, amor mundi si catastrofele secolului XX - Gogoloi

  2. Pingback: Inaltimile suverane: Hannah Arendt, amor mundi si catastrofele secolului XX | Memorie, libertate, moderaţie

  3. Pingback: Acuta actualitate a Monicai Lovinescu: Despre onoare si opusul ei | Memorie, libertate, moderaţie

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *