Internaţionalism, fracţionism şi comunism naţional
în România, 1944–1948
Scrierea istoriei politice a oricărui partid sau a oricărei mişcări leniniste implică, înainte de toate, înţelegerea rolurilor diverselor personalităţi în luarea, precum şi în anularea deciziilor cruciale. Problemele strategice sunt, desigur, importante, iar în Europa de Est ele au fost rezolvate într-un cadru configurat în mod esenţial de dogma stalinistă (deviaţia însemna trădare, indiferent dacă era „obiectivă“ sau „subiectivă“). Duşmanii se aflau pretutindeni, iar prima datorie a unui militant stalinist era să urmărească şi să descopere „vermina“ infiltrată în partid. După cum a afirmat Franz Borkenau, „un individ care, activând în partid, se face personal vinovat de eşecul revoluţiei viitoare este, de fapt, mai rău decât un duşman declarat; împotriva lui poate fi folosită orice armă, ba mai mult, trebuie folosită. El este un «trădător», pentru că, în mentalitatea comunistă, chiar eşecul – nu cel obiectiv, ci eşecul realităţii de a confirma Utopia – presupune existenţa unui trădător“. Cu privire la obsesia în legătură cu duşmanii (pe care eu o numesc complexul calului troian), nu au existat diferenţe fundamentale între România lui Gheorghiu-Dej şi a Anei Pauker şi Cehoslovacia lui Rudolf Slánský şi Klement Gottwald, Ungaria lui Mátyás Rákosi şi Ernö Gerö, Bulgaria lui Vîlko Cervenkov sau Germania de Est a lui Walter Ulbricht.
Stalinism pentru eternitate.
O istorie politică a comunismului românesc
Vladimir TismăneanuEdiţie revăzută şi adăugită
Prefaţă de Cristian Vasile
Postfaţă de Mircea MihăieşTraducere din limba engleză de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
În mentalitatea stalinistă, detectarea duşmanilor „din rândurile noastre“ era chiar mai importantă decât descoperirea duşmanilor de clasă definiţi cu claritate, deoarece primii erau mult mai dificil de demascat. Era destul de uşor, spunea Gheorghiu-Dej, să identifici şi să expui adversitatea unui Iuliu Maniu. Însă adevăraţii stalinişti se distingeau prin faptul că îl recunoşteau pe trădătorul invizibil, care pretindea că este „unul dintre ai noştri“, dar în realitate submina marile realizări ale partidului. Această logică a stat la baza luptei pentru putere din interiorul partidelor leniniste din Europa Centrală şi de Est de-a lungul întregii perioade cominformiste (1947–1953). Într-adevăr, deşi Cominformul nu a avut niciodată aceleaşi obiective şi aceeaşi importanţă la nivel global ca Internaţionala a III-a, acesta a asigurat cadrul în interiorul căruia au avut loc cele mai atroce persecuţii ale comuniştilor şi anticomuniştilor în numele apărării revoluţiei proletare. Inspirate din teza maniheistă a ideologului sovietic Andrei Jdanov despre noul război de clasă internaţional dintre două tabere (una progresistă, condusă de U.R.S.S., şi o alta reacţionară, condusă de Statele Unite ale Americii), ideologia şi practica Cominformului corespundeau stalinismului exacerbat, paroxistic. Epuratori şi epuraţi, călăi şi victime au fost prinşi cu toţii într-un mecanism infernal al lichidării continue şi fără de sfârşit. Nimeni nu se simţea în siguranţă în acest sistem terorist, nici măcar agenţii cei mai de încredere ai Moscovei. Într-o zi, Gheorghiu-Dej s-a simţit ameninţat de intrigile „grupului Pauker-Luca“; în ziua următoare, „moscoviţii“ au căzut de la putere (şi şi-au pierdut libertatea fizică) pe baza celor mai absurde acuzaţii.
În acest joc, liderii P.C.R. erau participanţi obedienţi, disciplinaţi, iar mişcările lor reflectau cu fidelitate intenţiile, interesele şi aşteptările Moscovei. Însă ei aveau şi o marjă relativă de autonomie, ca să spunem aşa: lor le aparţinea, la urma urmei, prerogativa de a desemna victimele în urma competiţiei pentru putere de la vârful partidului. Autorii cominformişti au scris scenariul. Depindea de staliniştii români, bulgari, polonezi sau maghiari să îl interpreteze în modul cel mai convingător.
De aceea, merită examinate caracteristicile principale ale elitelor comuniste româneşti, luptele lor fracţioniste, precum şi cele mai proeminente personalităţi care au contribuit la stalinizarea României şi la transformarea ei într-un satelit docil al Uniunii Sovietice. P.C.R. întruchipa o sectă revoluţionară: fundamentalist în credinţa sa, opunându-se oricărei forme de erezie sau gândire critică, militarist, extrem de disciplinat, conspiraţionist, ascetic, milenarist şi neînduplecat de doctrinar. Nivelul profund al activităţii ideologice era irelevant: odată ce partidul primise Sfânta Scriptură de la Stalin, discuţiile nu mai erau necesare. Nici un Lukács sau un Gramsci nu a putut să apară în acest microcosmos sufocant, al cărui crez politic, imortalizat în documentele Congresului al V-lea al P.C.R., deriva din viziunea simplistă, maniheistă pe care conducerea Cominternului o avea asupra lumii.
Forţat să activeze în clandestinitate după adoptarea Legii Mârzescu în 1924, P.C.R. nu a reuşit să-şi creeze o bază de masă în rândurile clasei muncitoare din industrie sau ale altor categorii defavorizate. Sectarismul său doctrinar a constituit cauza principală pentru care partidul a rămas un grup străin, ale cărui sloganuri propagandistice abia atingeau vreo coardă sensibilă în rândurile populaţiei. Luptele interne de la vârful ierarhiei, conflictele dintre diferitele grupări şi atitudinea condescendentă a Cominternului au exacerbat complexul de inferioritate al partidului. Acest complex a reprezentat singura caracteristică psihologică importantă a elitelor succesive, de la prima generaţie cominternistă la Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu. A fost, într-adevăr, corespondentul lipsei de legitimitate politică a partidului: pretinzând că vorbeşte în numele clasei muncitoare, P.C.R. era doar un purtător de cuvânt pentru teze şi directive formulate în afara României şi aflate, de cele mai multe ori, în contrast flagrant cu bunul-simţ politic şi cu interesele evidente ale partidului. Era ca şi cum această mişcare ar fi ales să rămână în afara curentelor principale din politica românească, ignorând cu condescendenţă problemele centrale legate de construcţia naţională, statală sau instituţională, pe tot parcursul perioadei interbelice.
Din perspectiva supravieţuirii efective a P.C.R., evenimentul cel mai catastrofal din anii ce au precedat al Doilea Război Mondial a fost exterminarea vechii gărzi staliniste în timpul Marii Epurări: rezultatul a fost eliminarea oricărei surse potenţiale de gândire sau acţiune autonomă în interiorul partidului. Distrugerea vechii gărzi a fost echivalentă cu măsura similară luată de Internaţională împotriva Partidului Comunist Polonez. Deşi P.C.R. nu a fost dizolvat, nici un alt partid european nu a trecut printr-o epurare de proporţiile celei la care a fost supusă elita istorică a P.C.R. (din nou, cu excepţia celui polonez). După Congresul al VII-lea al Cominternului (1935), P.C.R. a îmbrăţişat retorica antifascistă a „frontului popular“, a încercat să-şi extindă baza de masă şi a căutat să stabilească alianţe cu grupurile cu înclinaţii de stânga din interiorul partidelor tradiţionale şi legale (în special cu membri ai aripii de stânga a Partidului Naţional-Ţărănesc şi cu social-democraţii conduşi de Constantin-Titel Petrescu, care fuseseră denigraţi până atunci). Acelea au fost deschideri de rutină, deoarece echipa de la conducerea P.C.R. a rămas complet dominată de militanţi sectari care nu înţelegeau nimic sau înţelegeau foarte puţin din problemele interne ale ţării (grupul Boris Ştefanov). Între 1940 şi 1944, elita P.C.R. a fost afectată de lupte fracţioniste între diferite forţe şi grupuri aflate în competiţia pentru putere.
Cele trei centre
Din punct de vedere structural, următoarele facţiuni au funcţionat în interiorul P.C.R. în timpul celui de-al Doilea Război Mondial:
1. Comitetul Central, condus de Ştefan Foriş (alias Marius), care îi mai includea pe Constantin Pârvulescu, Constanţa Crăciun, Ileana Răceanu, Victoria Sârbu (alias Mira) şi pe inginerul Remus Koffler, un membru enigmatic al Biroului Politic. Alte personalităţi legate de Comitetul Central aflat în ilegalitate erau Lucreţiu Pătrăşcanu (înainte de a fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Poiana Ţapului, acolo unde şi-a scris în anii războiului contribuţiile teoretice), Ana Grossman-Toma (care a fost căsătorită timp de câţiva ani cu Pârvulescu şi al cărei prim soţ, Sorin Toma, se afla în exil în U.R.S.S.) şi Ion Gheorghe Maurer (un avocat specializat în apărarea comuniştilor persecutaţi). Este greu de evaluat rolul jucat în cadrul acestei facţiuni ilegale a partidului de către Emil Bodnăraş – un fost ofiţer în armata română, pe jumătate ucrainean, pe jumătate german, care în 1931 a fugit în Uniunea Sovietică, apoi s-a întors ca agent sovietic, însă a fost arestat şi ţinut în închisoare până în 1942. Este totuşi clar că, sub pseudonimul „inginerul Ceauşu“, Bodnăraş a luat parte la complotul obscur care a dus la înlocuirea Secretariatului lui Foriş, numit de Comintern, de către un grup loial lui Gheorghiu-Dej, ce îi includea pe Petre Gheorghe (şeful Comitetului de Partid Bucureşti), Bodnăraş şi Iosif Rangheţ şi care a reuşit să-l coopteze şi pe Pârvulescu. Conflictul era legat de atmosfera paranoică şi explozivă din cadrul partidului ilegal (ce, după cum am menţionat, avea mai puţin de 1 000 de membri), în care fiecare îi suspecta pe toţi ceilalţi de colaborare cu Siguranţa şi cu „duşmanul de clasă“.
no images were found
Între 1941 şi 1942, aşa cum a arătat Peter Stavrakis, liniile de comunicaţie cu Moscova ale comuniştilor greci erau în mare măsură tăiate. În mod similar, legăturile lui Foriş cu Cominternul erau rupte. În circumstanţele date, conducerea partidului trebuia să acţioneze pe cont propriu, iar instinctele şi impulsurile de un fanatism profund ale membrilor săi au decimat acest grup care avea deja dimensiuni reduse.
Controlul complet al Moscovei asupra elitei P.C.R. a creat o relaţie asimetrică de subordonare, care a generat sentimente de umilinţă şi frustrare printre mulţi activişti. Deşi mascate de diverse justificări, aceste sentimente au influenţat orientarea antisovietică a P.C.R. după 1958, sub Gheorghiu-Dej.
Un comando clandestin a fost creat de către extrem de energicul şi imaginativul Bodnăraş pentru a scăpa de stânjenitorul Foriş. Având în vedere trecutul de agent sovietic al lui Bodnăraş, care fusese antrenat în U.R.S.S. în şcoli speciale ale N.K.V.D., este puţin probabil ca această iniţiativă de a-l elimina pe liderul numit de Moscova să fi fost o acţiune spontană locală. Arhivele P.C.R. păstrează plângeri trimise la Moscova în timpul războiului, ceea ce arată că s-a căutat binecuvântarea Kremlinului pentru conspiraţia împotriva lui Foriş. Între timp, triumviratul Bodnăraş-Rangheţ-Pârvulescu era în legătură cu o altă facţiune influentă, şi anume nucleul din închisori, care avea, de asemenea, o atitudine critică faţă de atitudinea presupus contemplativă, pasivă şi „capitulantă“ a lui Foriş. De ce, s-a pus întrebarea, nu a fost iniţiat în România un război de partizani împotriva naziştilor? Foriş şi Koffler au fost desemnaţi ca principali vinovaţi pentru aceasta.
2. Gheorghiu-Dej şi „Centrul din Închisori“. Nu există încă o biografie a lui Gheorghiu-Dej în limba engleză. El a fost ultimul supravieţuitor, singurul lider cominformist est-european care a rezistat tuturor epurărilor, frământărilor şi schimbărilor, atât sub Stalin, cât şi după, fără să-şi piardă poziţia şi fără să fie excomunicat. Cervenkov, Slánský, Ana Pauker şi Rákosi, toţi şi-au sfârşit carierele în dizgraţie, defăimaţi de către foştii lor tovarăşi. Nu şi Gheorghiu-Dej. El a rămas la putere, şi-a condus partidul şi a îmbrăţişat chiar un fel de „comunism naţional“, o extraordinară ironie, ţinând cont de faptul că Gheorghiu-Dej a fost însărcinat cu „onoarea“ de a-şi face un nume în 1949, la conclavul Cominformului de la Budapesta care l-a numit pe Tito şeful unei „bande de spioni şi asasini“. În ciuda aparenţei sale de om de încredere, modest, el era un intrigant perfect, extrem de hotărât şi deosebit de şiret, şi un negociator subtil. Gheorghiu-Dej era machiavelic, a afirmat Sorin Toma, fostul redactor-şef al Scânteii şi membru al Biroului Organizatoric, care îl cunoscuse bine. Sau ar trebui mai degrabă spus că Dej a fost un stalinist machiavelic, care a jucat un joc sângeros pentru putere în cadrul unei secte bizantine de zeloţi. Miron Constantinescu, care îl cunoscuse destul de bine – fuseseră împreună membri ai Biroului Politic până în iunie 1957 –, a spus odată: „Dej a fost cel ce a introdus metode bizantine în viaţa partidului nostru“.
Spre deosebire de alţi lideri comunişti postbelici din Europa Centrală şi de Est, Gheorghiu-Dej nu era un cominternist tipic. În această privinţă, exista o incompatibilitate psihologică între profilul mişcării şi cel al omului care urma să o conducă pentru douăzeci de ani, inclusiv în timpul celor mai periculoase şi riscante operaţiuni de preluare şi consolidare a puterii. El rămâne, într-o anumită măsură, o enigmă. În cine avea încredere şi pe cine ura? A fost el un adevărat stalinist, în sensul că interiorizase stilul politic bolşevic? Care au fost valorile sale politice? Cine i-a servit drept model? Care a fost modul său de acţiune în luptele interne de partid? Cum se explică faptul că, dintre toţi liderii istorici ai P.C.R., Gheorghiu-Dej a fost cel care, în ciuda poziţiei inferioare în cadrul ierarhiei de partid, a apărut ca liderul incontestabil al nucleului din închisori?
Trebuie subliniat aici rolul jucat de grupul de agenţi sovietici care se aflau în închisorile româneşti în anii ’30 în „aculturarea“ lui Gheorghiu-Dej, adică în adoptarea de către acesta a valorilor, credinţelor şi practicilor caracteristice stalinismului. Cel mai eficient dintre aceştia a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko (Pantiuşa), care a condus mai târziu Securitatea până în anul 1960 sub numele de Gheorghe Pintilie şi care i-a fost, cu siguranţă, extrem de loial lui Gheorghiu-Dej22.
Înţelegerea tacită dintre nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej şi conspiratorii din ilegalitate aflaţi în afară (de exemplu, Bodnăraş, Pârvulescu şi Rangheţ) a culminat cu răpirea lui Foriş, în aprilie 1944, printr-o lovitură de partid care avea să fie un fel de repetiţie pentru încercarea comuniştilor de a deturna lovitura de stat democratică şi antifascistă din august. (De fapt, mareşalul Antonescu va fi sechestrat în casa conspirativă a partidului în care fusese ţinut prizonier şi Foriş în perioada aprilie-august 1944.) Foriş a fost acuzat mai întâi de a fi acţionat împotriva mişcării revoluţionare şi a fost înlăturat de la conducerea partidului. Apoi, după august 1944, nucleul din închisori al lui Gheorghiu-Dej împreună cu comuniştii români care se întorseseră de la Moscova cu Armata Roşie s-au înţeles să-l elimine. La începutul lui ianuarie 1945, Foriş a fost eliberat, dar apoi, pe data de 9 iunie 1945, a fost capturat din nou de către o bandă condusă de Gheorghe Pintilie, care, ajutat de subalternul său, Dumitru Neciu (care se întâmpla să fie şoferul personal al agentului sovietic Pantelei Bodnarenko, zis Pantiuşa), l-a ucis în bătaie pe Foriş, lovindu-l cu o rangă, în vara lui 1946, acţionând la ordinele noului cvartet de la conducerea P.C.R., Ana Pauker, Vasile Luca, Gheorghiu-Dej şi Teohari Georgescu.
P.C.R. nu a fost singurul partid comunist care a folosit astfel de metode gangstereşti pentru reglarea conturilor între facţiunile fratricide. Evenimente similare au avut loc şi în Polonia. În noiembrie 1942, Zygmunt Molojec, fratele lui Bolesław Molojec, fost veteran al Războiului Civil din Spania şi membru al triumviratului care conducea Partidul Muncitoresc Polonez (P.P.R.) din ilegalitate, l-a asasinat pe Marceli Nowotko, un alt membru al acestuia. După cum scrie Krystyna Kersten: „Circumstanţele asasinatului, adevăratele motive pentru care a fost ordonat şi chiar persoana care a comis crima sunt descrise în diverse feluri, fără a oferi dovezi concludente pentru a determina cu precizie cine l-a ucis pe Nowotko, din ordinul cui şi din ce motiv. Singurul lucru sigur este că nu germanii au făcut-o“24.
Prin urmare, în închisoare – mai întâi la Doftana, apoi la Caransebeş şi, în sfârşit, în lagărul pentru deţinuţi politici de la Târgu-Jiu – şi-a câştigat Gheorghiu-Dej autoritatea de şef al falangei politice care a devenit hegemonică în P.C.R. după august 1944. Gheorghiu-Dej se bucura de autoritate absolută în rândurile cohortei sale din închisoare şi era resentimentar faţă de membrii de partid care aveau pedigriuri comuniste mai impresionante şi care îndrăzneau să-i pună sub semnul întrebării supremaţia. Complotul pe care l-a urzit alături de agentul sovietic Emil Bodnăraş, cu care a fost prieten la cataramă după 1943, a deschis drumul eliminării în stil mafiot a lui Foriş. Conflictul dintre Gheorghiu-Dej şi Comitetul Central condus de Foriş nu avea nici o dimensiune filozofică: nici unul dintre ei nu punea sub semnul întrebării dreptul Kremlinului de a stabili strategia partidului român. Problema era cine putea să pună mai bine în practică ceea ce Stalin (acţionând prin Biroul P.C.R. de la Moscova) avea în minte pentru România.
3. Ana Pauker şi Biroul pentru Emigranţii Români de la Moscova. Între 1922, când a fost aleasă pentru prima oară în Comitetul Central, şi 1952, când a fost expulzată de Gheorghiu-Dej, care a acuzat-o simultan de deviaţionism de „dreapta“ şi de „stânga“, Ana Pauker a fost un lider foarte influent, o figură a comunismului românesc într-adevăr asemănătoare Pasionariei (Dolores Ibárurri, cunoscută sub numele de „La Pasionaria“ [„Floarea patimilor“], a fost unul dintre liderii comunişti marcanţi în timpul Războiului Civil din Spania, celebrată internaţional pentru formidabilele ei discursuri antifasciste, cu care Ana Pauker a fost comparată deseori de propaganda Cominternului). Autoritatea extraordinară a Anei Pauker îşi avea originea în contactele ei privilegiate cu cartierul general al Cominternului, unde era percepută în mod corect ca o stalinistă inflexibilă, în care se putea avea încredere absolută. În interiorul P.C.R., autoritatea Anei Pauker a fost sporită, de asemenea, de comportamentul ei din timpul procesului de la Craiova, din 1936, căruia i s-a făcut o publicitate intensă în mijloacele de informare antifasciste naţionale şi internaţionale. În perioada în care a stat în închisoare (până în 1940, când a fost eliberată de guvernul român în schimbul unui politician basarabean ţinut prizonier de către regimul sovietic şi a putut pleca, în felul acesta, la Moscova), Ana Pauker a fost unul dintre liderii mişcării comuniste din închisori (Mislea şi Dumbrăveni).
Ana Pauker l-a întâlnit pe Gheorghiu-Dej şi a avut discuţii lungi cu acesta în închisoarea de la Caransebeş. Militanţii devotaţi care au dezvoltat un adevărat cult pentru „neînfricata tovarăşă Ana“ considerau directivele şi părerile ei ca fiind infailibile25. Înţelegând că nici o legătură de familie nu trebuia pusă înaintea loialităţii faţă de Comintern, Ana Pauker s-a abţinut să-şi exprime orice îndoieli cu privire la procesele de la Moscova şi la Marea Epurare, chiar şi atunci când propriul ei soţ, Marcel Pauker (Luximin), a fost împuşcat ca un „inamic al poporului“. Dimpotrivă, toate sursele converg în a indica susţinerea totală a Anei Pauker pentru vânătoarea de vrăjitoare organizată de Stalin împotriva comuniştilor străini, inclusiv a elitei P.C.R. Este adevărat că ea nu l-a criticat pe Marcel Pauker şi unii vechi tovarăşi (de exemplu, Zina Brâncu şi Liuba Chişinevschi) şi-au amintit despre această reţinere a ei în timpul investigaţiilor din 1952. În acelaşi timp, după cum a admis Ana Pauker însăşi cu diferite ocazii în timpul numeroaselor discuţii (interogatorii) care au urmat căderii ei din mai 1952, ea nu s-a îndoit niciodată de înţelepciunea şi necesitatea Marii Epurări şi nici chiar de teribilele acuzaţii împotriva liderilor istorici ai P.C.R., printre care se aflau prieteni apropiaţi şi soţul său, tatăl a doi dintre copiii ei.
După sosirea sa la Moscova în toamna anului 1940, Ana Pauker a reorganizat emigraţia politică română. Era în relaţii apropiate cu multe dintre celebrităţile Cominternului (printre care Gheorghi Dimitrov, Vasil Kolarov, Palmiro Togliatti, Dimitri Manuilski şi Maurice Thorez), astfel încât a fost cooptată în Comitetul Executiv al acestuia, în cadrul căruia a jucat un rol important în trasarea planurilor Kremlinului nu numai pentru România, ci şi pentru întreaga zonă a Balcanilor. Există dovezi că a intervenit pe lângă N.K.V.D. pentru a-i aduce pe câţiva dintre supravieţuitorii români ai epurărilor înapoi la Moscova, printre care şi pe Vanda Nicolschi, care a făcut parte o singură dată din Biroul Politic al P.C.R., o aliată a fostului secretar general Alexander Ştefanski-Gorn (executat în timpul epurărilor), ce a devenit apoi una dintre colaboratoarele cele mai apropiate ale lui Pauker din Biroul pentru Emigranţii Români.
Având în vedere rolul important pe care l-a jucat acest grup în confruntările politice din România postbelică, este necesar să-i examinăm componenţa şi dinamica. În afară de Ana Pauker şi Vanda Nicolschi, alte figuri proeminente ale emigraţiei, ce urmau să devină extrem de influente în anii următori, au fost: Vasile Luca (Luka Lászlo), un activist sindical de origine maghiară, care a adoptat cetăţenia sovietică şi a servit ca membru al Sovietului Suprem Ucrainean între 1940 şi 1941, Dumitru Coliu, un militant de origine bulgară ce a devenit ulterior şeful Comisiei Controlului de Partid a P.M.R. şi membru supleant al Biroului Politic (sub Gheorghiu-Dej, între 1954 şi 1965), şi Leonte Răutu (Lev Oigenstein), şeful Serviciului Român al Radio Moscova, care, la sfârşitul anilor ’30, a fost redactorul ziarului P.C.R. Scânteia şi care a emigrat în Basarabia după anexarea acesteia de către U.R.S.S. După război, Răutu a devenit principalul ideolog al P.C.R., colaborând îndeaproape cu un alt basarabean, Iosif Roitman-Chişinevschi, pentru impunerea dogmelor staliniste asupra culturii române. Chişinevschi însă nu a emigrat în U.R.S.S. şi, prin urmare, nu a participat la activităţile grupului de la Moscova, un aspect care tinde să submineze dihotomiile simpliste, atât de îndrăgite de cei ce caută să explice întregul fracţionism din interiorul partidului ca pe un conflict între etnicii români, care au stat în ţară, şi neromânii din emigraţie.
Identităţile politice din interiorul elitei P.C.R. transcendeau deosebirile etnice convenţionale, fiind legate de experienţele personale care modelaseră convingerile şi amintirile, precum greva de la atelierele „Griviţa“, Războiul Civil din Spania, închisorile şi lagărele de concentrare sau exilul în Uniunea Sovietică. În această privinţă, cineva precum Chişinevschi era mai apropiat de Gheorghiu-Dej, Apostol sau Drăghici decât de Răutu, Pauker sau de militantul de origine bulgară Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev). Borilă a făcut parte din Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste a Tineretului (K.I.M.), a fost ofiţer politic de rang superior în Războiul Civil din Spania, a lucrat la Moscova pentru Comintern, s-a întors în România cu divizia „Tudor Vladimirescu“, alcătuită din prizonieri de război români, a devenit şeful direcţiei politice a armatei române (înainte ca Nicolae Ceauşescu să fie numit în această poziţie) şi a fost membru al Biroului Politic şi apropiat al lui Gheorghiu-Dej până la moartea acestuia în martie 1965. Valter Roman (Ernest Neuländer) era un militant de origine maghiaro-evreiască ce obţinuse o diplomă în inginerie la Brno (Cehoslovacia). Acesta a luptat în Spania într-o unitate românească de artilerie din cadrul Brigăzilor Internaţionale, a condus staţia de transmisie în limba română a Cominternului, România Liberă, şi s-a întors în România cu armata sovietică, după care a devenit general cu atribuţii politice în armata română şi ministru al Telecomunicaţiilor. Roman a fost epurat la începutul anilor ’50, dar a fost apoi reabilitat şi numit de către Gheorghiu-Dej director al editurii partidului, slujbă pe care a păstrat-o (împreună cu poziţia de membru al Comitetului Central) până la moartea sa în 1983.
Nu mai puţin importanţi au fost foştii conducători ai grevelor de la „Griviţa“, care evadaseră din închisoarea Doftana şi se refugiaseră în U.R.S.S. Dintre aceştia, Constantin Doncea era privit ca adevăratul lider al grevelor de la „Griviţa“. Doncea – care a luptat, de asemenea, în Războiul Civil din Spania şi avea o personalitate anarhică, turbulentă şi înflăcărată – cu greu se putea supune disciplinei spartane a Cominternului. Dumitru Petrescu (Gheorghe), un alt fost lider al grevelor muncitorilor feroviari şi un supravieţuitor al epurărilor de la Moscova, a lucrat la Editura de Stat de la Moscova până în momentul cooptării sale în Biroul pentru Emigranţii Români al P.C.R. Gheorghe Stoica (Moscu Cohn) – un stalinist experimentat şi membru fondator al partidului, care a fost implicat adânc în luptele fracţioniste din 1928–1929, în aparenţă de partea lui Marcel Pauker – a fost unul dintre instructorii de partid din comitetul de grevă de la „Griviţa“ şi a servit ca ofiţer politic în timpul Războiului Civil din Spania, având presupuse legături cu N.K.V.D.
După ce s-au întors în România cu divizia „Tudor Vladimirescu“, aceştia trei au avut cariere foarte diferite. Doncea s-a afirmat ca proverbialul primar brutal al Bucureştiului, a fost cooptat în Comitetul Central pentru o vreme, dar a fost epurat de către Gheorghiu-Dej cu prilejul celebrei Plenare din iunie 1958, fiind acuzat de „fracţionism“ (ceea ce însemna, de fapt, că îl criticase pe Gheorghiu-Dej pentru atrocităţile de tip stalinist şi pentru aberaţiile economice). Petrescu, un individ mai temperat şi mai înţelept decât Doncea, descris adeseori ca un muncitor autodidact, a servit pentru o vreme ca general cu atribuţii politice, apoi a fost şeful secţiei organizatorice a Comitetului Central al P.C.R., ministru de Finanţe (succedându-i lui Vasile Luca) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până la eliminarea sa cu ocazia aceleiaşi Plenare din iunie 1958. Reabilitat de Ceauşescu în mai 1965 (la două luni după moartea lui Gheorghiu-Dej şi alegerea lui Ceauşescu ca secretar general), Petrescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Stat (o poziţie simbolică, desigur), iar în 1969, la Congresul al X-lea al P.C.R., a fost ales membru al Prezidiului Permanent al Comitetului Executiv al P.C.R. (o poziţie cu adevărat influentă), dar a murit câteva luni mai târziu. Cât despre Gheorghe Stoica, acesta a devenit şeful organizaţiei de partid Bucureşti şi membru al Comitetului Central, iar apoi a deţinut o serie de poziţii în aparatul central de partid, printre care aceea de membru în Comisia Controlului de Partid, unde, alături de Coliu, Pârvulescu, Elvira Gaisinski şi Vincze János (cunoscut mai bine sub numele românizat de Ion Vinţe), a putut să-şi valorifice talentele de anchetator terorizându-i pe cei investigaţi.
Stoica a fost deosebit de violent în denigrarea vechilor săi tovarăşi Ana Pauker, Luca, Chişinevschi, Doncea şi Petrescu la Plenara din decembrie 1961, una dintre cele mai sălbatice reglări de conturi din întreaga istorie a partidului. Cunoscut pentru moralitatea sa îndoielnică, Stoica a fost selectat de Ceauşescu să reprezinte vechea gardă în Biroul Politic reorganizat după Congresul al IX-lea al P.C.R. în iulie 1965, când a fost ales membru plin al Comitetului Executiv al partidului. Misiunea sa principală a fost aceea de a conduce comisia secretă formată de Ceauşescu pentru a analiza asasinatul judiciar comis asupra lui Lucreţiu Pătrăşcanu în aprilie 1954 şi măsurile represive luate împotriva altor veterani ai partidului şi pentru a formula acuzaţia împotriva lui Alexandru Drăghici, principalul călău al lui Gheorghiu-Dej. Astfel, grupul celor care emigraseră la Moscova în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a continuat să influenţeze viaţa politică a comunismului românesc mult timp după eliminarea aşa-numitei facţiuni Pauker-Luca în iunie 1952.
