Fumigaţii de canabis la traci şi sciţi
O relatare a modului în care era folosită o plantă psihotropă de către traci o datorăm geografului roman Pomponius Mela (sec. I e.n.). El consemna faptul că, în timpul ospeţelor, tracii „aruncă în focurile în jurul cărora se şade seminţe, al căror miros [= fum] provoacă comesenilor o veselie asemănătoare cu beţia” (De chorographia 2, 2, 21). Peste două secole, tot un geograf roman, Solinus (secolul al III-lea), relata aproape identic acelaşi obicei trac: „În timpul prânzului, soţii [= bărbaţii] înconjoară vetrele, aruncă în foc sămânţă din buruienile pe care le au şi, după ce sunt loviţi de mirosul [= fumul] acestora, cu simţurile amorţite, simt o veselie asemănătoare cu beţia” (Collectanea rerum memorabilium 10, 5). Tracii practicau astfel de fumigaţii euforizante la ospeţe (de nuntă, la Solinus), ca alternativă la beţia provocată de vin.
no images were found
Asemănarea izbitoare dintre cele două texte, precum şi dintre alte pasaje referitoare la obiceiurile tracilor, mă face să cred fie că cei doi autori au folosit aceeaşi sursă de informare (anterioară sec. I e.n.), rămasă necunoscută, fie că Solinus a preluat informaţiile chiar din lucrarea lui Mela. Oricum, un lucru e sigur: amândoi vorbesc despre traci, iar Pomponius Mela, într-un paragraf anterior, îi numeşte anume pe geţi. Ceea ce rămâne mai puţin sigur este numele plantei ale cărei seminţe erau folosite aşa cum am văzut. Marea majoritate a comentatorilor au considerat că este vorba despre cânepă, iar unii dintre ei au identificat planta cu varietatea Cannabis indica, ale cărei frunze, flori şi seminţe sunt bogate în canabinol (cu efect euforizant şi excitant).
Obiceiul fumigaţiilor de cânepă atestat la sciţii de la râurile Tyras (Nistru) şi Borysthenes (Nipru) este, din unele puncte de vedere, similar cu cel atestat la traci. Herodot (secolul al V-lea î.e.n.) consemnează faptul că bărbaţii sciţi practicau fumigaţii cu seminţe de cânepă, într-un cort ridicat anume în acest scop, în cadrul unui ritual de „purificare” funerară: „Sciţii iau, aşadar, sămânţă de cânepă, se strecoară sub cortul făcut din pături şi aruncă sămânţa peste pietrele încinse. Sămânţa aruncată scoate un fum parfumat şi se face atâta abur, încât nici o baie elinească de abur n-ar putea s-o întreacă. Ameţiţi de dogoarea aburului, sciţii se apucă să urle. Aceasta ţine loc de baie, căci trupul nu şi-l spală cu apă niciodată” (Herodot, Istorii IV, 73-75).
Este vorba de cea mai veche atestare documentară a utilizării rituale a plantelor stupefiante în spaţiul carpato-danubiano-pontic. În plus, informaţia lui Herodot este probată de unele descoperiri arhelogice. Într-un mormânt scit, de tip kurgan, s-au descoperit următoarele obiecte: un sac de piele cu blană conţinând cannabis, vase mari de bronz pline cu pietre şi scheletul unui cort pentru inhalaţii. Fără textul lui Herodot, rostul acestui inventar funerar ar fi fost dificil de înţeles.
Pentru „cânepă”, Herodot foloseşte termenul grecesc kannabis. Contemporan cu Herodot, Sofocle asociază kannabis-ul cu muzicianul trac Thamyris (din tragedia omonimă), eroul orbit de muze pentru că s-a lăudat că poate cânta din liră mai frumos decât ele (Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică III, 67).
Pentru Herodot, obiceiul practicat de sciţi este insolit şi necunoscut. Este evident faptul că istoricul grec consideră o practică rituală ca fiind una de igienă. Comentând acest pasaj, Felicia Vanţ scrie: „Herodot confundă două lucruri: practicarea băii cu abur, pentru curăţenie şi o scenă finală a funeraliilor, îmbătarea cu aburii stupefianţi ai seminţei de cânepă, cu care ocazie sciţii scoteau nişte «urlete» (probabil un soi de bocete), crezând că în felul acesta vor îndepărta de la ei sufletul mortului”.
Încă din 1873, istoricul Alexandru Odobescu a dat o interpretare similară textului lui Herodot: „Scriitorul elen a confundat două usuri distincte ale sciţilor: adecă, pe de o parte, băile de abur pe cari le întrebuinţează încă şi azi ruşii, producând abureala prin turnare de apă pe petre roşite în foc, iar pe de altă parte, afumarea cu fructul [= seminţele] unei plante, pe care o aruncau în foc spre a se îmbăta din fumul ei. Acea plantă ar fi dară chiar cânepa, kannabis, ce cresce, şi de sineşi şi semănată, în Sciţia”.
Vasile Pârvan a considerat că sciţii la care se referă Herodot erau de fapt „geto-sciţi”. Într-adevăr, în zona cuprinsă între fluviile Tyras (Nistru), Borysthenes (Nipru) şi Istru (Dunăre) locuiau sciţi şi geţi, aceştia din urmă denumiţi tyregeţi (tyregetae, cf. Strabon, Geografia VII, 3, 17). Cu alte cuvinte, este vorba de geţi din preajma râului Tyras (Nistru), cum spunea şi Dimitrie Cantemir: „tiragheţii, adecă gheţii nistreni” (Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, 1719). În al doilea rând, Pârvan a susţinut fără argumente că practica fumigaţiei cu cânepă a fost „rău înţeleasă de eleni”, cu referire străvezie la Herodot. Ar fi vorba – după Vasile Pârvan – de un act cu valenţe medicale, şi nu de „un fel de narcotizare specială, ţinând loc de beţie”. Din perspectiva istoricului Pârvan, a susţine că „geto-sciţii” ar fi practicat narcotizarea cu fum de cânepă (fie şi în scopuri rituale) înseamnă a macula istoria idealizată a geţilor.
Andrei Oişteanu, “ Narcotice în cultura română.Istorie, religie şi literatură’, editura Polirom, Iaşi, 2014
În paranteză fie spus, triburile de „geto-sciţi” din acea regiune („de pe malurile fluviului Borysthenes”) practicau narcotizarea nu doar prin inhalarea fumului unor plante stupefiante, ci şi prin administrarea unor poţiuni psihotrope. În secolul I e.n., Pliniu cel Bătrân vorbea despre diverse „ierburi magice” şi „plante miraculoase” pe care le utilizau magii. Ele ar fi ajuns la cunoştinţa naturalistului roman prin intermediul lui Pitagora şi Democrit, „care au călcat pe urmele magilor persani”. Poţiuni din aceste plante provoacă „vedenii îngrozitoare şi ameninţătoare”, „delir şi viziuni miraculoase”, „puteri divinatorii” etc.
Una dintre aceste plante – identificată de cercetători cu canabisul – ar creşte în nordul Persiei (Bactria), dar şi în estul continentului european, şi anume „pe malurile fluviului Borysthenes [Nipru]”. Este exact aceeaşi localizare cu triburile de „geto-sciţi” care – conform lui Herodot – practicau ritualul de purificare funerară prin inhalarea fumului de cannabis. După Pliniu, ar fi vorba de o „frunză care provoacă râsul”, numită gelotophyllis, care, băută într-o poţiune de vin şi mir, „provoacă tot felul de vedenii şi un râs care nu se potoleşte” (Naturalis Historia XXIV, 101-102, 158-166).
