Aleksander Wat. Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european Convorbiri cu Czesław Miłosz (3)

ALEXANDER WAT —  (…)Acul orologiului închisorii oscilează între chin şi nimicnicie, iar timpul la Lubianka are alte legităţi, alt curs. În schimb cărţile ne-au readus la viaţă, ne-au cufundat în fluxul vieţii oamenilor liberi din lumea largă, liberă. Acceptam realitatea fictivă cu realism naiv, aşa cum ascultă copiii poveşti. Oare nu pentru asta ne dădeau cărţi în acest laborator al existenţei de penitenciar? Unde fiecare detaliu a fost bine gândit, cu siguranţă de Stalin însuşi? Poate că trăirea concomitentă în două realităţi atât de opuse îi provoacă deţinutului o dedublare schizofrenică, lipsindu-l de apărare în faţa anchetei? Poate că în acest fel inchizitorul reaprinde în deţinut pofta de viaţă? Fiindcă eu prefer viaţa, mai mult, fiindcă am găsit acel amor fati al lui Nietzsche în miezul fiecărei opere, chiar şi în cele pesimiste. Cu cât era mai pesimistă, cu atât simţeam în ea pulsaţia tainică a energiei, a energiei vitale. Ca şi când toată literatura era doar o laudă continuă a frumuseţii vieţii, a oricărei forme de viaţă, ca şi când nu erau de ajuns numeroasele farmece cu care natura ne îndepărtează de sinucidere; de acel „era mai bine să nu mă nasc deloc, iar după ce m-am născut, era mai bine să mor de la început“ (Ecclesiastul, Seneca).

Existau şi aici cărţi care, citite mai demult în libertate, mă predispuneau la o stare de abulie. De exemplu, Însemnări din subterană, însă aici în celulă şi ele aduceau osanale: „Priveşte cât farmec rafinat are viaţa, chiar şi atunci când este rea, măruntă, în adâncurile sufletului“. De la Lubianka libertatea părea de o sută de ori mai ademenitoare şi de o sută de ori mai dorită decât din străfundul Zamarstînovului. Poate datorită cărţilor? Oare nu spre asta tindea inchizitorul: să înflăcăreze dorinţa de libertate astfel încât deţinutul să fie gata să facă pentru ea tot ceea ce i se cere?

Alexander Wat.Secolul meu.
Confesiunile unui intelectual european
Convorbiri cu Czesław Miłosz
Prefaţă de Czesław Miłosz

Traducere din polonă şi note de Constantin Geambaşu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Memorii.Jurnale

Ştiu că am tendinţa de a-l demoniza pe Stalin. Însă, de exemplu, de curând au fost făcute publice fragmentele clandestine din Jurnalul Annei Ahmatova, cu relatarea despre renumita convorbire telefonică dintre Stalin şi Pasternak: „Vorbim întruna despre Mandelştam, a spus Stalin, eu de multă vreme doresc să discut cu dumneata“. „Despre ce?“ a întrebat uluit poetul care, în această convorbire, ca un laş, „nu şi-a apărat“ prietenul încarcerat. „Despre viaţă şi moarte“1, a răspuns Stalin şi a întrerupt convorbirea…

Şi totuşi secretul faptului că ni se ofereau cărţi era mult mai simplu. Poate că în arca lui Stalin, în care încăpeau tot felul de prototipuri – şi colhozuri înstărite şi serbări model, şi cele mai moderne fabrici –, era loc şi pentru o închisoare model, în care deţinutul are dreptul la cultură? Poate nu era lipsită de importanţă dragostea lui Stalin pentru lectură şi simţul lui bizantin faţă de decorum? Sau poate că era un element al întâmplării şi al dezordinii în planificarea globală? Sau poate toate la un loc?

no images were found


Am afirmat, aşadar, că lectura avea la Lubianka un efect dublu, cu sau fără voia inchizitorului. Nu este o speculaţie: am observat acţiunea ei asupra tovarăşilor mei deţinuţi. Stârnea în primul rând o sete acută de viaţă cu orice preţ, de mişcare şi acţiune printre oameni de felul lui Rastignac, Rostov şi chiar al protagoniştilor din Însemnări din subterană, o nepotolită sete de viaţă în libertate, fie ea şi libertatea mizerabilă din lagăre. Am întâlnit mulţi deţinuţi luaţi din lagăr pentru revizuirea procesului; cei care nu credeau în eliberare, în pofida mizeriei vieţii de lagăr, îşi aminteau cu nostalgie posibilitatea de a se mişca în perimetrul zonei şi de a lucra şi a se întâlni cu o mulţime de oameni. Un alt efect al cărţilor, opus, consta, după cum am spus, în destabilizarea structurii intelectuale a deţinutului prin trăirea concomitentă a două realităţi complet diferite: una din carte, liberă, plină de mişcare şi de lumini, de schimbări, colorată, heraclitiană, şi cealaltă în care timpul se oprise, înţepenise în cătuşe şi se stingea în cenuşiul murdar. Suma contrastelor dintre cele două efecte contrare era favorabilă Inchizitorului, deoarece tulbura sufletul victimei.

Dar asupra mea lectura acţiona de-a dreptul invers. Mă ordona intelectual şi spiritual şi mă întărea. Era precum atingerea pământului pentru Anteu. Şi asta pentru că din cărţi – din tot felul de cărţi – eu filtram în primul rând poezia cuprinsă în ele, lucru despre care voi mai vorbi; abia în închisoare mi-am dat seama de un fapt banal de care adesea mă îndoiam, şi anume că sunt poet. Nu eram poet fiindcă scriam versuri (de altfel, am făcut lucrul acesta doar la intervale rare), fiindcă le plăsmuiam în închisoare, sintetizând în ele starea spiritului meu. Şi nici pentru că, din copilărie, eram îndrăgostit de poezie şi preţuiam mult versurile perfecte; aceste lucruri, deşi nu lipsite de importanţă, sunt totuşi secundare, derivate.

Şi nu fiindcă aş fi dorit să fac din viaţa mea o operă de artă, un poem – dimpotrivă, niciodată nu mi-a plăcut dandismul lui Oscar Wilde; am avut perioade în care se manifesta acut nevoia de urâţenie, de cădere, de marasm; în plus, lectura prematură a Jurnalului seducătorului şi a volumului Sau – sau de Kierkegaard m-a făcut să fiu conştient de aversiunea mea naturală faţă de „omul estetic“. În tinereţe, la început, doream să sfârşesc într-un şanţ, ca un beţiv, ca un clochard (în perioada dadaismului meu nu eram departe de aşa ceva) sau, invers, ca un filozof anahoret, într-o sărăcie lucie, ceea ce, probabil, mă aşteaptă. Am avut, de asemenea, perioade îndelungi în care simţeam nevoia de a mă ascunde în médiocrité…

În general, toată viaţa mea e o succesiune de lucruri diverse, nici o legătură cu opera de artă. „V-aţi gospodărit prost viaţa“, mi-a spus după război medicul meu înţelept, căruia îi datorez atât de mult, profesorul Askanas, care, cu mână forte, aspră, m-a ţinut în cele mai critice perioade ale bolii mele prelungite. Avea dreptate. La Zamarstînov nu numai că mi-am supus viaţa din trecut unui examen de conştiinţă – mă obişnuisem cu aşa ceva de multă vreme –, ci şi unei analize spectrale a tuturor eşecurilor, păcatelor şi gesturilor dezonorante pe care mi le-am amintit sau le-am scos cu forţa din cotloanele uitării – pentru că acolo era în realitate dies irae, dies illa… şi ieşea la lumină tot ce fusese înainte ascuns. Şi atunci am conştientizat exact că totdeauna am trăit ca un poet. Viaţa mea nu era o viaţă filozofică: în timpul studiilor m-am convins până la urmă că în zadar visez la cunoaşterea universală, la mathesis universalis, şi am căpătat repulsie faţă de ele, nu mă atrăgeau adevărurile parţiale, relative. Nu a fost nici o viaţă religioasă, căutarea lui Dumnezeu, aşa cum mi-a imputat un critic: cerul se câştigă prin atac şi pas cu pas, în timp ce eu, în extazul meu religios de după închisorile sovietice şi, sporadic, în Polonia comunistă, eram pasiv din punct de vedere religios şi am putut scrie exact despre acest lucru în Kaligrafie:

Adevărul îl atrage. Şi adevărul îi repugnă.
Se lasă ba în seama atracţiei, ba a repulsiei, ca un înotător care a adormit pe apa netedă a unui golf liniştit
alături de meduze, şi el însuşi cât de mult seamănă cu meduza,
pasiv atât în faţa valului
care îl duce,
cât şi a celui care îl readuce.

O, viaţa mea, viaţa mea a fost o neîncetată căutare a unui vis uriaş în care, într-o armonie predestinată, animalele, şi plantele, şi himerele, stelele şi mineralele erau semeni, şi care a fost uitat, pentru că trebuie să uiţi, şi-l cauţi disperat şi doar sporadic regăseşti frânturi tragice în afecţiunea cuiva, într-o situaţie deosebită, într-o privire sau amintire, desigur, într-o durere specială, într-o clipă, în piele – căci iubeam această armonie cu patimă, în glasuri, în glasuri. Şi de aici, în loc de armonie, sfâşiere şi fragmente. Poate doar asta înseamnă să fii poet?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *