To B

Dincolo de frunțile semețe ale clădirilor de birouri, în adâncurile pământului, șerpuind ușor printre parcări subterane și linii de metrou, stau ascunse vestigiile unei așezări de mult și de mulți uitată.

Duplicitară de fel, cu tot ce poate fi mai frumos ascuns în tot ce poate fi mai urât, cu o tristețe inegalabilă a fiecărui colț de altădată rămas încă intact, Capitala atrage și respinge deopotrivă.

Este orașul în care nu ne place să trăim, dar pe care ne place să-l povestim. Este orașul pe care ne place să ni-l închipuim și să-l înlocuim adesea cu un altul, pe care nu l-am cunoscut altfel decât din povești, din cărți și din fotografii. Găsim în tinerețea-i puterea necesară pentru a-l iubi, însă știm prea bine că este o iubire care doare, care apasă și rănește mai des decât bucură.

Trăim cu speranța. Atât. Ne prindem cu toată puterea care ne-a mai rămas de fiecare bucățică de demnitate ascunsă printre turnurile unui oraș al amalgamului. Este singura modalitate prin care putem trăi în București și tare ne enervează acest lucru, pentru că știm foarte bine că nu este suficient. Nu este de ajuns. Nu este corect.

Fiecare mică revoluție interioară contează pentru ca speranța să poată fi înlocuită. Cu ce? Poate cu certitudine, poate cu mulțumire, poate cu mândrie. Cu orice. Cu ce își dorește și își imaginează fiecare că lipsește pentru ca Bucureștiul spiritelor noastre să fie reabilitat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *