În capitolele precedente am subliniat în repetate rânduri că mijloacele folosite de dominaţia totală nu sunt numai mai drastice, ci şi că totalitarismul diferă esenţial de alte forme de opresiune politică pe care le cunoaştem, cum ar fi despotismul, tirania şi dictatura. Oriunde a ajuns la putere, totalitarismul a dezvoltat instituţii politice complet noi şi a distrus toate tradiţiile sociale, juridice şi politice ale ţării. Indiferent care ar fi fost tradiţia naţională specifică sau sursa spirituală anume a ideologiei sale, regimul totalitar a transformat totdeauna clasele în mase, a înlocuit sistemul partidelor nu cu dictatura unui singur partid, ci cu o mişcare de masă, a mutat centrul puterii de la armată la poliţie şi a stabilit o politică externă făţiş orientată spre dominaţia mondială. Regimurile totalitare actuale s au dezvoltat din sistemele de partid unic; oriunde acestea din urmă au devenit cu adevărat totalitare, ele au început să coopereze potrivit unui sistem de valori atât de radical deosebit de toate celelalte, încât nici una din categoriile noastre utilitare tradiţionale, cum ar fi cele ale justiţiei, moralei sau ale bunului simţ, nu ne ar mai putea ajuta să îi facem faţă, sau să îl judecăm, sau să îi prevedem cursul de acţiune.
Originile totalitarismului
Hannah ArendtTraducere din engleză de Ion Dur şi Mircea Ivănescu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Istorie contemporană
Dacă este adevărat că elementele totalitarismului pot fi descoperite urmând evoluţia de până acum a istoriei şi analizând implicaţiile politice ale fenomenului pe care l denumim în mod obişnuit criza secolului nostru, atunci e inevitabilă concluzia că această criză nu e numai fructul unei ameninţări din afară, nu e un simplu rezultat al vreunei politici externe, agresive, fie a Germaniei, fie a Rusiei, şi că ea nu va dispărea odată cu moartea lui Stalin, aşa cum nu a dispărut nici odată cu prăbuşirea Germaniei naziste. S ar putea chiar ca adevăratele nenorociri ale timpului nostru să şi asume forma autentică — chiar dacă nu în mod necesar cea mai crudă — doar atunci când totalitarismul va fi devenit ceva de domeniul trecutului.
Pe linia acestor reflecţii, ne putem întreba dacă regimul totalitar, născut din această criză şi fiind în acelaşi timp simptomul ei univoc cel mai manifest, nu e decât un aranjament provizoriu, care şi împrumută metodele de intimidare, mijloacele de organizare şi instrumentele de violenţă din bine cunoscutul arsenal politic al tiraniei, despotismului şi dictaturilor, şi nu îşi datoreşte existenţa doar deplorabilei — dar poate întâmplătoarei — nereuşite a forţelor politice tradiţionale — liberale sau conservatoare, naţionale sau socialiste, republicane sau monarhiste, autoritare sau democratice. Sau dacă, dimpotrivă, există ceva care s ar putea numi natura regimului totalitar, dacă îşi are propria esenţă şi poate fi comparat — şi definit ca asemănător — cu alte forme de guvernare, aşa cum gândirea occidentală le a cunoscut şi recunoscut încă din timpurile filozofiei antice. Dacă aşa stau lucrurile, atunci formele cu totul noi, fără precedent, ale organizării totalitare şi ale modului de acţiune totalitară trebuie să se bazeze pe una din cele câteva experienţe fundamentale pe care le pot trăi oamenii ori de câte ori trăiesc laolaltă şi se preocupă de treburile publice. Dacă există o experienţă fundamentală care şi găseşte expresia politică în dominaţia totalitară, atunci, ţinând seama de noutatea acestui tip de regim, aceasta trebuie să fie una care, din indiferent ce motiv, nu a mai slujit niciodată până acum drept fundament al unui organism politic; o experienţă a cărei atitudine generală — deşi poate fi familiară în oricare altă privinţă — nu a mai invadat niciodată până acum şi nici nu a condus manevrarea treburilor publice.
Dacă vom aborda această ipoteză în termenii istoriei ideilor, atunci ea pare extrem de neplauzibilă. Căci formele de guvernare sub care trăiesc oamenii au fost foarte puţine; ele au fost descoperite devreme, clasificate de greci, şi s au dovedit extraordinar de longevive. Dacă cercetăm aceste descoperiri, a căror idee fundamentală — în ciuda multelor variaţii — nu s a schimbat în cele două milenii şi jumătate care îl separă pe Platon de Kant, suntem imediat ispitiţi să interpretăm totalitarismul ca pe o formă modernă a tiraniei, şi anume, ca pe un regim fără legi, în care puterea este monopolizată de un singur om. Puterea arbitrară, eliberată în privinţa legilor, aplicată în interesul conducătorului şi ostilă intereselor celor guvernaţi, pe de o parte, frica drept principiu al acţiunii, şi anume frica de popor resimţită de conducător şi frica de acel conducător încercată de popor, pe de altă parte — iată caracteristicile tiraniei de a lungul tradiţiei noastre.
În loc să spunem că guvernul totalitar nu are precedent, am putea spune de asemenea că el a făcut să strălucească însăşi alternativa pe care se bazau, în filozofia politică, toate definiţiile esenţei guvernărilor, adică alternativa dintre guvernarea supusă legilor şi cea fără de legi, dintre puterea arbitrară şi cea legitimă. Faptul că guvernarea supusă legilor şi puterea legitimă, pe de o parte, absenţa legilor şi puterea arbitrară pe de altă parte, depind una de alta şi sunt inseparabile nu a fost pus niciodată la îndoială. Totuşi, regimul totalitar se confruntă cu un gen total deosebit de guvernare. El sfidează, e adevărat, toate legile pozitive, mergând până la acelea pe care el însuşi le a promulgat (cum e cazul constituţiei sovietice din 1936, ca să cităm doar exemplul cel mai izbitor), sau acelea pe care nu şi a mai dat osteneala să le abolească (aşa cum e cazul Constituţiei de la Weimar, pe care guvernul nazist nu a revocat o niciodată). Însă o asemenea guvernare nici nu operează fără a fi călăuzită de lege şi nici nu e arbitrară, căci pretinde supunere strictă şi fără echivoc faţă de acele legi ale Naturii sau ale Istoriei din care se presupune că izvorăsc totdeauna toate legile pozitive.
Aşa este pretenţia monstruoasă, şi căreia totuşi nu i se poate răspunde, a conducerii totalitare că, departe de a fi „fără legi“, ea merge până la sursele autorităţii, de la care legile pozitive şi au primit suprema legitimare; că, departe de a fi arbitrară, ea este mai ascultătoare faţă de aceste forţe supraumane decât a fost vreodată o altă guvernare; şi că, departe de a şi exercita puterea în interesul unui singur om, ea este gata să sacrifice interesele vitale imediate ale tuturor pentru împlinirea a ceea ce se presupune a fi legea Istoriei sau legea Naturii. Sfidarea de către o asemenea guvernare a legilor pozitive pretinde a fi o formă mai înaltă de legitimitate care, întrucât e inspirată de înseşi sursele legii, poate să nesocotească meschina legalitate. Legalitatea totalitară pretinde că a găsit o cale de a instaura guvernarea justiţiei pe pământ — ceva pe care legalitatea dreptului pozitiv nu l a putut obţine niciodată. Discrepanţa dintre legalitate şi justiţie nu a putut fi niciodată anulată, pentru că normele binelui şi răului, în care dreptul pozitiv îşi traduce propria sursă de autoritate — „legea naturală“ care guvernează întregul univers, sau legea divină revelată în istoria umană, sau moravurile şi tradiţiile care exprimă legea comună pentru sentimentele tuturor oamenilor —, sunt în mod necesar generale; ele trebuie să fie valide pentru un număr de cazuri incalculabil şi imprevizibil, astfel încât fiecare caz concret şi individual, cu setul său irepetabil de circumstanţe, le scapă într un fel sau altul.
Legalitatea totalitară, sfidând de fapt legalitatea şi pretinzând că stabileşte o dominaţie directă a justiţiei pe pământ, împlineşte legea Istoriei sau a Naturii fără a o mai traduce în normele binelui şi răului pentru comportamentul individual. Ea aplică legea direct asupra umanităţii, fără să şi mai bată capul şi cu comportarea oamenilor. Legea Naturii sau legea Istoriei, dacă sunt corect aplicate, ar urma să producă genul uman drept produs final; şi această speranţă se ascunde în spatele pretenţiei la dominaţie globală a tuturor regimurilor totalitare. Politica totalitară vrea să transforme specia umană într un vector activ şi infailibil al unei legi căreia, altminteri, fiinţele omeneşti nu i ar fi supuse decât pasiv şi împotriva voinţei lor. Dacă este adevărat că legătura dintre ţările totalitare şi lumea civilizată s a rupt ca urmare a crimelor monstruoase ale regimurilor totalitare, este de asemenea adevărat că această criminalitate nu se datora pur şi simplu agresivităţii, cruzimii, războaielor şi trădărilor, ci unei încălcări conştiente a acelui consensus iuris care, potrivit lui Cicero, constituie un „popor“ şi care, ca lege internaţională, a constituit în timpurile moderne lumea civilizată, în măsura în care rămâne piatra de temelie a relaţiilor internaţionale chiar şi în condiţiile războiului. Atât judecata morală, cât şi pedeapsa legală presupun acest consimţământ fundamental; criminalul nu poate fi judecat drept decât pentru că ia parte la consensus iuris, şi chiar legea revelată a lui Dumnezeu poate funcţiona între oameni numai atunci când aceştia ascultă de ea şi consimt la ea.
no images were found
În punctul acesta iese la lumină deosebirea fundamentală dintre conceptul totalitar al dreptului şi toate celelalte. Politica totalitară nu înlocuieşte un corpus de legi cu un altul, ea nu instituie propriul său consensus iuris, nu creează, printr o revoluţie, o nouă formă de legalitate. Sfidarea tuturor legilor pozitive, chiar şi a celor proprii, are drept consecinţă faptul de a crede că se poate lipsi de orice consensus iuris, fără să se resemneze totuşi la statul tiranic al absenţei legilor, arbitrarului şi fricii. Ea se poate lipsi de consensus iuris pentru că promite să elibereze îndeplinirea legii, de orice acţiune şi voinţă a omului; şi promite dreptatea pe pământ întrucât pretinde că va face din omenirea însăşi întruparea legii.
Identificarea aceasta a omului cu legea, care pare să anuleze distanţa dintre legalitate şi justiţie, bătaie de cap pentru gândirea juridică încă din timpurile vechi, nu are nimic în comun cu lumen naturale sau vocea conştiinţei, prin care Natura sau Divinitatea, ca surse de autoritate pentru ius naturale sau poruncile revelate ale lui Dumnezeu, se presupun a şi proclama autoritatea în om însuşi. Aceasta din urmă nu a făcut niciodată din om întruparea vie a legii, ci, dimpotrivă, a rămas totdeauna distinctă de el, ca autoritate care cere consimţământ şi ascultare. Natura sau Divinitatea ca surse de autoritate pentru legile pozitive erau considerate ca permanente şi eterne; legile pozitive se schimbau şi erau schimbătoare în funcţie de împrejurări, dar ele aveau o permanenţă relativă în comparaţie cu mult mai rapidele schimbări care afectau acţiunile omului; şi ele îşi derivau această permanenţă din prezenţa eternă a sursei lor de autoritate. Legile pozitive, cu alte cuvinte, sunt în primul rând menite să funcţioneze ca factori stabilizatori pentru mişcările mereu schimbătoare ale oamenilor.
În interpretarea totalitarismului, toate legile au devenit legi ale mişcării. Când naziştii vorbeau despre legea Naturii sau când bolşevicii vorbesc despre legea Istoriei, nici natura şi nici istoria nu mai sunt sursa stabilizatoare de autoritate pentru acţiunile unor oameni muritori; ele sunt mişcări, în ele însele. La baza credinţei naziştilor în legile rasei, ca expresie a legii naturale în om, se găseşte ideea lui Darwin despre om ca produs al unei evoluţii naturale care nu se opreşte în mod necesar la aspectul prezent al speciei umane, tot aşa cum la baza credinţei bolşevicilor în lupta de clasă ca expresie a legii istoriei se află concepţia lui Marx despre societate ca produs al unei gigantice mişcări istorice care se îndreaptă, potrivit propriei sale legi a mişcării, către sfârşitul timpurilor istorice, când se va aboli de la sine.
Diferenţa dintre abordarea istorică a lui Marx şi cea naturalistă a lui Darwin a fost frecvent subliniată, de obicei şi pe bună dreptate în favoarea lui Marx. Aceasta ne a făcut să uităm marele şi pozitivul interes pe care l a manifestat Marx faţă de teoriile lui Darwin; Engels nu găsea un compliment mai mare, vorbind despre realizările savante ale lui Marx, decât să l numească „Darwinul istoriei“ . Dacă luăm în considerare nu realizarea propriu zisă, ci poziţiile filozofice ale celor doi, se vădeşte că în cele din urmă mişcarea istoriei şi mişcarea naturii sunt unul şi acelaşi lucru. Introducerea de către Darwin a noţiunii de evoluţie în natură, insistenţa sa asupra faptului că, cel puţin în domeniul biologiei, mişcarea naturală nu este circulară, ci unilineară, într o direcţie în care progresează la infinit, înseamnă de fapt că Natura este, cum s ar spune, forţată să intre în Istorie, că viaţa naturală este considerată în mod esenţial a fi istorică. Legea „naturală“ a supravieţuirii celor mai apţi este la fel de mult o lege istorică, şi ar putea fi folosită ca atare de rasism, pe cât legea lui Marx potrivit căreia supravieţuieşte clasa cea mai progresistă. Pe de altă parte, lupta de clasă a lui Marx, ca forţă motoare a Istoriei, nu este decât expresia exterioară a dezvoltării forţelor de producţie, care, la rândul lor, îşi au originea în „forţa de muncă“ a oamenilor. Munca, potrivit lui Marx, nu este o forţă istorică, ci una natural biologică — dezvoltată prin „metabolismul omului cu natura“, prin care el îşi conservă viaţa individuală şi reproduce specia. Engels a văzut foarte clar afinitatea dintre convingerile de bază ale celor doi, pentru că el a înţeles rolul decisiv pe care îl joacă, în ambele teorii, conceptul de dezvoltare. Uriaşa schimbare intelectuală care a avut loc la mijlocul secolului trecut consta în refuzul de a vedea sau accepta ceva „aşa cum este“ şi în interpretarea consecventă a oricărui fenomen ca fiind doar un stadiu al unei dezvoltări viitoare. Că forţa motoare a acestei dezvoltări era numită natură sau istorie este o problemă relativ secundară. În aceste ideologii, termenul „lege“ însuşi şi a schimbat înţelesul; înainte exprima cadrul de stabilitate înlăuntrul căruia pot avea loc acţiunile şi mişcările omeneşti, acum el a devenit expresia mişcării înseşi.
Politica totalitară care a purces să urmeze reţetele ideologiilor a demascat adevărata natură a acestor mişcări, în măsura în care a arătat limpede că nu poate exista un sfârşit al acestui proces. Dacă legea Naturii este să elimine orice e fără apărare şi inapt pentru viaţă, aceasta ar însemna sfârşitul Naturii înseşi, în cazul că nu ar putea fi găsite noi categorii de fiinţe lipsite de apărare sau inapte pentru viaţă; dacă legea istoriei este că în lupta de clasă unele clase „se vor ofili“, aceasta ar însemna sfârşitul Istoriei omeneşti înseşi, dacă nu s ar forma noi clase rudimentare, astfel ca la rândul lor să se poată „ofili“ în mâinile conducătorilor totalitari. Cu alte cuvinte, legea aceasta a uciderii, prin care mişcările totalitare cuceresc şi îşi exercită puterea, ar rămâne o lege a mişcării chiar şi dacă ei ar reuşi vreodată să supună întreaga umanitate dominaţiei lor.
Prin regim legal înţelegem un organism politic în care sunt necesare legi pozitive pentru a traduce şi realiza acea imutabilă ius naturale sau poruncile eterne ale lui Dumnezeu sub formă de norme ale binelui şi răului. Numai în asemenea norme, în corpul legilor pozitive ale fiecărei ţări, îşi pot propaga realitatea lor politică aceste ius naturale sau poruncile Domnului. În organismul politic al regimului totalitar, locul legilor pozitive este luat de teroarea totală, care este menită să traducă în realitate legea mişcării istorice sau naturale. Aşa cum legile pozitive, deşi definesc nişte transgresiuni, sunt independente de acestea — în orice societate, absenţa crimelor nu face legile inutile, ci, dimpotrivă, semnifică domnia lor cea mai desăvârşită —, tot astfel teroarea în forma de guvernare totalitară a încetat să mai fie un simplu mijloc de suprimare a opoziţiei, deşi ea este folosită şi în acest scop. Teroarea devine totală când ea ajunge independentă de orice opoziţie: ea domneşte supremă când nimeni nu i mai stă în cale. Dacă legalitatea este esenţa guvernării netiranice, iar absenţa legii este esenţa tiraniei, atunci teroarea este esenţa dominaţiei totalitare.
Teroarea este realizarea legii mişcării; ţelul ei principal este de-a face ca forţa Naturii sau a Istoriei să alerge liberă prin întreaga omenire, nestăvilită de vreo acţiune omenească spontană. Ca atare, teroarea caută să i „stabilizeze“ pe oameni pentru a elibera forţele naturii sau ale istoriei. Mişcarea de acest tip este cea care i alege pe duşmanii omenirii împotriva cărora se dezlănţuie teroarea; şi nu i se permite nici unui fel de acţiune liberă, nici de opoziţie, nici de simpatie, să se amestece în această eliminare a „inamicului obiectiv“ al Istoriei sau Naturii, al clasei sau al rasei. Vinovăţia şi inocenţa devin nişte noţiuni fără sens; „vinovat“ este cel care stă în calea procesului natural sau istoric, care a dat sentinţa în ce priveşte „rasele inferioare“, în ce i priveşte pe indivizii „inapţi să trăiască“ sau „clasele muribunde şi popoarele decadente“. Teroarea execută aceste sentinţe, şi în faţa tribunalului ei toţi cei implicaţi sunt în mod subiectiv inocenţi: cei asasinaţi din cauză că nu au făcut nimic împotriva sistemului, iar asasinii pentru că ei nu au asasinat cu adevărat, ci au executat o sentinţă de condamnare la moarte pronunţată de un tribunal mai înalt. Conducătorii înşişi nu pretind că ar fi drepţi sau înţelepţi, ci doar că execută legi istorice sau naturale; ei nu aplică legi, ci execută o mişcare potrivit legii ei inerente. Teroarea este respectarea legii, dacă legea este legea mişcării unei forţe supraumane, Natura sau Istoria.
Teroarea ca realizare a unei legi a mişcării, al cărei ţel final nu este bunăstarea oamenilor sau interesul unui om, ci fabricarea genului uman, îl elimină pe individ în numele speciei, sacrifică „părţile“ de dragul „întregului“. Forţa supraumană a Naturii sau Istoriei îşi are propriul început şi propriul sfârşit, astfel încât ea poate fi stânjenită în acţiunea ei doar de noul început şi de sfârşitul individual, care este de fapt viaţa fiecărui om.
Legile pozitive în regimurile constituţionale sunt menite să ridice graniţe şi să stabilească anumite canale de comunicare între oameni, a căror comunitate este continuu primejduită de noii oameni care se nasc înlăuntrul ei. Cu fiecare naştere nouă, se iveşte pe lume un nou început, o nouă lume care a căpătat potenţial fiinţă. Stabilitatea legilor corespunde mişcării perpetue a tuturor treburilor omeneşti, o mişcare care nu poate să se sfârşească niciodată atâta vreme cât oamenii se nasc şi mor. Legea delimitează fiecare început nou şi, în acelaşi timp, îi asigură libertatea de mişcare, potenţialitatea a ceva cu totul nou şi imprevizibil; hotarele legilor pozitive sunt, pentru existenţa politică a omului, ceea ce memoria este pentru existenţa lui istorică: ele garantează preexistenta unei lumi comune, realitatea unei anume continuităţi care transcende întinderea vieţii individuale a fiecărei generaţii, absoarbe toate noile începuturi şi se hrăneşte din ele.
Teroarea totală este atât de uşor înţeleasă greşit ca fiind un simptom al guvernării tiranice pentru că regimul totalitar, în fazele sale iniţiale, trebuie să se comporte ca o tiranie şi să desfiinţeze hotarele legii făcute de om. Dar teroarea totală nu lasă în urma ei o fărădelege arbitrară şi nu bântuie în numele vreunei voinţe arbitrare sau al puterii despotice a unui om împotriva tuturor, încă mai puţin în numele unui război al tuturor împotriva tuturor. Ea substituie hotarelor şi canalelor de comunicare între oamenii individuali o chingă de fier care i menţine atât de strâns laolaltă, încât pluralitatea lor e ca şi cum ar fi dispărut într un Singur Om de dimensiuni gigantice. A aboli îngrădirile legilor dintre oameni — aşa cum face tirania — înseamnă a suprima libertăţile omului şi a distruge libertatea ca realitate politică vie; căci spaţiul dintre oameni, aşa cum e delimitat de legi, este spaţiul vital al libertăţii. Teroarea totală foloseşte acest vechi instrument al tiraniei, dar distruge în acelaşi timp şi nelegiuita, neîngrădita pustietate a fricii şi suspiciunii pe care tirania o lasă în urma ei. Acest pustiu, fireşte, nu mai e un spaţiu vital pentru libertate, dar el mai lasă un oarecare loc pentru gesturile orientate de spaimă şi acţiunile dominate de suspiciune ale locuitorilor lui.
Împingând oamenii unii împotriva altora, teroarea totală distruge spaţiul dintre ei; în comparaţie cu condiţiile care domnesc în interiorul cercului său de fier, chiar şi deşertul tiraniei, în măsura în care el mai este încă un fel de spaţiu, pare o garanţie a libertăţii. Guvernarea totalitară nu numai că sugrumă libertăţile sau aboleşte libertăţile esenţiale; şi nici, cel puţin după cunoştinţele noastre limitate, nu reuşeşte să extirpe dragostea de libertate din inimile oamenilor. Ea distruge singura condiţie prealabilă esenţială a oricărei libertăţi: pur şi simplu capacitatea de a se mişca, care nu poate exista fără spaţiu.
Teroarea totală, esenţa regimului totalitar, nu există nici pentru, nici împotriva oamenilor. Ea e presupusă a livra forţelor naturii sau istoriei un instrument incomparabil pentru a le accelera mişcarea. Această mişcare, desfăşurată potrivit propriilor ei legi, nu poate fi împiedicată pe termen lung; până la urmă, forţa sa se va dovedi totdeauna mai puternică decât forţele cele mai puternice generate de acţiunile sau de voinţa oamenilor. Însă ea poate fi încetinită, şi este încetinită aproape inevitabil de către libertatea omului, pe care chiar conducătorii totalitari nu o pot nega; căci această libertate — irelevantă şi arbitrară, aşa cum ar putea o socoti ei — este identică faptului că oamenii se nasc, că fiecare din ei este deci un nou început, că începe, într un sens, lumea din nou. Din punct de vedere totalitar, faptul că oamenii se nasc şi mor poate fi privit doar ca un amestec supărător în acţiunea unor forţe superioare. Teroarea deci, ca slujitoare obedientă a mişcării naturale sau istorice, trebuie să elimine din acest proces nu numai libertatea, în orice înţeles specific al ei, ci însăşi sursa libertăţii, pe care faptul naşterii o conferă omului şi care rezidă în capacitatea lui de a înfăptui un nou început. Cercul de fier al terorii, distrugerea pluralităţii oamenilor, crearea lui Unu din multiplu, a unui Unu care va acţiona fără greş, ca şi cum el însuşi ar fi parte a cursului istoriei sau naturii, reprezintă un procedeu nu numai pentru a elibera forţele istorice şi naturale, ci şi pentru a le accelera până la o viteză pe care n ar atinge o niciodată lăsate de capul lor. Practic vorbind, aceasta înseamnă că teroarea execută la faţa locului sentinţele de condamnare la moarte pe care se presupune că le ar fi pronunţat Natura contra unor rase sau indivizi „inapţi să trăiască“, sau Istoria contra unor „clase muribunde“, fără să mai aştepte procesele, mai lente şi mai puţin eficiente, ale naturii sau ale istoriei înseşi.
În concepţia aceasta, în care esenţa regimului însuşi a devenit mişcare, o foarte veche problemă a gândirii politice pare să fi găsit o soluţie asemănătoare cu cea pe care am notat o înainte în ce priveşte discrepanţa dintre legalitate şi justiţie. Dacă esenţa „guvernării“ este definită ca respectarea legalităţii, şi dacă se admite că legile sunt forţele stabilizatoare în treburile publice ale oamenilor (aşa cum de fapt s a şi făcut de când Platon l a invocat pe Zeus, zeul limitelor, în dialogul său Legile), atunci problema mişcării organismului politic şi a acţiunilor cetăţenilor săi se poate spune că a luat naştere. Legalitatea fixează limita acţiunilor, dar nu le inspiră; măreţia dar şi inconvenientul legilor în societăţile libere este că ele spun doar ceea ce nu trebuie să se facă, însă niciodată ceea ce ar trebui să se facă. Mişcarea necesară a unui organism politic nu poate fi niciodată găsită în esenţa ei, fie şi numai pentru că această esenţă — tot de la Platon încoace — a fost totdeauna definitivă în perspectiva permanenţei ei. Durata părea să fie unul dintre cele mai sigure criterii de măsură pentru a determina dacă o formă de guvernare este bună. Dovada supremă că o tiranie este rea, încă pentru Montesquieu, o constituie faptul că numai tiraniile sunt susceptibile să fie răsturnate dinăuntru, să decadă de la sine, în timp ce toate celelalte forme de guvernare sunt distruse prin circumstanţe exterioare. Aşadar, lucrul de care era totdeauna nevoie, pentru definiţia unei guvernări, consta în ceea ce Montesquieu numea un „principiu de acţiune“ care, diferit pentru fiecare din aceste forme de guvernare, să inspire guvernul şi pe cetăţeni deopotrivă în activitatea lor publică şi să slujească drept criteriu, dincolo de unitatea de măsură negativă a legalităţii, pentru a judeca orice acţiune în treburile publice. Asemenea principii orientative şi criterii de acţiune sunt, din punctul de vedere al lui Montesquieu, onoarea într o monarhie, virtutea într o republică şi frica într o tiranie.
Într o guvernare perfect totalitară, unde toţi oamenii au devenit Un Singur Om, unde orice acţiune vizează accelerarea mişcării Naturii sau Istoriei, unde fiecare act izolat este executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pe care Natura sau Istoria a pronunţat o deja, altfel spus, în condiţiile în care se poate conta complet pe teroare pentru a menţine perpetuu mişcarea, nu ar mai fi deloc nevoie de un principiu de acţiune separat de esenţa sa. Dar atâta vreme cât dominaţia totalitară nu a cucerit pământul şi nu a făcut încă, prin cercul de fier al terorii, ca fiecare om izolat să devină o parte dintr o singură omenire, teroarea nu poate fi realizată în dubla ei funcţie ca esenţă a guvernării şi ca principiu, nu al acţiunii, ci al mişcării. Aşa cum legalitatea într un guvern constituţional nu ajunge pentru a inspira şi orienta acţiunile umane, teroarea nu e o condiţie suficientă pentru a inspira şi orienta comportamentul uman.
Dacă, în condiţiile actuale, dominaţia totalitară mai împărtăşeşte cu alte forme de guvernare nevoia unui ghid pentru comportarea cetăţenilor săi în treburile publice, ea nu mai are nevoie de un principiu de acţiune şi, strict vorbind, nici nu se va folosi de aşa ceva, întrucât el urmăreşte să elimine tocmai capacitatea oamenilor de a acţiona. În condiţiile de teroare totală, nici chiar frica nu mai poate sluji ca un sfătuitor care să i ajute pe oameni să se poarte, pentru că teroarea îşi alege victimele fără legătură cu acţiunile sau gândurile indivizilor, exclusiv în conformitate cu necesitatea obiectivă a procesului natural sau istoric. În situaţia totalitară, frica este, desigur, mai răspândită decât oricând înainte; însă ea şi a pierdut utilitatea practică atunci când acţiunile ghidate de ea nu mai pot contribui la a evita primejdiile de care se teme omul. Acelaşi lucru este adevărat şi în ce priveşte simpatia sau sprijinul acordat regimului; căci teroarea totală nu numai că şi alege victimele potrivit unor criterii obiective; ea îşi alege şi executanţii cu o ignorare totală, cât mai desăvârşită cu putinţă, a convingerilor şi simpatiilor candidatului. Eliminarea consecventă a convingerilor ca motivare a acţiunii a devenit un fapt notoriu de la marile epurări din Rusia sovietică şi din ţările satelite. Ţelul educaţiei totalitare nu a fost niciodată să insufle convingeri, ci să distrugă capacitatea oamenilor de a şi forma vreo convingere. Introducerea unor criterii pur obiective în sistemul de selecţie al trupelor SS a fost marea invenţie organizatorică a lui Himmler; el îşi alegea candidaţii după fotografii, potrivit unor criterii pur rasiale. Natura însăşi decidea nu numai cine avea să fie eliminat, ci şi cine avea să fie instruit pentru a ajunge călău.
Nici un principiu de comportament, împrumutat din domeniul acţiunii omeneşti, cum ar fi virtutea, onoarea, frica, nu este necesar sau util pentru a pune în mişcare un organism politic care nu mai foloseşte teroarea ca mijloc de intimidare, ci este în mod esenţial teroare. În locul lui, el a introdus în afacerile publice un principiu cu totul nou, care se dispensează complet de voinţa omenească de acţiune şi apelează la nevoia reală de a înţelege legea mişcării potrivit căreia funcţionează teroarea şi de care, în consecinţă, depind toate destinele particulare.
Locuitorii unei ţări totalitare sunt aruncaţi într un proces al Naturii sau al Istoriei şi angrenaţi în el pentru a i accelera mişcarea; ca atare, ei nu mai pot fi decât executanţii sau victimele legilor inerente acestui proces. Desfăşurarea lucrurilor poate decide că cei care astăzi elimină rase şi indivizi, sau membrii claselor muribunde şi ai popoarelor decadente, sunt mâine cei care vor fi ei înşişi sacrificaţi. Lucrul de care are nevoie conducerea totalitară, pentru a ghida comportarea supuşilor ei, este o pregătire care l face pe fiecare din ei deopotrivă de apt pentru rolul de călău şi cel de victimă. Pregătirea aceasta dublă, substitut al unui principiu de acţiune, este ideologia.
