Drăguţa de O ! Am avut întotdeauna impresia că seamănă cu numele ce l poartă : e cu vreo zece centimetri sub Norma Maternă – şi de aceea apare întreagă şlefuită pe rotund, şi trandafiriul O – gura – este deschisă spre fiece cuvânt al meu. Şi încă ceva : o cută mică, rotundă, plinuţă la încheietura mâinii – aşa cum au copiii.
Când a intrat în cameră, în mine vuia încă din plin volantul logic, şi în virtutea inerţiei am început să i vorbesc despre formula pe care toc¬mai o stabilisem, formulă ce ne cuprindea şi pe noi toţi, şi maşinile, şi dansul.
— E minunat. Nu-i aşa ? am întrebat.
— Da, e minunat. E primăvară, mi a răspuns cu un zâmbet trandafiriu O 90.
Ei poftim : e primăvară… Ea mi vorbeşte des¬pre primăvară. Femeile… Am tăcut.
Suntem jos. Bulevardul este plin : pe o vreme ca asta, ora personală de după amiază o petre¬cem de obicei făcând o plimbare suplimentară. Ca întotdeauna, Uzina Muzicală cântă cu toate trompetele sale Marşul Statului Unic. În rânduri ordonate, patru câte patru, bătând cu entuziasm pasul în cadenţă, înaintează numerele – sute, mii de numere, purtând unife albastre, cu ecusoane de aur în piept – numărul statal al fiecăruia şi al fiecăreia. Şi eu – noi – suntem patru – constituim unul din valurile fără număr ale acestui viguros torent. În stânga mea e O 90 (dacă aceste rân¬duri le ar fi scris unul din păroşii mei strămoşi cu vreo mie de ani în urmă, i ar fi ataşat, pro¬babil, caraghiosul calificativ „a mea“) ; în dreapta, două numere – de bărbat şi de femeie – pe care nu le cunosc.
no images were found
Un cer albastru senin, sori minusculi, ca nişte jucării de copil, pe fiecare din ecusoane, chipuri neumbrite de nebunia ideilor… Razele – înţele¬geţi : totul pare durat dintr o materie unică, luminoasă, zâmbitoare. Dar ritmurile alămurilor : „Tra ta ta tam. Tra ta ta tam“ – trepte de alamă strălucind în soare, şi cu fiece treaptă vă ridicaţi tot mai sus, în albastrul ameţitor al înaltului…Şi uite, aşa cum mi s a întâmplat dimineaţă, în hala de construcţie, am văzut iarăşi, de parc ar fi pentru prima oară în viaţă – am văzut totul : străzile absolut drepte, pavajul de sticlă scânte¬ietor de raze, divinele paralelipipede ale locuin¬ţelor transparente, armonia ortogonală a şirurilor bleu cenuşii. Aşa, de parcă nu generaţii întregi, ci eu însumi – chiar eu – l am învins pe Dumnezeu de odinioară şi viaţa de odinioară, chiar eu am creat toate acestea, şi sunt ca un turn, mă tem să mi mişc cotul, ca să nu cadă cioburi de ziduri, cupole, maşini…
Urmează o clipă, un salt peste secole, de la + la –. Mi am amintit (asociaţie prin contrast, pesemne) – mi am amintit deodată de un tablou văzut la muzeu : un bulevard de pe vremea aceea, din secolul douăzeci, o înghesuială năucitor de pestriţă, încâlcită, de oameni, roţi, animale, afişe, copaci, culori, păsări… Se spune că a fost într adevăr aşa – a putut să fie aşa. Mi s a părut atât de incredibil, atât de stupid, încât nu m am putut abţine şi brusc am izbucnit în râs.
În aceeaşi clipă, râsul a trezit un ecou din¬spre dreapta. Mi am întors capul : privirile mi s au izbit de nişte dinţi albi, neobişnuit de albi şi ascuţiţi, un chip străin de femeie.
— Vă rog să mă scuzaţi, mi s a adresat ea, dar aţi privit totul cu atâta însufleţire – ca Dumnezeul mitic în a şaptea zi a facerii. Sunteţi convins, am impresia, că şi pe mine m aţi creat tot dum-neavoastră, nimeni altul decât dumneavoastră. Sunt foarte măgulită.
Toate astea – fără urmă de zâmbet, ba chiar cu oarecare consideraţie, aş spune (poate cunoaşte că eu sunt constructorul Integralului). Totuşi nu ştiu cum – în ochii ei sau în sprâncene – apare un straniu ics, care mă irită, şi nu pot nicicum să l prind, să i dau o expresie numerică.
M am fâstâcit fără nici un motiv şi, puţin încurcat, am încercat să dau râsului meu o moti¬vaţie logică. Este absolut limpede că acest con¬trast, această prăpastie de netrecut între realitatea de astăzi şi cea de atunci…
— Dar de ce – de netrecut ? (Ce dinţi sclipitor de albi !) Peste prăpastie se poate întinde o punte. Imaginaţi vă numai : tobă, batalioane, rânduri – toate astea au mai fost, deci…
— Bineînţeles, e clar ! am strigat (o intersec¬tare uimitoare de idei : spunea aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce notasem înainte de a ieşi la plimbare). Înţelegeţi : chiar şi ideile. Pentru că nimeni nu este „unul singur“, ci „unul din“. Suntem atât de identici…
Evgheni Zamiatin, Noi
Traducere din limba rusă de Inna Cristea
Editura Polirom, Seria Top 10+
