Răul într-una din formele lui instituţionalizate este tema principală a cărţii Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu. La fel ca Apel către lichele şi Despre ură împreună cu care formează o trilogie (meditaţii pe tema terorii istoriei şi a malformaţiilor morale cauzate de ea), recenta carte nu ar fi apărut, poate, dacă socotelile cu acest rău ar fi fost încheiate o dată pentru totdeauna. Însă, în forme noi şi disimulate, prelungirile răului trecut îşi lipesc ventuzele de vieţile noastre prezente, iar acest lucru face ca paginile scrise de Gabriel Liiceanu de-a lungul anului 2013 să nu poată fi citite cu seninătate, ca o carte de filozofie a istoriei, ci să capete forţa inconfundabilă a realităţii.
În termeni simbolici (fie literari, fie, într-un cod nonartistic, creştini) este, la fel ca studiul lui Vladimir Tismăneanu, o carte despre diavolul care-şi face de cap în istorie. Am fost de aceea extrem de interesată, ca la romanele de acţiune, de sfârşitul cărţii: va găsi autorul care se răfuieşte cu răul, şi binele? Îl va descoperi pe Dumnezeu? Dar să nu procedăm ca acei cititori grăbiţi, care trişează şi se uită la final încă de la primele capitole.
În Dragul meu turnător nu se petrece demonizarea unui om, fie el individual sau generic, nu este un discurs de procuror, ci mai degrabă explicarea sursei unei boli (morale) şi a simptomelor ei. Iar bolnavii sunt implicit invitaţi să-şi recunoască singuri maladia. Explicaţia ia forma a optsprezece scrisori, în care este povestită o consistentă secvenţă de viaţă proprie, cu contrapartea ei ascunsă şi explozivă: un dosar de urmărire.
Cartea poate fi citită pe mai multe paliere. Pe cel dintâi e construită cu adevărat ca un roman epistolar palpitant, cu inocenţi şi vinovaţi. La acest nivel există o ironică întorsătură, o inversare de roluri creatoare de tensiune: inocenţii sunt declaraţi vinovaţi de către vinovaţii înşişi. Ura merge şi ea în sens greşit, ca un râu care curge în sus: cei care construiesc angrenajul răului, îi detestă pe cei nevinovaţi, cu viaţa şi cărţile lor cu tot. Cum arată povestea la acest nivel de lectură? Un tânăr absolvent al facultăţii de Filozofie, căruia gândul îi stă la Platon, la David Armeanul, la germană, greacă şi alte lucruri la fel de subversive, e transformat, fără ştiinţa lui, într-un uneltitor periculos, parte dintr-o reţea de „spioni“. E pus sub urmărire clipă de clipă, i se interceptează scrisorile, i se montează microfoane în locuinţă etc. El nu ştie nimic şi, exact ca-n romane, se întâmplă să-i facă mărturisiri (care se întorc împotriva lui) tocmai celui care ţine legătura cu răii. El, tânărul, nu ştie că în viaţa lui nu mai există nici o porţiune intimă, nici un secret, nici o posibilitate de apărare. E o potenţială victimă sigură. După ce istoria îşi schimbă cursul – aici e splendoarea negativă a romanului, relaţia amicală dintre cei doi, turnat şi turnător, continuă o vreme destul de îndelungată şi e amestecată chiar în întemeierea unei instituţii noi şi libere, o editură.
Cuvântul roman are o acoperire aproape deplină, la acest nivel de lectură. Titlurile capitolelor-scrisori (cu mici rezumate preliminare), intriga dozată atent, punctul culminant al urmăririi (în Scrisoarea a opta), portretele remarcabile şi, nu în ultimul rând, intrarea în pielea personajului negativ şi discursul la persoana I făcut în numele acestuia (Apărarea maiorului Ion Pătrulescu sau Povestea locotenentului-major C.A.) ţin, toate, de arta romanescă. Dosarul însuşi devine un personaj de epopee: „îmi băgasem capul în gura uriaşă a Dosarului meu, adormit (speram, cel puţin) pe vecie.“(p.51). Sau: „[…] asemenea unui somn uriaş de Dunăre, primea şi înghiţea tot ce-i ofereau apele învolburate ale fluviului: peşti mai mari sau mai mici, sticle de plastic, stârvuri de animale înecate, cizme pescăreşti desperecheate, cârpe îmbibate de motorină… Somnul, care înghite cam tot ce-i iese în cale poate atinge uneori şi o sută de kilograme“ (p. 101). Ca în Crimă şi pedeapsă, între cel urmărit şi urmăritor se creează o legătură tot mai puternică, aproape afectivă, în ton cu adresarea de la începutul scrisorilor şi titlul ironic (dar nu de tot) al cărţii. Recunosc că am citit nenumărate cărţi care se vor romane şi care nu au închegarea, forţa artistică şi dozajul perfect echilibrat din Dragul meu turnător.
Râsul e pe-alocuri inevitabil, aşa cum se întâmplă în comedii – deşi numai despre comedie nu e vorba – celor două personaje în cauză, urmăritul şi Instituţia, nu le vine deloc să râdă. Astăzi s-ar putea preda, la şcoală, tipurile de comic după un dosar de urmărire: comic de situaţii (du mécanique, plaqué sur du vivant), de limbaj (în transcrierea benzilor, de pildă la traducerile făcute la Păltiniş cei prezenţi în jurul lui Noica „bombănesc“, scrie, cu obidă, ascultătorul din umbră) şi un uriaş comic onomastic al numelor de cod, nesfârşit diversificate (ar fi interesantă o lucrare de doctorat pe tema lor). Un singur exemplu, suficient: în dosarul lui Constantin Noica, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu sunt numiţi, de pildă, Nae şi Noe. Nu e nevoie să spun că dincolo de râsul de azi e tragedia de ieri, dar este meritul autorului de a-l fi subliniat, în ciuda a orice, precum şi de a-şi fi modelat ideile într-un stil deosebit de plastic: „Clona din Dosar înregistra şi reproducea celulele originalului, dar deturnându-le după logica ei. În Dosar se năştea un trup cu microţesuturi infestate de un virus subtil, care, la un simplu semn, avea să devină activ şi să-mi devoreze trupul.
Securitatea îmi construia o replică. Îşi întinsese tentaculele în toate cotloanele fiinţei mele şi aştepta, în orice clipă, să-mi înlocuiască fiinţa sănătoasă şi liberă prin făcătura ei“ (p.196). Ori acestă constatare: „Cei care au trăit atunci [în comunism, n.m.] vor avea poate surpriza să descopere că adăpostul lor nu era aşezat pe pământ, ci pe o vastă subterană camuflată“ (p. 337).
La nivelul al doilea, mai adânc, gânditorul ia locul naratorului, iar ţinta lui este pur şi simplu înţelegerea. Cartea devine o punere în cauză a istoriei, a societăţii, a omului şi, nu în ultimul rând, a sinelui în diverse etape ale vieţii. Apare o altă faţetă, socială, a întrebării metafizice a lui Ionesco: de ce? Sau: cum e posibil? Cu diferenţa că aici se dau şi răspunsuri. De ce să fie urmărit un om care într-adevăr nu face nimic periculos? Doar pentru că se comportă liber, ceea ce e deja sfidător, într-o lume neliberă? Nu. Explicaţia este găsită într-o fabulă sanscrită, povestită de Heinrich Zimmer, în care un leu, sâcâit mereu de un şoarece, găseşte odată un cotoi amărât şi înfometat şi-l ia pe lângă el, îi schimbă viaţa în bine, doar ca să-l păzească permanent de şoarece. În momentul în care însă cotoiul omoară şoarecele, leul îl alungă, iar el îşi pierde toate privilegiile: nu mai e de nici un folos. Securitatea, mai inteligentă decât motanul din fabulă, are grijă să sporească şoarecii, să-i „inventeze“ şi să-şi sublinieze astfel utilitatea, pentru a rămâne cât mai mult în graţiile puterii şi a profita de avantajele inerente. De aici nepotrivirea dintre mijloacele folosite pentru urmărire şi oamenii urmăriţi. Privite retrospectiv, asemenea măsuri disproporţionate raportate la scopul insignifiant devin şi ele o sursă de comic (de data aceasta după definiţia hegeliană, nu bergsoniană) sau de grotesc (în grotesc se amestecă şi absurdul): să tragi cu tunul în ţânţari.
Înţelegerea mecanismului, a felului în care se îmbinau piesele opresiunii este una dintre temeliile cărţii. Ea merge până la pliuri psihologice: cum se lasă păcălită victima de o imagine pură (confruntarea bărbătească la Skanderbeg sau Skandenberg, cum i se spunea), care o leagă de falsul prieten, ori ce se poate petrece în capul unui maior de Securitate. Concluzia e că, în lumea răului, inocenţa e un delict şi poate fi oricând pedepsită. Şi, chiar dacă intri nevinovat în lumea răului, rareori poţi ieşi din ea la fel cum ai intrat. La asta sunt bune instituţiile de tip Securitate. Cel mai eficient ar fi fost, afirmă undeva autorul, ca fiecare să se toarne singur. De altfel obligativitatea autocriticii, la orice şedinţă, tindea spre acest „ideal“. Asta ar duce, putem continua raţionamentul, la o lume totalitară perfectă şi invincibilă.
Cum să faci însă trecerea de la o lume totalitară la una liberă? Într-un fel, această carte este o jertfă pe care muritorul Gabriel Liiceanu o aduce pe altarul zeiţei Ananke, care la Platon, în Republica, apare ca mama moirelor şi care, totodată, este legată de ieşirea universului din haos şi trecerea spre cosmos, spre ordine. O lume mai bună nu se poate face, pare să spună autorul, până când nu pui ordine în moştenirea rămasă de la cea veche.
Care ar fi fost soarta lui Gabriel Liiceanu dacă ar fi ajuns să fie de cealaltă parte, în cealaltă „echipă“? Ce s-ar fi întâmplat dacă, în loc să scrie Jurnalul de la Păltiniş (de la a cărui apariţie au trecut exact trei decenii şi îmi amintesc că, studentă la Litere, am stat la o lungă coadă la librăria Eminescu pentru a mi-l cumpăra), autorul ar fi contribuit la dosarele altora, mai ales al lui Constantin Noica? Într-una din scrisori e discutată şi această chestiune: „Ce destin mediocru îmi pregăteau! Voiau să mă facă turnător. […] Gândiţi-vă o clipă cum ar fi arătat Jurnalul de la Păltiniş pitit şi mutilat, sub formă de «note informative», în dosarele gestionate de maiorul Pătrulescu!“ (p. 214).
Nivelul al treilea şi miezul cărţii ajunge la problema răului. Cum cărţile scapă de la un punct intenţiei autorului lor, aceasta spune până la capăt lucruri poate mai adânci decât Scrisori către fiul meu. Răul – şi nu de un individ e vorba – te face să-ţi concentrezi mai multe resurse morale şi estetice decât orice alt destinatar.
Să ne reamintim întrebarea iniţială. Reuşeşti să mai ajungi la bine, atunci când te răfuieşti cu răul şi-l scoţi în faţă? Este evident în aceste pagini că estetica lui Gabriel Liiceanu e de tip platonician, iar etica lui decurge din ea: frumosul nu poate exista decât indisolubil legat de bine şi adevăr. Iar răul e unit cu minciuna şi urâtul. Binele există în lumea răului prin câteva gesturi, prin câţiva prieteni – impresionant, luminos portretul lui Imre Toth, întins pe mai multe pagini –, printr-un maestru spiritual, prin familie. În permanenţă binele apare deformat în oglinda rea din dosar, ca şi cum un fotograf fără scrupule ţi-ar fabrica clişee în care nu te recunoşti. Dar răspunsul la întrebare e altul, şi el vine la capătul unor pagini pasionante pe tema conştiinţei (Scrisoarea a şaptesprezecea, care porneşte de la o carte a lui George Steiner şi de la o veche preocupare a autorului pentru Cain şi Abel). În momentul când omul şi-a început dialogul cu Zeul unic, a apărut conştiinţa. Când omul modern s-a îndepărtat de Dumnezeu, pe aceasta din urmă a păstrat-o. A avea mustrări de conştiinţă care să te împiedice să faci în continuare un rău pe care l-ai recunoscut ca atare tocmai datorită conştiinţei înseamnă a crede într-o justiţie divină, demonstrează Gabriel Liiceanu. Conştiinţa este reprezentanta lui Dumnezeu şi a judecăţii Lui, în om. Nu am înţeles însă dacă în conştiinţă există (ca în Dumnezeul Noului Testament, de data aceasta) şi iertarea. Pentru că, fără ea, conştiinţa ar rămâne la Legea (cândva penală) a talionului. Este un punct în care se simte, cred, nevoia unei limpeziri.
Până la urmă cartea se rezumă la întrebarea: aveţi conştiinţă? Altfel spus, aveţi un Dumnezeu? Aveţi un Dumnezeu care să vă oprească să-i faceţi rău semenului chiar când nu credeţi în Dumnezeu? Răspunsul îi aparţine fiecărui cititor. Dar, compensatoriu, pentru toţi cei cărora nu le-a păsat niciodată de asemenea lucruri, iată că apare, încă la timp, o carte despre Dosarul de Securitate, unul „exemplar“. Din el, ca dintr-o strict secretă Cutie a Pandorei, răsar toate relele care fac ca lumea de acum să nu fie aşa cum speram cu toţii să fie.
