Mi-am imaginat mâinile maiorului de Securitate Ioan Pătrulescu, „ofiţerul de caz”, omul care, după cum rezulta din Dosar, orchestra din partea Securităţii „urmărirea informativă” a lui Noica şi a mea, completând filele, numerotându-le, îndosariindu-le, trecând în revistă periodic rezultatul din ce în ce mai impozant al muncii lui. Într-adevăr, ce om dedicat! Ce treabă serioasă făcea! Mi-am imaginat cum venea seara acasă, covârşit de importanţa muncii de la birou, aureolată, în plus, de taina sub care era aşezată şi de voluptatea pe care ţi-o dă faptul de a controla destinele altora. Mi-am imaginat apoi biroul lui, scaunul pe care-şi invita informatorii să ia loc când îi convoca pentru un nou instructaj, când le comunica tactica ce trebuia urmată pe parcursul vânării cât mai eficace a obiectivului „Lungeanu”. O să vedeţi ce uşor mi-a fost să vă identific deja de la prima Notă informativă peste care am dat semnată cu numele dumneavoastră de cod, „Cristian”.
Emoţie? Dacă am fost cuprins de emoţie răsfoind maldărul acela de hârtii perfect ordonate? Desigur. Pe de-o parte aveam senzaţia că păşisem pe faţa nevăzută a eului meu, că mi se deschisese o cameră care fusese cu străşnicie zăvorâtă şi în care se afla închis, fabricat de un demiurg necunoscut, dublul meu, straniu pregătit în orice clipă să se îndrepte către alt destin. Era ca şi cum din viaţa mea se desfăcea o altă viaţă, asupra căreia nu mai aveam nici un control. Puteam fi îmbrâncit în orice clipă pe un drum pe care, odată intrat, nu rămânea decât să fiu îngurgitat, devorat, aneantizat. În camera asta, în care mă aflam „băiţuit”, gata preparat pentru a fi băgat la cuptor, era firesc să-mi fie interzis, mie în primul rând, să pătrund. Dar nici altcuiva, în afara bucătarului şi a ajutoarelor sale. Era un loc de taină, acesta. Era anticamera execuţiei posibile. Un loc în care se ascuţeau cuţitele, se pregăteau sosurile, în care focul ardea potrivit. Şi-atunci, fireşte, totul era „strict secret”.
Însă, înainte de adierea pericolului care se făcea simţită din maldărul ăsta uriaş de hârtii, ceea ce te izbea, răsfoindu-le, era imaginea supravegherii. A unei supravegheri totale, mergând până la senzaţia că ţi se cunoşteau nu numai gesturile şi faptele toate, spusele rostite între patru pereţi, tot ceea ce aşternuseşi vreodată pe hârtie, întâlnirile toate, dar şi gândurile şi stările cele mai intime. Înţelegeţi? Tresăririle cele mai ascunse ale sufletului: dorurile, lehamitea, speranţele, spaimele, sfâşierile toate… Dar deopotrivă porcăriile pe care le spuneai sau pe care apucaseşi să le faci, pliurile conştiinţei, partea ta de umbră rămasă în umbră chiar şi pentru tine. Tipii aceia stătuseră în nişte loji nevăzute, întreţinute cu o uriaşă cheltuială, şi mă priviseră defilând despuiat ani şi ani la rând, pe scena vieţii. Mitul intimităţii în care crede orice om şi în care orice om se învăluie, având nevoie să ştie că există în el o parte care e numai a lui şi în care poate oricând să se retragă, o parte ce reprezintă teritoriul inexpugnabil al fiinţei sale, blazonul singurătăţii şi libertăţii sale, premisa sa de atom al speciei, de părticică indivizibilă a ei, se spulbera odată cu fiecare pagină întoarsă a Dosarului.
***
După cum observaţi, supravegherea tehnică este esenţială. Şi totuşi, parcă nimic nu poate înlocui eficacitatea şi funcţia simbolică pe care o are, în acest scenariu, prezenţa factorului uman. Distrugerea intimităţii noastre devine „adevărată” abia din clipa în care, în scenariul perfectei supravegheri, este atras seamănul nostru. Este nevoie ca tocmai persoana în faţa căreia obişnuim să ne deschidem sufletul să devină sursă de informare. În termeni tehnici, asta se numea „penetrarea anturajului” şi, odată realizată, dădea muncii ofiţerului de caz o aură anume: era semnul măiestriei şi a deplinei lui reuşite. „Penetrarea anturajului” presupunea selectarea informatorului din rândul celor mai buni prieteni şi, la limită, transformarea consoartei sau a consortului în informator.
Era totodată şi semnul adevăratei victorii a Răului: intimul uman trebuia violat de către un om. Nu ajungea să-ţi faci un aliat dintr-un dispozitiv tehnic, dintr-o membrană sensibilă, dintr-un obiectiv fotografic, dintr-un aparat de copiere. Trebuia să fii trădat de alţii asemenea ţie şi, dacă se putea, de cel mai apropiat dintre toţi semenii tăi. Numai când încrederea pe care un om se cuvine s-o aibă în altul dispărea, şi locul ei era luat de precauţie, suspiciune şi teamă, comunitatea putea fi destructurată din interior. Şi acesta este motivul pentru care vă scriu: ca turnător, aţi dat supravegherii totale de care am avut parte chipul ei uman.
***
Dragul meu turnător,
Veţi accepta, sper, să considerăm că a fost delicat din partea lor să nu ne lase niciodată să ştim ce ne pregăteau în culise. Să ştim că deasupra capului ne atârna „un dosar”! Că ne fabricaseră din mers, fără să băgăm de seamă, o trapă de care, la un semn al Cuiva, se putea trage, basculându-ni-se existenţa…
Ce bine că n-am ştiut cât de precar era terenul pe care mă mişcam în viaţa de fiecare zi! Gândiţi-vă o clipă cum păşeşte un om care, la orice pas, se gândeşte că se poate prăbuşi. Dar fără să ştie exact la care. De ce să vă mint? M-ar fi distrus să ştiu toate astea. N-aş mai fi putut trăi nici măcar o clipă aflând că sunt pus sub lupă ca o insectă mizerabilă şi că maiorul Pătrulescu mă studiază, minut de minut, aşteptând ordine – „linia Partidului” putea oricând decide – în privinţa soartei mele!
Acum însă, iată, umblam încolo şi-ncoace prin această încăpere care devenise muzeul existenţei mele neştiute, al acestui „era să fie” (sau „ar fi fost să fie”) care-mi ţinuse fiinţa deschisă în posibilul grozăviei ei. Şi în timp ce mă plimbam cu inima strânsă prin camera aceasta cândva interzisă, unde la fiecare pas pândea o nouă primejdie de care nu avusesem habar, îmi veneau în minte scenele acelea de la Animal Planet în care îngrijitorii dintr-o rezervaţie africană decid să adoarmă un leu ca să-l transporte dintr-o parte în alta a savanei. Şi operatorul profită de imaginea leului care zace, lăbărţat şi moale, într-o cuşcă improvizată, şi-i pune pe îngrijitori să-i deschidă fălcile, să-şi bage capul în gura lui, îi filmează colţii, labele uriaşe pe care unul dintre ei le ridică cu-o mână şi le lasă să cadă, moi, peste marginea camionetei pregătite să plece la drum. Îmi băgasem capul în gura uriaşă, cu colţi fioroşi, a „dosarului” meu, adormit (speram, cel puţin) pe vecie. Dosarul meu împăiat.
Asta am simţit în prima clipă. Apoi, pe măsură ce răsfoiam, pe măsură ce treceam în revistă notele şi rapoartele ofiţerilor, alternate cu şirul nesfârşit al „notelor informative”, al înregistrării convorbirilor purtate între patru pereţi, al celor mai intime scrisori copiate şi clasate frumos, al notelor de filaj, o stupoare crescândă se instala în mine. Niciodată nu-mi imaginasem că poate exista un pachet atât de compact de abjecţie orchestrată, sistematizată, capsată, şnuruită, instituţionalizată. Teribil a fost, din clipa aceea, raportul în care am intrat cu propriul meu trecut. Din moment ce viaţa ta fusese studiată de după un perete de sticlă prin care erai văzut fără ca tu să vezi, acum, privind înapoi, îţi pierdeai încrederea în autonomia propriei vieţi, în tot ceea ce trăiseşi cu iluzia că exista oricând posibilitatea de a te retrage în micul teritoriu de intimitate al fiinţei tale. Din acea zi de noiembrie 2006 când mi-am deschis Dosarul, s-a instalat în mine un sindrom al deposedării. Descopeream că în tot acel răstimp de aproape două decenii viaţa îmi fusese furată, că trăisem de fapt nespus de multă vreme – cu discuţiile mele de taină, cu iubirile mele, cu spaimele mele, cu şoaptele mele, cu gândurile mele împărtăşite doar hârtiei – gol, în ţarcul Securităţii. De aici ura la adresa celor care ne-au supus, despuindu-ne, la acest exerciţiu de umilinţă. De aici sila faţă de cei care ne-au supus – ca reprezentanţi autoinstauraţi ai unei supra-specii – puterii lor discreţionare.
***
Am început să citesc atent, luând note, vrând să înţeleg de ce toate astea. Şi apoi cine eram eu – un pârlit de „cercetător ştiinţific gradul III” la un institut al Academiei – ca în jurul meu, la 29 de ani, să-nceapă să se afereze dintr-odată ditamai „organele” Securităţii? Ce făcusem, sau ce puteam să fac, ca să merit deschiderea unui „dosar de urmărire”? Când mi-am citit prima oară Dosarul, lucrul care m-a frapat a fost disproporţia dintre mijloacele pe care Securitatea le punea în mişcare şi derizoriul „obiectivului” care, de la bun început, eram. Desigur, angajaţii Consiliului Securităţii Statului trebuiau, pentru a-şi justifica existenţa, să-şi creeze în permanenţă „obiectul muncii”, să-l inventeze, să-i dea o consistenţă şi un prestigiu pe care bietul „obiectiv”, cel mai adesea, nu le avea. Îşi exersau mârşava meserie pe nişte amărâţi, chinuiţi de viaţa lor de zi cu zi şi crescuţi în cultul precauţiei. Legiuni de oameni plătiţi cu lefuri de cinci-şase ori mai mari decât ale noastre ne supravegheau de dimineaţa până seara pentru a consemna, sub forma unor rapoarte scrise în limbă de lemn, derizoriul existenţei noastre cotidiene, vidul unor vieţi în care nu se întâmpla nimic demn de a fi reţinut, analizat, clasat şi îndosariat.
Gabriel Liiceanu, „ Dragul meu turnător”, editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
