La rândul lui, Imre Toth mi-a vorbit odată despre deosebirea dintre meseria de turnător în Est şi în Vest. Imre susţinea că, în Occident, a fi informator este o chestiune de vocaţie, iar informatorul este un profesionist, plătit ca atare de poliţie, prin contract, pentru serviciile pe care le face. Dincoace, la noi, a fi informator era împachetat într-un enorm bla-bla ideologic: a turna era o datorie, una dintre multiplele manifestări ale iubirii de patrie etc. Iar turnătoria nu era neapărat legată de o vocaţie şi de o remuneraţie fixă. Ea putea să aibă la bază tot soiul de mobiluri afective: frica, şantajul, invidia, ura, dorinţa de a te pune la adăpost, de a fi „bine cu puterea”… În plus, era o stare difuză a societăţii, derivată din bârfă, din reflexul trăncănelii, din taclaua instaurată ca formă curentă de socializare (la cozi, de pildă, sau la birou, unde în principal se vorbea, nu se lucra). Trăncăneala mergea atât de departe, încât terminase prin a anula graniţa care desparte privatul de public. Turnătoria, cum spunea Imre, devenise o „chestiune existenţială”, iar Securitatea, pătrunzând ca un gaz subtil prin toţi porii societăţii, făcea parte nemijlocit din viaţa noastră. Un ofiţer de Securitate, de pildă, putea oricând să abordeze, cu un firesc desăvârşit, o discuţie „deschisă”, „tovărăşească”, în tête-à-tête, despre partenerul de viaţă al persoanei cu care angaja discuţia. („Nu e cam depresiv soţul dumneavoastră? De ce e atât de retras în ultima vreme, atât de dezimplicat social?”)
Iarăşi, spre deosebire de poliţiile occidentale care urmăreau să afle un lucru anumit despre o persoană anumită, la noi, cum vă spuneam în altă scrisoare, Securitatea colecta tot: orice informaţie, despre oricine, se putea dovedi cândva utilă. La început, în anii ’50, prin inducerea fricii, apoi spontan, printr-o stare deja dobândită, prin „bunăvoinţă”, prin inducerea gândului că e natural să „colaborezi” cu „organele statului”, mai toată lumea a ajuns să trăncănească. Ce mare lucru să-l pofteşti în casă pe securistul care-ţi bate la uşă şi să te aşezi, la o cafeluţă, la o şuetă cu el?
Pe acest fond, informatorul specializat, prelucrat ca atare de „organe”, cu angajament şi cu nume conspirativ, se apropia mai mult de confratele său din Occident, de ceea ce nemţii numesc Vertrauensmann, „om de încredere”, informator de profesie. Dumneavoastră aveaţi dreptate să-mi spuneţi, în discuţia pe care am avut-o recent în biroul meu, că „nu bârfeaţi”. Dumneavoastră eraţi un profesionist. Vă rog, aşadar, să aveţi bunăvoinţa şi să citiţi acum mica meditaţie pe care mi-aţi inspirat-o.
***
Ce stofă de informator aveaţi! În loc să spuneţi că profesorul Toth, odată ajuns în Germania, s-a gândit să-şi ajute fostul student, pe care-l preţuia aşa cum îl preţuiaţi şi dumneavoastră („un tânăr deosebit de înzestrat”), să-şi croiască un destin cultural vizitând filozofia la ea acasă, puneaţi accentul pe faptul că Imre Toth era „transfug” şi… evreu. Asta făcea de la bun început ca bursa să fie „necurată”. Cum altfel putea fi o bursă mijlocită („aranjată”) de un transfug şi un evreu? Iată însă cum se văd lucrurile dinspre mine: evreul Toth, în loc să trântească uşa României odată ajuns în R.F.G., are ca prim gând să-i ajute pe tinerii deosebiţi pe care-i cunoscuse în cariera lui universitară. Şi începe cu românul Liiceanu. Aşadar, în timp ce evreul Toth îi trimite românului Liiceanu formulare pentru o bursă care, bine folosită, slujea de fapt culturii române, românul O.C. (vă păstrez, o vreme încă, anonimatul) şi românul Pătrulescu îşi dau mâna să-i facă românului Liiceanu un „dosar de urmărire”, al cărui punct terminus putea fi foarte bine, în România comunistă, un sejur la Jilava.
***
Dragul meu turnător,
După ce aţi plecat atunci din biroul meu, am rămas cu senzaţia că stătusem de vorbă cu un om perfect vidat, cu o păstaie. Neliniştitor şi straniu în dialogul nostru fusese lipsa totală de accente: vorbeaţi cu acelaşi ton despre orice, şi asta pentru că viaţa îşi pierduse, pentru dumneavoastră, orice relief. Tonul dumneavoastră era alb: nu avea suişuri şi coborâşuri, nu avea ingrediente de indignare, de ezitare, de părere de rău, de bucurie sau de ură. Nu aţi protestat că vă „interogam”. Nu aţi plecat, trântind uşa în urma dumneavoastră. Nu v-aţi arătat nici o clipă indignat că vă invitasem la editură pentru „a vă cere o explcaţie”. Paraţi, blând şi fără logică, prin răspunsuri mecanice, întrebările incomode. După care, cu aceeaşi blândeţe senină, coboraţi în biografia dumneavoastră, în vacanţele adolescenţei de la Luduş, din casa bunicii, sau în perioada aspiranturii de la Academia „Jdanov”. Obţinuserăţi o împăcare tâmpă cu lumea şi viaţa, o mineralizare a conştiinţei. Nu mai aveaţi Gewissen, conştiinţa aceea morală pe care o cercetaseră, înfioraţi, Sfinţii Părinţi şi care, apoi, devenise obiect de meditaţie speculativă la gânditorii iluminişti. La dumneavoastră, conştiinţa ajunsese, ca la Engels şi Lenin, simplă „reprezentare a realităţii înconjurătoare”, „instrument de cunoaştere”, o busolă umană pentru orientarea în pragmatismul vieţii de zi cu zi. Dacă nu m-aş fi ridicat eu, aţi mai fi stat la taifas cu mine ore în şir.
Din capitolul Apărarea maiorului Ion Pătrulescu
Mă numesc Ion Pătrulescu. Acum, când scriu rândurile astea, am 78 de ani. Am ieşit la pensie în 1988 cu gradul de colonel. Trecusem examenul de grad în 1981, cu nota 8,06, după ce făcusem un curs de o lună organizat de „Şcoala de perfecţionare a ofiţerilor de miliţie Bucureşti” de la Grădiştea. Cariera mi-am început-o în 1953, după ce am absolvit Şcoala MAI pentru ofiţeri operativi şi am devenit „lucrător operativ” la Direcţia regională din Bacău a Securităţii. Când am venit la Bucureşti în 1970, la Direcţia I a Consiliului Securităţii Statului, aveam deja gradul de maior.
Însă cel mai tare am suferit la Bacău de pe urma câtorva şefi. Cel mai tare m-a chinuit – dar asta mai târziu, în anii ᾽60, când deja ajunsesem maior – şeful meu direct, locotenent-colonelul Tudor Vladimirescu. În primul rând mă scotea din sărite numele. Cum să te cheme, când arătai ca el, mic, borţos, cu obrajii roşii de băutură şi transpirând întruna, „Tudor Vladimirescu”? Şansa (sau neşansa mea) e că, după cinci clase elementare la şcoala din comuna natală, în Bârzeşti, judeţul Argeş, absolvisem clasa a VIII-a (chiar dacă media era mică – nota 6) la cel mai bun liceu din Bucureşti, „Liceul de băieţi nr.1” (LB 1, cum i se spunea), liceul „Sfântul Sava” de pe strada General Berthelot, mai târziu Nuferilor. Cele trei clase pe care le făcusem la Sava se cunoşteau faţă de cele patru clase primare cât avea Vladimirescu. Şi asta se vedea al naibii de bine în felul în care vorbea şi scria. Mă ura tocmai pentru că simţea la tot pasul că aveam un grad superior de inteligenţă şi cultură. La Sava, învăţasem bine gramatică şi toată viaţa, şi la Bucureşti de altfel, m-am izbit de greşelile pe care le făceau şefii mei când, o dată pe an, trebuiau să-mi scrie caracterizarea şi să facă „Notarea de serviciu”. Nu pot să-l uit pe locotenent-colonelul Şalapa, care făcea parte în mod curent din comisiile de notare de la Direcţia I. Era incapabil să pună cratima între părţi de vorbire diferite. Scria „a primito”, „a repartizato”.
Ei bine, şeful ăsta direct al meu de la Bacău, Vladimirescu, mă urmărea tot timpul şi făcea tot ce putea ca să mă umilească. În mai multe rânduri am făcut cereri către Inspectoratul Judeţean de Securitate al Judeţului Bacău ca să fiu mutat la Securitatea din Argeş. Era important, spuneam eu, să fiu mai aproape de părinţii mei şi să-i pot ajuta. Erau ţărani săraci dintr-un sat de lângă Piteşti şi de-abia îşi duceau zilele cu ce puteau scoate dintr-un hectar de pământ. Pământul lui fiind pe deal, nu fusese colectivizat, şi taică-meu, căruia-i rămăseseră şi doi boi şi o căruţă, căra şi lemne de la pădure şi se mai ducea şi la şes şi aducea porumb pentru nevoile familiei. Erau amărâţi şi ziceam că vreau să fiu mai aproape de ei să le pot fi cumva de folos. Dar pe mine mă ardea de fapt să scap de Tudor Vladimirescu. Până la urmă l-am pus chiar pe taică-meu să facă cerere către ministru. Totul a fost în zadar. Până în 1970, când am ajuns în Bucureşti (am să spun cu altă ocazie cum am reuşit), Vladimirescu m-a chinuit cum a vrut. Avea o plăcere deosebită, ştiind că am sănătatea şubredă, să mă pună să fac gărzi de noapte şi, dacă se putea, mai multe la rând.
În 1969 a izbucnit scandalul dintre noi. Mă pusese de gardă, în noaptea zilei de 23 august, la tribuna oficială. (Obiceiul ăsta rămăsese de pe vremea când ne temeam că duşmanul ar putea pune o bombă la tribuna unde urmau să stea tovarăşii din conducere.) Şi asta mi-o făcuse după ce avusesem mai multe lucrări urgente de predat. M-am plâns în scris, spunând că sunt persecutat sistematic, şefului Inspectoratului Judeţean, cerând mutarea mea din colectivul condus de locotenent-colonelul Vladimirescu Tudor. Întrebat cum stau lucrurile, acesta a făcut imediat un contrareferat plin de calomnii. Am putut obţine o copie după paginile scrise de el şi până în ziua de azi mă uluieşte ce a putut să spună despre mine. Minţea teribil.
Zicea că, atunci când m-a pus să fac de gardă la tribuna oficială, am refuzat spunându-i: „Ce p… mea, am picioare strâmbe să fac de gardă la tribună?” Zicea mai departe că sunt „un element libertin şi necuviincios în relaţiile dintre şef şi subaltern” (el crezând că „libertin” înseamnă liber la gură). Mai zicea în referat: „Are un tupeu (obrăznicie) şi minte într-un mod foarte neruşinat.” Adică exact ce făcea el! Minţea şi când spunea despre mine că „are informatori care nu furnizează informaţii de la mijlocul anului 1968” şi că „pretextează că are întâlniri în oraş cu informatori care n-au probleme ugente”, ideea fiind că în felul ăsta chiuleam. Adevărul e că întâlnirile cu informatorii în oraş (căci de obicei ele nu se făceau la sediu, ca să nu-i vadă lumea intrând la noi) erau singurul prilej să-ţi mai tragi sufletul plecând de la birou. Una peste alta, zicea că maiorul Pătrulescu Ion, de câte ori primeşte un ordin, „gesticulează şi protestează”. Poate că aşa era, pentru că ajunsesem isteric. Îmi făcea zi de zi şicane şi trăiam într-o tensiune insuportabilă.
***
Când am citit sentinţa Curţii din 2011, prin care se atesta calitatea mea de „lucrător al Securităţii”, m-a încercat un sentiment ciudat. Fără să vreau, mi-a venit în minte o discuţie pe care o avusesem în 1973 cu ofiţerul de la Direcţia a VIII-a însărcinat cu traducerea din germană a benzilor înregistrate în camera de zi a lui Liiceanu. Era locotenent major, terminase germana şi se ştia că îi place să citească. Avuseserăm o întâlnire de lucru în biroul meu şi, pentru că se făcuse ora prânzului, când am terminat, l-am invitat la cantina noastră, a Direcţiei I. În timp ce mâncam, mi-a povestit o nuvelă a unui scriitor elveţian, Dürenmatt, pe care tocmai o citise (văzusem nu de mult un film făcut după o povestea acestuia, Pana de automobil). Nuvela se numea, parcă, Urmăritorul urmărit. Sau aşa ceva. Era oricum vorba de un serviciu secret dintr-o ţară occidentală în care, evident, toţi care supravegheau erau, la rândul lor, supravegheaţi. Dar cu vremea nivelele de supraveghere se multiplică atât de mult, încât la un moment dat, în acest sistem de supraveghere generalizată, nu se mai ştie cine e supraveghetorul suprem – singurul nesupravegheat – şi dacă în general o asemenea instanţă mai există.
Pornind de la experienţa mea şi a altor ofiţeri, pot spune că povestea asta mi-a mers la inimă. Nu erau puţine cazurile în care colegi de-ai noştri de la Direcţia de Cadre veniseră la vecini de-ai noştri din bloc sau la unele rude şi se interesaseră de unul sau altul dintre noi, despre viaţa de familie, despre activitatea părinţilor şi fraţilor şi altele. Au fost şi cazuri când cadre ale noastre au fost lucrate cu toate mijloacele existente în supravegherea operativă, mergând chiar şi până la controlul secret al corespondenţei. Dar scandalul cel mai mare a fost când s-a aflat că tov. general-maior Nicolschi Alexandru dăduse ordin, la sfârşitul anilor ᾽50, să se instaleze tehnica operativă chiar şi în locuinţa şi biroul tovarăşului Dej. Cazul ăsta fusese prelucrat în toate inspectoratele judeţene ale Securităţii şi era cunoscut de toţi ofişerii din Securitate.
Acum, ce-i drept, cu procesul ăsta demarat de CNSAS nu era vorba de aşa ceva. Acolo, ca să zic aşa, era o chestie internă, ne supravegheam între noi. Aici însă… Gândul că fusesem acuzat şi chemat în faţa unei instanţe, că un dosar întocmit prin munca mea de ani şi ani devenea o piesă de acuzare şi era folosit împotriva mea, că, într-un fel, acum eram „supravegheat”, pus sub lupă după ce funcţia de a supraveghea îmi aparţinuse o viaţă întreagă doar mie şi instituţiei din care făcusem parte – nu îmi dădea pace. Recunosc că mă bătea şi alt gând: dacă cumva îi va trece prin cap, celui pe care-l pusesem sub urmărire în urmă cu patruzeci de ani, să mă urmărească în justiţie pentru „suprimarea sau îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”? Şi asta tocmai în virtutea terenului pe care i-l pregătise sentinţa Curţii. Cum ar fi fost ca omul urmărit de mine de-a lungul anilor să devină acum, el, urmăritorul? Gândurile astea nu mă părăseau şi, pentru că sunt hipertensiv, nici nu îmi făceau bine.
***
Repet, existau lipsuri şi abuzuri care, de cele mai multe ori, îşi aveau sursa în stilul şi firea celor care ne conduceau. Ministrul Drăghici era foarte dur şi subiectiv, nu admitea replica, şi mai târziu, în 1968, avea să fie judecat pentru crimele pe care le comisese cu ocazia procesului Pătrăşcanu; el şi cei care avuseseră neşansa să lucreze direct la ordinele lui. Ca de pildă Butika Francisc, omul care în 1952 îi luase locul la Direcţia Anchete vestitului Dulgheru Mişu. Dulgheru condusese ancheta în cazul Pătrăşcanu. Iar acum, Butika îl ancheta pe predecesorul său chiar în biroul pe care acesta îl ocupase până mai ieri. Mi-am imaginat de mai multe ori scena în care anchetatul primea întrebările din partea cuiva ce i le punea din fostul fotoliu al celui interogat. În noua funcţie, Butika, mai ales că era secui, trebuia să-şi dovedească principialitatea şi fidelitatea faţă de Partid. Era un sadic recunoscut şi un maestru al smulgerii mărturisirilor. Se pare că l-a torturat groaznic pe cel care ocupase funcţia de şef al Anchetelor înaintea lui. În 1968 i s-au retras toate decoraţiile pe care le primise în anii ᾽50. S-a apărat atunci spunând: „Tovarăşi, aveam încredere în Partid, iar Partidul mi-a spus că era un bandit!” Asta spuneau de fapt toţi, când erau traşi la răspundere pentru lipsuri în activitatea lor.
***
Să mai spun, amintindu-mi greutăţile începutului, că în Securitate au fost primite uneori şi cadre care nu fuseseră îndeajuns verificate din punct de vedere al principialităţii sau al caracterului. De pildă, ştiam cu toţii că existau probleme şi lipsuri în activitatea Direcţiei care asigura securitatea personală şi locuinţele tovarăşilor din conducere. Colegilor care lucrau în această Direcţie le reveneau şi sarcinile legate de aprovizionarea alimentară a acestor tovarăşi. Cu vremea, mulţi dintre ofiţerii care lucrau în această Direcţie, ba chiar în frunte cu conducerea Direcţiei, deveniseră comozi, se sustrăgeau de la alte sarcini operative şi îşi făcuseră şi obiceiul să se înfrupte din alimentele destinate doar tovarăşilor din conducere.
Apăruse chiar o „îmburghezire” a cadrelor din această Direcţie şi mulţi ofiţeri începuseră să semene cu valeţii exploatatorilor din capitalism. Se cunoşteau şi cazuri în care ofiţeri de Securitate cu grade mari erau trimişi în oraş la cumpărături, ca de pildă în cazul unui tovarăş ofiţer care a căutat într-o zi, vreme de mai multe ore, elastic de culoare roz pentru chiloţi de damă. Povestea asta ajunsese până la noi la Bacău. Situaţia a fost rezolvată abia când asemenea probleme şi sarcini au trecut la gospodăria de partid a CC al PCR, iar ofiţerii de la Direcţia amintită au rămas să aibă acces, ca toţi ceilalţi, doar la magazinele şi cantinele din circuitul intern al Securităţii.
***
Consilierul juridic de la CNSAS, în rechizitoriul său din care trebuia să rezulte că am fost „lucrător al Securităţii”, spunea că „am pus sub lupă viaţa privată a oamenilor”. I-aş răspunde că n-am făcut decât să trăiesc în mijlocul propriei mele vieţi, iar acolo, în mijlocul ei, se trăia cu o lupă în mână. Viaţa mea a fost viaţa unui om cu o lupă în mână. Iar când ai o lupă în mână e firesc să te uiţi cu ea la altceva decât la tine. Omul care trăieşte cu o lupă în mână nu se poate pune pe el sub lupă, ci doar pe alţii. Da, am intrat în sufrageria lui Liiceanu, în hârtiile lui, în dormitorul lui şi, dacă voiam, puteam să intru şi în baia lui. Dar o făceam cu o justificare suprapersonală: trebuia să preîntâmpin o manifestare duşmănoasă, care ar fi putut avea urmări nedorite pentru statul nostru socialist. Asta era meseria mea şi era de datoria mea să fac toate astea. Am făcut-o discret, fără să-i tulbur viaţa. N-a ştiut nimic nici despre informatorii din anturajul lui, nici despre filaje, nici despre ascultări, nici despre interceptarea corespondenţei. Asta a fost tot. În anii ᾽50, ar fi fost ridicat de mult, trecut prin anchete dure şi, dacă ar fi rămas în viaţă, ar fi ajuns la zdup.
***
Demnitate… Îi luam eu demnitatea lui Liiceanu pentru că îi citeam corespondenţa? Sau pentru că ştiam ce vorbeşte în casă? Sau pentru că ştiam ce face clipă de clipă? Păi trebuia să ştiu, de vreme ce era musai să ne lămurim ce e cu el! Important e că nu ştiam decât noi, o mână de oameni, cei ce făceam parte dintr-o instituţie care funcţiona sub regula secretului. Tot ce aflam despre el şi intimitatea lui purta specificaţia „strict secret”. Ce, un doctor când te pune să te dezbraci în cabinetul lui, spune la toată lumea cum arăţi în pielea goală? Ştie doar el. Sunt profesiuni care presupun accesul la intimitatea cuiva. A mea, ca ofiţer de Securitate, era printre ele. Era normal să-l văd pe Liiceanu „în pielea goală”. Cel puţin în societatea de atunci. Şi nici în cea de azi nu e altfel. Şi nici în alte părţi. Sigur că da, dacă voiam să-l zdrobim, era de-ajuns să stăm de vorbă vreo două zile cu el şi să-l lăsăm să înţeleagă că ştim tot despre el. Chiar tot. Care om rezistă când îi pui propria lui viaţă în faţă ca pe-o oglindă? Când îşi dă seama că îi deţii viaţa? Că i-o cunoşti până în cel mai mic detaliu? Că nu mai are nimic al lui?
(Aici se termină cap. Apărarea maiorului Ion Pătrulescu)
Din Postfaţă
Această carte a început cu răsfoirea unor pagini din arhiva Securităţii. Apoi mi-am propus să ajung, parcurgând un traseu autobiografic, în acel punct al istoriei noastre în care sentimentul de seamăn dispare şi, odată cu el, întreg edificiul de valori pe care se înălţa societatea românească tradiţională.
Am ezitat o vreme în privinţa explicitării titlului (Dragul meu turnător) printr-un subtitlu. Apoi am renunţat, lăsând titlul în „misterul” şi nedeterminarea lui. Primul subtitlu care mi-a venit în minte a fost Cartea perfectei supravegheri. Însă mi-am dat seama că, deşi volumul acesta punea în scenă tot arsenalul de tehnici ale supravegherii de care dispunea Securitatea în anii ᾽70, „supravegherea” era tema secundă a cărţii. Important rămânea, cum spuneam, lucrul care o făcuse cu putinţă: dispariţia sentimentului de seamăn şi înlocuirea lui cu cultul „duşmanului”.
Duşmanul, realitate şi fantasmă deopotrivă, a însoţit comunismul ca propria-i umbră. Cuvintele cel mai frecvent folosite în discursurile liderilor şi activiştilor comunişti, în sentinţele tribunalelor politice şi în documentele Securităţii de la înfiinţare şi până la dispariţia ei erau: „duşman”, „duşmănos”, „atitudine duşmănoasă”, „ostil”, „manifestare ostilă”. Duşmanul, produs nemijlocit al „luptei de clasă”, care, ca duşman, trebuia desigur „nimicit”, se instalează, împreună cu nimicitorii lui, în centrul vieţii publice a ţărilor comuniste. Aceasta este societatea în care am trăit, bazată pe cultul şi cultivarea sistematică a urii, şi pe care o descriu prin fereastra deschisă către ea de „dosarul de urmărire informativă”.
***
A fost oare o simplă întâmplare faptul că, la scurtă vreme după ce scrisesem ultimile două scrisori adresate „dragului meu turnător”, cele în care vorbesc despre „seamăn şi invenţia conştiinţei”, am dat peste un document cu care, în ultima clipă, am decis să deschid secţiunea de Anexe a acestui volum? Este vorba de referatul întocmit de generalul-maior de securitate Evghenie Tănase după discuţia purtată de doi ofiţeri cu Constantin Noica în ziua eliberării acestuia din închisoare (31 iulie 1964). Noica îi avertizează pe oamenii Securităţii – deşi, spune referatul, „nu i s-a pus problema colaborării cu organele MAI pe linie informativă” – „că desconsideră astfel de activitate de delaţiune, care n-ar face din el decât «un călău al semenilor lui».
Formularea lui Noica rezumă în mod esenţial discursul din cartea de faţă. Vânându-i politic pe conaţionalii lor „ca duşmani”, maiorul Pătrulescu, „dragul meu turnător” şi ceilalţi de aceeaşi teapă care populează paginile acestei cărţi tocmai asta fuseseră: călăi ai semenilor lor. Subtitlul cărţii ar fi putut fi: Scrisori adresate unui călău al semenilor lui.
***
Am scris aceste pagini şi îmboldit de gândul că, tăcând în privinţa ticluielilor (eu le consider de fapt uluitoare) pe care le-am găsit în Dosar, m-aş face complice cu cei care l-au alcătuit. Nu credeţi că merita scos la lumină faptul că vorbele şi respiraţia unui „cetăţean de rând al republicii socialiste”, cum eram în epocă, puteau fi înregistrate în reprize de trei-patru luni, secundă de secundă, inclusiv în timpul somnului? Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de „seamăn”, au făcut-o cu putinţă.
***
Mai rămâne o întrebare: ce s-a întâmplat după decembrie 1989 cu cei 14 300 de angajaţi ai Securităţii? Toate încercările de a-i aduce la rampă împreună cu informatorii pe care-i monitorizau s-au soldat cu un eşec. Au rămas învăluiţi în taina care le protejase meseria şi până atunci şi tot aşa, în taină, s-au revărsat, ca duhul din sticlă, în toate interstiţiile societăţii. Şi-au şters, pe cât posibil, urmele, s-au mutat dintr-un judeţ în altul. După 1990 n-au făcut decât să reitereze la scară exponenţială, în climatul pe care-l ofereau acum „afacerile” pe o piaţă „liberă”, modelul pe care-l structuraseră după preluarea puterii de către comunişti: o mafie economică, subsecventă celei politice, pe ramificaţiile căreia funcţiona întreaga societate. În primii zece ani, la adăpostul lozincii „nu ne vindem ţara”, au luat-o în exploatare proprie, împărţind-o bucată cu bucată, întreprindere cu întreprindere, resursă cu resursă. Au împărţit-o destul de paşnic, aproape frăţeşte, pe „baronii”. Apoi, după 2000, au trecut, prin contracte cu statul şi licitaţii măsluite, la parazitarea sistematică a banilor colectaţi de la populaţie sub formă de taxe, a bugetului aşadar. Sau, după 2007, a banilor proveniţi din „fonduri europene”. S-au grupat în punctele economice cheie şi în poziţiile instituţionale care le permiteau perpetuarea raptului economic. Au devenit parlamentari, guvernanţi, şefi de partide şi, pentru a putea manipula în voie mentalul colectiv, proprietari de trusturi de presă. „De ce arată România altfel?” nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. „La vremuri noi oameni noi!” Acest slogan politic lansat la începutul anilor ᾽90 a fost o fumigenă. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă; de oameni crescuţi în cultul lui „nimic sfânt” şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull: apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că „România tranziţiei” s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii.
***
În sfârşit, personajul căruia mă adresez de-a lungul cărţii cu „dragul meu turnător” este un om în carne şi oase. Numele lui e Octavian Cheţan. L-am cunoscut când avea treizeci şi şapte de ani, iar eu, douăzeci şi cinci. Acum are optzeci şi trei de ani. Nu-l mai văzusem de peste două decenii. Terminasem cartea când întâmplarea a făcut să ne reîntâlnim şi să stăm de vorbă. Întâlnirea cu el m-a făcut să reorganizez tot ce scrisesem până atunci. O consider, întâmplarea aceasta, una dintre experienţele deosebite ale anilor mei din urmă. Într-un capitol de la începutul cărţii e descrisă această întâlnire, iar în ultimele două e consemnat ecoul întâlnirii în mintea mea. Restul cărţii este rezultatul dialogului continuu pe care l-am purtat in absentia cu omul acesta după citirea, în 2006, a dosarului meu de urmărire informativă.
Îl consider pe Octavian Cheţan cel mai redutabil informator din Dosarul lui Noica şi din Dosarul meu şi cred că, mult mai mult decât „păţaniile” mele, tocmai forţa reprezentativă a lui „Cristian” m-a făcut să mă mobilizez întru alcătuirea volumului de faţă. Nu-mi fac iluzia că ceva s-a modificat în mintea sau în sufletul lui după întâlnirea noastră de la începutul acestui an. Nici că s-ar modifica după citirea acestei cărţi.
Comunismul ca realitate ireală a fost posibil prin împletirea vizibilelor cu invizibilele. Oameni ca „dragul meu turnător” au fost, alături de ofiţerii Securităţii care-i „instrumentau” (maiorul Pătrulescu în cazul de faţă), fiinţe ale obscurului, ascunse de văzul nostru şi de cunoştinţa celorlalţi. I-au completat bine pe activişti şi propagandişti, care apăreau în lumină, la tribună şi în şedinţe. E uimitor să descoperim cât de mulţi au fost. De câţiva ani, contingentele lor ies la iveală în valuri. Informatorii se căţărau ca iedera pe vieţile victimelor lor. Am încercat să desluşesc, pornind de la cazul „dragului meu turnător”, ce schimbări produsese în ecosistemul social puterea comunistă instalată, pentru a face din oameni cu aparenţe blajine şi crescuţi, unii, „cu frica lui Dumnezeu” nişte fiare care-ţi puteau frânge destinul păstrându-şi bonomia şi zâmbetul pe buze.
Gabriel Liiceanu, „ Dragul meu turnător”, editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
