Antoine Doinel c’est moi!

Straniu, ezitant şi lunatec, cu aerul că trece prin viaţă cu eleganţa tremurată şi grăbită a unui dansator pe sârmă, Antoine Doinel este una dintre cele mai puternice şi durabile proiecţii ale ambiţiei “noului val” francez de a transforma cinematograful în instrument de cunoaştere şi de explorare al realităţii, egal în drepturi şi vibraţie emoţională cu artele “ clasice”. Ambiţia lui Truffaut este una declarat balzaciană- aventurile lui Doinel sunt unice în măsura în care revenirea lui pe ecran, în succesive apariţii, este ocazia de a investiga nu doar evoluţia sa, ci şi modul în care scriitura lui Truffaut se schimbă, sub presiunea anilor care trec. Extrăgându-şi energia dintr-un strat biografic al creatorului său, Doinel devine,o dată cu înaintarea sa, un manifest în sine al unei arte de a trăi, în afara convenţiilor, rutinei şi osificării.

Intertextual, saturat de aluzii culturale, pendulând între diferite registre stilistice, parcursul lui Doinel este un roman de formare şi de educaţie marcat de reperele singurătăţii, traumei şi căutării. Şi poate că puţine opere ale filmului modern au aceeaşi capacitate de a surprinde drama solitudinii şi teribilele vămi ale adolescenţei precum “ Les 400 cents coups”. În acest Jean- Pierre Léaud al capodoperei lui Truffaut se poate simţi, organic aproape, durerea fizică a izolării şi încarcerării, dar şi energia suprarealistă a minciunii artistice ce eliberează şi salvează. Veneraţia pentru Balzac este omagiul adus posibilităţii artei de a smulge fiinţa umană din cercul de fier al tragediei şi de a-i oferi un sens. Primul Doinel, cel al cărui chip răvăşit se întipăreşte pe ecran la final, are amestecul de fragilitate şi candoare ce evoca materia însăşi a Parisului pe care îl străbate în fugă, alături de amicul său.

Ceea ce urmează, în seria lui Doinel, nu mai are grandoarea dramatică din episodul de deschidere. Iubirile lui Doinel/ Léaud au vitalitatea hipnotică şi deznădăjduită a amorurilor lui Balzac. Inadaptabilitatea lui Doinel decurge din această încleştare titanică cu cotidianul ale cărui reguli le refuză, deliberat. Acolo unde mediocritatea preferă simplitatea şi claritatea desenului existenţial, Doinel este fascinat de experiment şi improvizaţie. Apetitul său amoros, cu aer de Pierrot, nu este niciodată gratuit, ci face să transpară o căutare a graalului feminin, o alergare ce îl impinge să rămână un foarte ciudat Peter Pan, imatur şi ataşat de femeile care intră şi ies din viaţa lui, mergând fără a se opri pe acest drum al cunoaşterii şi gagurilor.

Arta lui Truffaut este una a nuanţelor, ironiei şi melancoliei. Revenirile prin rememorări şi flashbackuri, ( atât de inovatoare şi îndrăzneţe în episodul final, “ Amour en fuite”) sunt tot atâtea tentative de a încadra,narativ, curgerea timpului însuşi.Cinescriitura lui Truffaut este dominată de un sens al detaşării tandre, ca şi cum creşterea lui Doinel/ Leaud ar fi şi ocazia de a medita la maturizarea regizorului însuşi. Enigma lui Doinel rămâne intactă până la capăt,nedezlegată.Romanul pe care îl publică este o imagine în oglindă a artei lui Truffaut. Ca şi în cazul acesteia din urmă, materia biografică este topită şi tratată cu infidelitate. Iubirile lui Doinel sunt intense, pasionale şi marcate de un sens al destinului. Teatral şi precipitat, el este inseparabil de această retorică a excesului şi emoţiei.

Experimentul lui Truffaut croieşte una dintre acele poveşti prin care mitul intră în viaţa de fiecare zi a modernilor. Dramatic şi ridicol, exaltat şi somnambul, generos şi egoist,Antoine Doinel traversează deceniile, declamându-şi poemul pe care nu încetează să îl scrie.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *