Terry Gilliam: “Lumea e încremenită în propriul ego.”

Regizorul Terry Gilliam a fost invitat să deschidă Festivalul Internațional de Film Experimental de la București (BIEFF) cu cel mai recent film al său, The Zero Theorem. Membru al grupului Monty Python și regizorul celebrelor filme Brazil, The Fisher King, Twelve Monkeys, Fear and Loathing in Las Vegas, Terry Gilliam s-a întâlnit cu publicul bucureștean într-o sesiune de întrebări și răspunsuri și la premiera filmului The Zero Theorem.

Filmul nu va fi distribuit în România în cinematografe, va apărea doar pe DVD.

Regizorul Terry Gilliam este încântat de Bucureștiul pe care l-a filmat anul trecut și pe străzile căruia s-a plimbat și anul acesta, tocmai pentru amestecul bizar de arhitecturi, probabil pentru aspectul de decor de film distopic. Cu carismă și un spirit ludic incredibil, Gilliam, the Man who will save Don Quixote, nu se dă bătut să realizeze The Man Who Killed Don Quixote, proiect început în 2000 și neterminat din pricina unui lung șir de evenimente neașteptate, pentru care chiar la sfârșitul acestui an pleacă în prospecții pentru filmări.

Un interviu de Ileana Bîrsan

Foto de Ionuț Dobre

Ce urmăriți în cel mai recent film, “The Zero Theorem”?

În tot ce am făcut m-a interesat să observ lumea, iar filmele mele sunt comentarii despre lume. Scenariul pentru The Zero Theorem îmi dădea târcoale de vreo 4, 5 ani. Numai că în povestea inițială, lumea era foarte întunecată și gri și am realizat că nu e just; de fapt, ar trebui să fie un loc fericit, viu colorat, în care lumea cumpără și nimeni nu prea gândește. Singurul care gândește este și cel mai deprimat și cam furios. Așa că suntem într-o lume a prezentului, în care dependența oamenilor de tehnologie are niște consecințe vizibile și pe termen lung.

Dar am ajuns în punctul în care nu mai vreau să schimb lumea. Vreau doar să deschid din când în când câteva ferestre, dar n-am să spun niciodată care sunt. Cu cât îmbătrânești totul devine mai neclar, nu cred că devii mai înțelept, ci mai puțin iscoditor. (Râde)

Făcând acest film, ați descoperit lucruri despre dumneavoastră sau despre oameni?

Nu sunt sigur, pentru că nu sunt sigur ce e acest film. E prea recent și e foarte ciudat când termin un film și încep să vorbesc despre el; nu știu ce e. Acum o lună l-am văzut și mi s-a părut că e bun. O doamnă de la The Huffington Post mi-a luat un interviu la Marrakesh și mi-a mărturisit că filmul e prea trist. Păi, e multă tristețe în viață, îmi pare rău. Cred că se aștepta la un final fericit. Dar nu mai fac filme americane, îmi pare rău. (Râde.) Oamenilor le las o întrebare sau un gând și asta e cel mai aproape de ce ar trebui să fie arta. Arta nu e explicită. Ea e acolo și reacționezi.
De pildă, din The Zero Theorem am scos ultimele trei scene din film, tocmai pentru că aveau un final fericit și mi s-a părut o prostie să-l las așa, să fie un film plăcut. E un moment în care personajul principal, Qohen Leth, are încă demnitate, a făcut o alegere și a fost momentul în care am vrut să las lucrurile să văd unde se duc.

Nu e primul film în care nu dați răspunsuri. 

Corect. În general am făcut așa, pentru că un răspuns deja pregătit simplifică lucrurile totul, în mod cert. Și cred că e bine totuși să continuăm să punem întrebări și să ne gândim și să-i facem și pe alții să gândească. Răspunsurile sunt mai puțin importante decât gândirea.

Foto de Alexandra Pandrea

Qohen Leth așteaptă multrâvnitul apel telefonic. Dumneavoastră așteptați un apel similar?

Nu. Pentru mine ar fi grozav, dacă la capătul celălalt al telefonului cineva mi-ar spune: “Hei, avem banii pentru următorul film”. (Râde.)

În “The Zero Theorem”, oamenii sunt foarte conectați la tehnologie și mai deloc conectați unii cu alții. Vă îngrijorează dinamica prezentă?

Lucrurile se schimbă, e normal. Întotdeauna, însă, am fost îngrijorat de viteaza cu care pierdem legătura, nu neapărat unii cu alții, ci mai degrabă cu natura și realitatea. Iar acum nici nu se mai discută de schimbări de la o generație la alta, ci de transformări aproape săptămânale. Când eram tânăr, schimbarea era ceva nemaipomenit, dar acum că am îmbătrânit, sunt intrigat de multe lucruri, nu mai știu răspunsurile, mă enervează oamenii care nu știu altceva să facă decât să flecărească, oamenii sunt conștienți de propria persoană, dar sunt într-o proiecție și nu mai trăiesc la momentul prezent.
Acum câțiva ani eram la un concert Arcade Fire, nici bine nu se terminase prima melodie și au început să curgă mesajele pe Twitter. Oamenii ăști nici nu ascultă piesele și, de fapt, ce transmit toate mesajele astea? EU sunt aici, EU sunt mai important acum decât muzica de fundal, EU am o părere și muzica e chiar bună sau e de rahat. Toată lumea parcă e conectată la aceste mici egouri. Dacă am pagină pe Facebook, automat sunt cineva important. Cele 15 minute de celebritate invocate de Andy Warhol s-au prelungit; în fapt, faima e insignifiantă, dar se răspândește peste tot și lumea e încremenită în propriul ego.
Dacă mă uit în spate, în anii ’60 -’70, simțul comunității era mult mai prezent, împreună făceam, construiam ceva, și de-a lungul anilor atenția este concentrată pe propria persoană și pe imagine. Iar acum suntem într-o etapă care mă scoate din sărite; nu doar EU, ci EU, victima.

Nu știu cum e în România, dar în Anglia e extrem de bizar, de pildă, cum este judecat abuzul.  Ce e considerat acum abuz, în urmă cu câțiva ani nu era niciun pericol. Lucrurile sunt ciudate și în școli, unde copiii mai erau din când în când atinși, dar acum totul a luat-o razna. Un prieten a fost dat în judecată și apoi dat afară din școală doar pentru că l-a luat pe unul dintre elevi și l-a scuturat de umeri ca să se potolească. Pot face o scurtă istorie legată de evoluția noțiunii de abuz și ea începe odată cu inventarea pilulei. Dintr-o dată sexul e sigur, poți face sex fără să faci copii. Și a fost distractiv până când a apărut SIDA și prezervativele. În Twelve Monkeys personajul lui Bruce Willis este îmbrăcat integral într-un prezervativ. Și asta e o formă de a nu atinge. Și continuăm să punem bariere. Evident că întotdeauna vor exista oameni care să profite de starea asta de fapt și asta duce la aberații. Păi, îmi amintesc, eram în cabina de machiaj, venea John Cleese și o înșfăca pe soția mea (râde). Acum ar face pușcărie pentru așa ceva. Dar, pe cuvânt, dacă ne păsa.

Atunci ar fi fost exagerat și să-l pocniți.

N-a fost nevoie. Era treaba ei să-l pocnească și asta a și făcut. “Potolește-te, John! “ (Râde.)

Dar acum lumea vorbește de anii ’60-’70 de parcă toți erau niște victime. E o demență. Însă pe de altă parte, acum ai avataruri pe internet, îți creezi niște personalități impresionante și intri în contact cu alții. Oare oamenii ăștia se întâlnesc vreodată și dacă da, ce se întâmplă acolo? Ei, asta ar fi o poveste care ar trebui spusă, dar să cunoști bine niște cazuri clare, nu poți generaliza. Nu mai am răspunsuri legate de oameni, sunt complet confuz. Trăim într-o lume din ce în ce mai condusă de frică, și aici nu mai e vorba de frica de un sistem, de un guvern, e vorba de frica de aproape. Când fiul meu, Harry, avea 12 ani, locuiam în Londra într-o zonă foarte frumoasă și liniștită, iar din pricina televiziunii și a jocurilor pe calculator  era îngrozit să iasă din casă de teamă să nu fie furat, agresat, violat, împușcat. I-am spus atunci: “Lumea nu e așa. Doar să fii incredibil de ghinionist să ți se întâmple așa ceva.”

În 1964, am făcut prima oară autostopul în Europa și am ajuns în Istanbul unde am întâlnit o tânără, care venise tot cu autostopul din Suedia și chiar am întrebat-o dacă a fost periculos. Mi-a spus că doar o singură data a fost un incident, dar ești adult, îți asumi responsabilitatea și faci față. Nu eram înspăimântați și nu trăiam în atmosfera asta îmbibată de frică în care trăiesc oamenii acum. Și e păcat, pentru că autostopul e una dintre cele mai interesante și incitante activități pe care le poți face când ești tânăr, mai ales.

(Christoph Waltz în The Zero Theorem)

V-ați pierdut vreodată încrederea în umanitate?

Oh, în fiecare zi. În fiecare zi când ajung acasă și-mi văd familia. (Râde.)
Nu, umanitatea e ce e și nu cred că se poate epuiza. Umanitatea intră în declin și în descompunere, însă întotdeauna supraviețuitorii o vor reclădi.

Apropo de supraviețuire, cum ați opus rezistență sistemului din industria americană de film?

Grație lipsei unei cariere. Cariera e un lucru foarte periculos. O mulțime de oameni au cariere, au un plan, știu ce pași și ce mișcări să urmeze, care este ordinea. Niciodată n-am făcut asta. Eu n-am făcut decât să deschid câte o ușă, și odată ce s-a închis să deschid alta; uși sunt peste tot.

Ați spus odată că nu regizați actori. Care e rolul dumneavoastră în legătura cu actorii?

Să dezvolt și să cultiv o relație, odată ce vorbim și învățăm să avem încredere reciprocă. Pentru asta, însă, trebuie să aleg actorii potriviți. Cea mai importantă parte a meseriei mele e distribuția actorilor. Mai departe, încerc să fiu un spectator bun, iar actorii mă pot vedea foarte aproape râzând sau cu lacrimi în ochi. Și mai încerc să le creez atmosfera în care joacă, încerc să-i fac pe oameni să se simtă în siguranță să riște și să se expună.

(Christoph Waltz în The Zero Theorem)

Există fragmente de cinema de care sunteți legat?

Da, sigur. E o scenă de care nu știu câți își aduc aminte, din Fellini’s Casanova, când opera s-a terminat, candelabrele sunt coborâte și câțiva oameni vin cu niște palete enorme și sting lumânările. Sunt imagini care mi s-au lipit în minte. În cazul ăsta a fost mai degrabă o imagine teatrală.

Sau o secvență cinematografică și punct de inspirație pentru Brazil a fost scena din tranșee din Paths of Glory, al lui Kubrick. Nu mai văzusem așa ceva până atunci. Acolo e cinema pur.

(Paths of Glory, regia Stanley Kubrick))

(Brazil, regia Terry Gilliam)

Alt fragment care mi-a rămas în memorie e momentul în care Peter O’Toole dă foc bățului de chibrit în Lawrence of Arabia.

(Lawrence of Arabia, regia David Lean)

Nu îmi amintesc prea multe scene, dar ar trebui să mă întorc să văd filmele ca să observ cum și cu ce rost au fost făcute. Îmi rămân doar niște imagini în minte.
Sunt mulți precum Coppola, Lucas, Spielberg sau Scorsese care sunt niște enciclopedii ambulante. Și când își fac filmele, se uită la alte filme și aleg cum să filmeze anumite scene, pentru că li se pare că se potrivesc. Nu fac asta. Însă, mie mi se întâmplă să filmez și ceva din ce am filmat să-mi aducă aminte de altceva ce deja am văzut în altă parte. Poate ar trebui să verific mai des cum parcurg acest drum, deși cred că e mai interesant să las memoria să aranjeze lucrurile și să nu încep să scormonesc sursele.

Dacă ar fi să îl vedeți acum pe DJ Jack Lucas din “The Fisher King”, ce-ar face în prezent?

Hmm, se gândește dacă să-și ia o slujbă sau să se urce în Mercedes, oricum nu ceva foarte diferit de ce e conținut în film. Nu prea pot să văd dincolo de film, locul lor e acolo. (Râde.) În fapt, sunt convins că oamenii nu se schimbă atât de mult. Poți avea variațiuni puține. Deși filmele și cărțile despre autocunoaștere ne spun că te poți schimba, nu cred în transformări esențiale. Sunt cazuri rare, de pildă, alcoolici sau dependenți de droguri. Dar nu e ca și cum li se dă peste cap personalitatea sau perspectiva, ci doar se opresc să facă lucruri care le distrug personalitatea.

Aveți așteptări de la public atunci când terminați un film?

Nu. Am renunțat, pentru că nu prea știu ce cred oamenii.

Când ați renunțat?

Odată cu Brazil, când opiniile erau dintre cele mai contradictorii. Când montez un film arăt ce e în lucru unor grupuri de oameni, apropiați și prieteni. Și am întrebări punctuale despre momente pe care nu le înțeleg, mă asigur că povestea pe care o spun e coerentă și limpede, mă interesează ce-i plictisește, ce li se pare prea lent sau, dimpotrivă, prea rapid. Dar în primul rând, trebuie să-mi placă mie. Și nu sunt ca “auteurii” pentru care contează doar ce gândesc ei. Eu vreau să le placă și spectatorilor, să-i atrag în lumea mea și să-i impresionez.
Chiar dacă nu  le place ce au văzut, eu sunt mulțumit că i-am mișcat într-un fel. De pildă, după ce a văzut Brazil, un avocat de succes s-a închis în birou timp de trei zile și nu a vorbit cu nimeni. O doamnă mi-a povestit că după vizionarea filmului The Fisher King a plecat spre casă, în Manhattan, a mers cam 20 de blocuri, doar că în direcția opusă. Muzicianul David Crosby mi-a spus că The Fisher King a fost o experiență cathartică, pentru că trăise o trauma care cumva semăna cu cea a personajului lui Robin Williams, iar datorită filmului a putut merge mai departe. Acesta este genul de reacții care mă mulțumesc și mă încântă pentru că e limpede că am realizat ceva.