Pe scurt, războiul a fragmentat Europa într-o măsură neînchipuită, atât prin multiplicarea entităţilor „naţionale“, cât şi prin proiectele de societate divergente pentru care au optat sau spre care au fost împinşi unii sau alţii: între democraţia de factură occidentală, comunism şi diversele „fascisme“. Cele două decenii interbelice au fost perioada de „glorie“ a experimentelor totalitare, paradoxală, dar explicabilă derivă al unui drum început sub semnul unei mari aspiraţii spre democraţie. În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a Europei devenise prizoniera totalitarismelor în diversele lor forme de manifestare. Nu a fost un eşec al democraţiei ca principiu, ci eşecul unor societăţi încă insuficient pregătite pentru democraţie. Aici se află riscul accelerării şi al schimbării, în căutarea unor formule inedite, care pot arăta seducător în trăsăturile lor abstracte, dar riscă să se dovedească dezastruoase atunci când se materializează în istorie.
Ce n-ar fi fost, sau ar fi putut să nu fie, fără Primul Război Mondial? Iată, poate, probabil chiar, instaurarea comunismului în Rusia. Comunismul, ca ideologie, avea deja o întreagă istorie; Marx şi Engels, pe la mijlocul secolului al XIX-lea, îl aşezaseră pe baze pe care ei înşişi le-au decretat drept „ştiinţifice“: legile istoriei ar fi obligat omenirea să meargă spre comunism. Însă, ca regim efectiv (şi destul de departe, până la urmă, de utopia imaginată), comunismul s-a materializat în condiţiile cu totul speciale ale anilor de război, care au afectat grav veriga cea mai slabă a ordinii europene, şi anume Rusia. Oricum, cu sau fără război, cu sau fără ţarism, cu sau fără comunism, Rusia n-ar fi putut evita o lungă şi dureroasă criză de adaptare la modernitate (din care încă n-a ieşit!). Şi totuşi, întrebarea rămâne dacă, în condiţii de pace, s-ar fi petrecut aici o revoluţie comunistă victorioasă. Comuniştii, ca forţă politică organizată, erau cu totul minoritari (peste tot, în lume, au fost minoritari; nicăieri n-au ajuns la putere ca urmare a exprimării voinţei majoritare, prin alegeri libere). Au dovedit însă cu prisosinţă ce e capabilă să facă o minoritate, decisă să-şi atingă ţelul, atunci când totul în jur e haos. Descompunerea accentuată a structurilor vechiului regim, inconsistenţa noului regim democratic, anarhia instaurată pe parcursul anului 1917 au oferit bolşevicilor lui Lenin o ocazie pe care altfel, probabil, n-ar fi avut-o. Insurecţia de la Petrograd (numele recent rusificat al vechii capitale Sankt-Petersburg) din 25 octombrie (7 noiembrie, pe stil nou) 1917, proclamată cu emfază „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie“, a fost doar începutul unei partide confuze, câştigată în cele din urmă de bolşevici, dar pe care aceştia puteau la fel de bine să o şi piardă. Cântărind lucrurile, putem considera, fără teamă de exagerare, că, în lipsa condiţiilor speciale create de război, Lenin şi tovarăşii săi n-ar fi ajuns niciodată la putere. O asemenea ipoteză deschide perspective vertiginoase.
Dacă n-ar fi fost comunism în Rusia, n-ar mai fi fost nici în partea central-răsăriteană a Europei, unde a fost impus prin expansiunea sovietică, şi poate nici în restul lumii, fiindcă peste tot modelul a fost preluat de la Moscova. Nu înseamnă că o Rusie necomunistă ar fi renunţat la proiectele sale expansioniste (care datează de la Petru cel Mare); nu înseamnă nici că nu s-ar fi petrecut în lume – în partea ei săracă, în orice caz – răsturnări, inspirate de aceeaşi mitologie a egalităţii şi, poate, de amploare similară, dar nu e deloc indiferent dacă acestea ar fi îmbrăcat sau nu haina comunismului, cu ideologia, cu proiectele şi cu metodele sale atât de caracteristice. Mecanismul pervers s-a declanşat atunci, la Petrograd, în numai câteva ore sau în câteva zile…
Nazismul e încă şi mai legat de circumstanţele Primului Război Mondial. Comunismul, chiar dacă a intrat la un moment dat pe făgaşul rusesc, era o aspiraţie mai veche şi oarecum universală (ca variantă a mitului vârstei de aur sau a recuperării paradisului pierdut). Şi-ar fi avut oricum istoria lui, măcar în planul ideal al utopiilor. Nazismul, oricât l-am apropia de constelaţia mai amplă a „fascismelor“, s-a dezvoltat strict pe teren german. Dar nu pe un teren german „nedeterminat“, ci pe terenul răvăşit de consecinţele războiului. Fără Primul Război Mondial, nazismul nu şi-ar fi aflat nici un loc în istorie. S-a putut considera ulterior – cu totul nejustificat – că sinistrul experiment s-ar fi înscris pe linia unei istorii tipic germane, adunând tot ce a fost mai rău în aceasta: rasismul, antisemitismul, expansionismul… În fapt, Germania de până la Primul Război Mondial nu a fost nici mai rasistă, nici mai antisemită, nici mai expansionistă decât „media“ epocii respective. Rusia, Statele Unite sau Marea Britanie cuceriseră, în dauna altora, se înţelege, teritorii mult mai întinse decât a adunat vreodată Imperiul german. Teoreticianul cel mai influent al inegalităţii dintre rase a fost, la mijlocul secolului al XIX-lea, nu vreun german, ci francezul Gobineau. Antisemitismul era prezent în societatea germană, ca pretutindeni în Europa, departe însă de excesul pogromurilor din Rusia şi fără să fi cunoscut nici amploarea unui scandal precum cel al „afacerii Dreyfus“ în Franţa; în comparaţie cu alte ţări europene, evreii germani erau relativ bine integraţi (dovadă, numărul destul de mare de familii mixte sau procentul ridicat al profesorilor evrei în universităţile germane). Evident, nu lipseau factorii de risc: printre aceştia, cultura autorităţii (faimoasa disciplină germană, cu avantajele, dar şi cu dezavantajele ei) şi înclinarea militaristă, cu rădăcini în tradiţia prusacă. Dar Germania era şi ţara unei remarcabile culturi umaniste. Era şi patria social-democraţiei.
[…]
Revanşa Germaniei (în varianta agravantă a proiectului nazist) şi revenirea în forţă a Rusiei (în varianta agravantă a comunismului sovietic), în condiţiile dereglării echilibrului european (şi îndeosebi ale unei Europe Centrale „pulverizate“ prin dispariţia monarhiei habsburgice), au împins direct la următorul război mondial. Continentul care, timp de secole, dominase lumea intră, începând cu cele două războaie succesive, pe panta unui declin (relativ), care s-ar fi petrecut oricum, odată cu ascensiunea celorlalţi, dar nu într-un ritm şi într-o direcţie atât de defavorabile. Europa şi-a pierdut până şi capacitatea de a-şi asigura propria securitate. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a văzut pusă sub o dublă tutelă: americană, în Vest, sovietică, în Est. Prăbuşirea Imperiului sovietic şi replierea Rusiei au creat în cele din urmă condiţiile unei apropieri şi ale unei eventuale unificări în jurul Occidentului şi al modelului occidental. Dar nici chiar Europa „semiunificată“ de astăzi nu dispune de suficiente mijloace pentru a se apăra singură; continuă să fie dependentă de scutul american.
Primul Război Mondial ar fi putut fi evitat. Al doilea, cu mult mai greu. A fost urmarea nemijlocită a celui dintâi. Desigur, nici în acest caz nu poate fi vorba de o fatalitate. Nu există fatalitate în istorie. Istoria nu e decisă „dinainte“ (aşa cum au crezut diverşi filozofi ai istoriei, de la Sfântul Augustin la Marx). Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi ratat momentul ianuarie 1933 pentru a ajunge la putere? Ar mai fi fost război fără un regim nazist în Germania? Sunt doar întrebări, nu există răspunsuri. Sub aceste rezerve, e totuşi de constatat că puţine evenimente majore sunt atât de strâns legate precum cele două războaie mondiale. Puţine, pe de altă parte, au înrâurit lumea în asemenea măsură. 1914 apare astfel ca momentul „zero“ al unei ere noi, care nu ştim încă încotro va purta omenirea.
Lucian Boia,”Primul război mondial.Controverse, paradoxuri, reintrepretări”, Humanitas, Bucureşti, 2014
