Simone de Beauvoir – a deveni femeie

Simone de Beauvoir a fost una dintre cele mai captivante prezențe din cultura franceză a secolului XX. Scriitoare, filosof existențialist (alături de Sartre, Raymond Aron, Michel Leiris, Maurice Merleau-Ponty, Boris Vian și alți câțiva intelectuali de stânga a fondat revista Les temps modernes care își propunea să facă cunoscut existențialismul în cultura și în special în literatura contemporană), teoretician social, dar și iubită a lui Sartre (o relație deschisă, dincolo de norme și obișnuințe), Simone de Beauvoir a marcat începuturile existențialismului feminist, scriitoarea fiind una dintre figurile care au activat intens împotriva rolurilor sociale discriminante atribuite femeilor în societățile patriarhale. Trecerea femeilor la categoria „altele”, cu toate implicațiile practice generate de această etichetare, a fost mereu frustrantă pentru Beauvoir, de aici și unele poziții radicale, vehemente pe care le-a adoptat față de societatea care le obligă pe femei la asumarea unor roluri „inferioare”.

Cartea sa din 1949, Al doilea sex (vândută în prima săptămână de la publicare în 22 000 de exemplare), i-a adus consacrarea, dar a stârnit și numeroase controverse (a primit scrisori jignitoare, ofense publice, librarii au refuzat vânzarea, cartea fiind interzisă și la Vatican). Pledoaria sa pentru avort a șocat, ca și ideea că mariajul este o instituție burgheză, la fel de respingătoare ca și prostituția, atâta timp cât femeia se află sub dominația bărbatului. Odată cu Premiul Goncourt din 1957, pentru romanul Les Mandarines, Simone de Beauvoir a devenit unul dintre cei mai apreciați scriitori din lume. O mare parte a scrierilor sale este de natură autobiografică, esențială fiind aici tot condiția femeii confruntate cu prejudecăți și cu norme sociale umilitoare, discriminatorii. Teoriile sale existențiale s-au individualizat prin atenția îndreptată către concret, către trăit, dar și prin viziunea specială pe care a avut-o asupra conceptului de „feminitate”. Pentru ea, feminitatea nu este dată de natură, ci de cultură, nu decurge dintr-o esență intangibilă, ci dintr-o existență istorică, nu e destin, ci produs: „Femeie nu te naști, ci devii”.

Toate aceste idei sunt de regăsit și în literatura publicată de Simone de Beauvoir. Apărut de curând la Editura Humanitas într-o noua traducere, volumul Femeia sfâșiată a fost publicat la Gallimard în 1967, reprezentând o reîntoarcere la ficțiune, după o perioadă în care Simone de Beauvoir a scris doar texte autobiografice fiind, de fapt, și volumul care îi încheie opera de ficțiune. Cartea reunește trei nuvele diferite ca stil, ton și formă – Vârsta discreției, Monolog și Femeia sfâșiată – , fiecare reprezentând câte un experiment al autoarei pe tărâmul prozei scurte. Toate au însă în centrul lor personaje feminine, al căror statut social și ale căror experiențe afective – dramatice – sunt relevante pentru concepțiile autoarei. Fiecare femeie încearcă, în singurătate, să se împace mai ales cu sine, în miezul unor crize existențiale provocate de rupturi în relațiile cu soții și copiii. Aceste situații limită le pun în situația de a-și reevalua viziunea asupra vieții, de a se pune pe ele însele în discuție, de a renunța la certitudini, trezindu-se în plasa unui trecut care se preschimbă peste noapte. Cu viața bulversată, singure, adesea sub efectul somniferelor, iubesc totuși viața și tocmai asta le accentuează suferința.

Zbătându-se în căutarea propriei identități, viitorul înseamnă pentru personajele feminine ale lui Simone de Beauvoir obligația de a acționa, dar mai ales o teamă cumplită: „O ușă închisă – ceva care pândește în spatele ei. Nu se va deschide dacă nu mă mișc. Să nu mă mișc; niciodată. Să opresc timpul și viața. Dar știu că mă voi mișca. Ușa se va deschide încet și voi vedea ce se află în spatele ușii. Este viitorul. Ușa viitorului se va deschide. Încetișor, implacabil. Stau în prag. Nu este decât ușa asta și ceea ce pândește din spatele ei. Mi-e teamă. Și nu am pe cine să chem în ajutor.Mi-e teamă”.

Femeile din nuvelele sale sunt niște ființe sfâșiate în primul rând din cauza unei situări greșite față de tot ceea ce le înconjoară în viață, încremenite fiind în niște principii care, odată cu trecerea timpului, se dovedesc eronate. Drama lor este aceea a viețuirii prin ceilalți, a incapacității de a-și construi o lume proprie. A trăi înseamnă pentru ele a investi doar în ceilalți, în soți și în copii. A le clădi altora fericirea, fără grija propriei identități. Rămase față în față cu ele însele, scuturate de iluzia iubirii veșnice, golul le absoare, nebunia le macină. Își pierd chipul – pe care, oricum, nu și-l priveau prea des, fiind conștiente de el doar prin prisma privirii bărbaților. Limitarea la statutul de soții și de mame se dovedește fatală: „Viața este atât de lină, limpede, curge de la sine atunci când lucrurile merg bine. Și este suficient să te împotmolești o dată. Atunci descoperi că este opacă, că nu știi nimic despre nimeni, nici despre tine, nici despre ceilalți: cine sunt, ce gândesc, ce fac, cum te privesc”.

Timpul, ce se regăsește în forța lucrurilor care invadează universul intim al omului și care aduce cu el îmbătrânirea, ce înseamnă mai ales pierdere pe cât de imprecisă, pe atât de dureroasă, este o linie de forță nu doar a memoriilor lui Simone de Beauvoir, ci și a prozelor sale. Prima nuvelă, Vârsta discreției, începe tocmai cu percepția dureroasă a timpului: „Oare mi-a stat ceasul? Nu. Dar limbile nu par să se miște. Să nu mă uit la ele. Să mă gândesc la altceva, la orice”. Protagonista este o femeie aflată la pensie, fost profesor universitar, autoare a unor cărți apreciate. Alegerile făcute de fiul său contrazic ceea ce ea însăși alesese pentru el, provocând tensiuni nu doar în relația dintre mamă și fiu, ci și în relația dintre soți. Nevoia de tandrețe, înstrăinarea, neputința comunicării, rutina, schimbarea relației intime cu hainele și cu propriul corp, indiferența soțului, plictiseala, senzația acută a absenței, iluzia salvării prin scris – se strâng toate într-un ghem al frustrărilor și al furiei ce trebuie consumate într-o lume ce se decolorează mereu.

Deseori apare în nuvele conceptul de autentic, în această zonă îndreptându-se și interesul autoarei: către femeile independente, care lucrează și sunt creative. Femeile din prozele sale oferă mult în iubire, căci nu au altceva care să le absoarbă, în lipsa unor preocupări intelectuale, atitudine pe care scriitoarea a condamnat-o. Confruntate cu situații dramatice– moartea unui copil și abandonarea de către soț în Monolog ori acceptarea aventurii soțului pe care încearcă să o trăiască împreună cu acesta în Femeia sfâșiată (acceptarea, toleranța fiind o formă a speranței) – le lasă pe aceste femei stăpâne doar peste un trecut care se dovedește o enigmă tenebroasă. Dezorientarea este totală. Neîncrederea în propria memorie subminează orice umbră de certitudine, de punct de sprijin. Nuvela ce dă titlul volumului oferă o perspectivă uluitoare asupra formelor pe care le capătă umilința născută din dependență a femeii ce acceptă aventura soțului care-i spune: „Dacă tot accepți să am această aventură, lasă-mă s-o trăiesc așa cum trebuie”. Urmarea: „În cele din urmă am cedat. Odată ce am adoptat o atitudine înțelegătoare, conciliantă, trebuie să fiu consecventă. Nu trebuie să-l înfrunt. Dacă îi stric aventura, el o va înfrumuseța de la distanță, va avea regrete. Dacă îi permit s-o trăiască «așa cum trebuie», se va sătura repede”.

„Sunt convinsă că viața e întunecată, dar, în același timp, iubesc viața” declara scriitoarea într-un interviu. La fel și personajele sale feminine, sunt puse în situația de a conștientiza această parte întunecată a vieții. Pierderile pe care le aduce cu el timpul sunt resimțite extrem de acut, tocmai pentru că prețuiesc viața, aici fiind răsfrântă o altă ideea a autoarei, potrivit căreia cei cărora le-a fost furată bucuria vieții, suferă și mai mult în fața degradării aduse de timp.

Volumul Femeia sfâșiată aduce în fața cititorilor trei femei aflate la vârste diferite, confruntate cu probleme concrete diferite (bătrânețe, moartea fiicei, adulterul), cu caractere diferite, care sunt puse în situația de a-și căuta adevăratul chip, de a da răspunsuri la întrebări multiple, de a conștientiza nevoia de a privi cu atenție, în orice moment al vieții, atât către sine, cât și către ceilalți. Dramatismul intens al trăirilor este impregnat în fiecare pagină, atomsfera fiind una încordată, marea reușită a prozelor din acest volum fiind subtila analiză psihologică transpusă în imagini simbolice prin Simone de Beauvoir sugerează acel univers complex, multistratificat, al senzațiilor nedefinite: „Mă gândesc la nuvela lui Poe: zidurile din fier care se apropie și pendula în formă de cuțit oscilează deasupra inimii mele. În anumite momente se oprește, dar niciodată nu urcă înapoi. Se află doar la câțiva centimetri de pielea mea”.

Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată, Traducere din franceză de Anca Milu-Vaidesegan, Humanitas Fiction, 2014, 224 p.