Contopit până și în respirație cu natura nealterată, liberă, omul dă dovadă de cea mai copleșitoare puritate. Atât de rar mai întâlnim oameni sau locuri pure, atât de rar încât trăim cu certitudinea că niciunul nu a supraviețuit acestui prezent acaparator. Cu atât mai puțin noi înșine.
Cu gândul la prea-discutatul destin, care te surprinde și te trezește la o realitate pe care nu o credeai (sau nu îndrăzneai să o crezi) a ta, chiar în secunda în care erai sigur că uitase de tine, descoperi cât este de ușor să îți găsești și accepti destinul dacă transferul de energii se petrece în natura cea mai pură.
Din orice unghi alegem să o măsurăm, soarta ne este custom-made, chiar dacă noi, printr-o neîncredere caracteristic umană, vrem să știm neapărat dacă ea a fost făcută după asemănarea noastră sau noi după a ei. De parcă ar mai avea vreo importanță. Până nu devenim una cu ea, suntem goi, veșnic în căutare de o nouă modă.
Sunt recunoscătoare să fi avut ocazia să văd un film care a sporit cu încă o infinitate uimirea mea față de natură. De data asta, față de natura umană.
M-am așezat în față televizorului cu așteptări firești în ceea ce-l privește pe Ben Stiller, presimțind o comedie de nișă, așa cum eram obișnuită. În schimb, m-am trezit în martoră unei lecții de viață de o subtilitate surprinzătoare, cu atât mai mult cu cât lecția era predată departe de civilizație, în creierii Hymalayei, de personajul nonconformistului Sean Penn.
Printr-un amalgam de întâmplări previzibile sau cu totul fictive, eroul nostru Ben devine întruchiparea propriului său potențial. Si ce aventură! Avem senzația că cineva sau ceva declanșează acea schimbare prin care viața noastră începe să nu mai fie aceeași, însă adevărul este ca noi suntem singurii care o facem posibilă. Trebuie doar să ne asumăm şi meritul.
Climaxul a fost pentru mine incredibila secvență cand cei doi (Ben si Sean) se întâlnesc, când cuvintele erau de prisos, mirarea era supraestimată, explicațiile inutile, minunea coincidenței timp/spațiu greu se crezut, iar perfecțiunea naturii – copleșitoare. Atât de copleșitoare încât nu mai vroiai sa o împarți cu nimeni, să o ții doar pentru tine.
Era exact ca în bancul cu Ion care are cea mai extraordinară experiență pe o insulă pustie, dar nu se poate bucura de ea dacă nu i-o împărtășește lui Gheorghe. Doar că pe dos. Locul, momentul, faptul, compania, unicul, toate se contopiseră într-o experiență atât de specială, încât niciunul nu simțea nevoia să împărtășească nimic, vroiau doar sa o inspire și să o facă una cu ei.
Probabil ăsta e unul dintre lucrurile cele mai rare în societatea noastră, în care totul este pozat, filmat, măsurat și monitorizat, puține având privilegiul de a fi și atât, fără a fi supuse vreunei comparații care sa le valideze valoarea.
Recunosc, mă simt cu musca pe căciulă, mare cam cât un elefant. Dacă nu scot iphone-ul din buzunar să pozez un peisaj sau să filmez o mutrică de-a fiicei mele, consider că acestea nu ar fi existat, nu s-ar fi petrecut. Cu alte cuvinte, dacă nu se poate documenta, înseamnă că nu s-a întâmplat. Logică pură.