Credinta, religie, religiozitate. Trei coordonate in jurul carora graviteaza relatia omului cu divinitatea si care ar trebui sa functioneze intr-un echilibru daca nu perfect, macar potrivit. Noah, cel mai recent film al lui Darren Aronofsky (Requiem for a Dream, Black Swan, The Wrestler) surprinde aceasta conexiune intr-o vreme in care credinta pierduse, religia nu exista – decat sub forma unor reguli autoimpuse sau transmise din tata in fiu-, iar manifestarea credintei implica sacrificiul suprem.
Desi scenariul aduce o serie de modificari, adaugiri, interpretari, „adaptarea” de fata respecta in mare povestea arhi-cunoscuta despre Noe si arca pe care a construit-o pentru a salva o parte din Creatie. Abordarea regizorului este foarte indrazneata si stilizata, dar in nici un moment nerespectuoasa. Noe (interpretat de Russell Crowe) are o credinta de neclintit testata adesea in luarea unor decizii monumentale. Filmul este despre acele momente cand singurul lucru pe care un om il poate face este sa isi arunce privirea spre cer si sa ceara un raspuns. In Noah, nu exista aparitii sau o voce puternica a Creatorului (si nici nu este mentionat cuvantul Dumnezeu), El comunica cu Noe prin viziuni care il ghideaza in misiunea sa. Aceasta lipsa de raspuns este pe de o parte contextualizata, dar omul de azi se poate regasi usor in framantarile interne cauzate de datorate liberului-arbitru: Noe trebuie sa tina cont de credinta sa, de setul de reguli autoimpuse si de alegerea modului in care isi va manifesta convingerile, iar in punctele culminante ale filmului, cele trei instante diverg. Noe, un om bun, dar cu numeroase defecte, aproape innebuneste in eforturile sale de a implini voia Creatorului.
Sentimentul fascinant de neliniste este amplificat de flashback-urile impresionante create de regizor pentru a ilustra Inceputurile: de la animatiile cosmice (care amintesc de Tree of Life) la mixul de creationism si evolutionism, de la infatisarea primilor oameni ca fascicule de lumina (asemenea ingerilor) la ilustrarea decaderii acestora. Imaginile curate si profunde potenteaza drama lui Noe: daca pentru omul contemporan, acele legaturi directe, tangibile cu Divinitatea par a fi rezervate intr-un trecut foarte indepartat, pentru Noe erau istorie recenta.
In jurul lui Noe, se desfasoara o serie de drame (inter)personale care intrerup ritmul filmului si nu reusesc sa implice spectatorul la fel de mult ca firul narativ principal: sindromul de frate mijlociu al lui Ham, nesiguranta Ilei, rugamintile sotiei sale, toate lucruri extrem de pamantesti (si chiar de inteles) care, privite in contextul mai larg, pot fi interpretate ca o serie de teste la care Noe este supus. Ajutor vine din partea unor ingeri cazuti, care, vrand sa ajute oamenii, au fost pedepsiti de Creator, iar sufletele lor luminate au fost prinse in carcase de beton. Nephilim sunt un concept destul de dezbatut, mentionati in Geneza inainte de prezentarea Potopului, etimologic cuvantul fiind tradus fie ca „uriasi” – urmasi ai lui Seth, fie ca „cei cazuti” – ingeri decazuti. Aronosfsky alege a doua interpretare, pe de o parte din motive pragmatice, pentru ca ei sa ii ofere ajutor lui Noe in construirea arcai, si pe de alta parte, pentru a sublinia acea conexiune directa si puternica cu Divinitatea, ce a fost pierduta, dar ce poate fi recastigata.
Noah este un spectacol naturalist, cu elemente fantastice, o interpretare emotionanta si impresionanta vizual, plina de imaginatie, fara a fi profanatoare. Finalul, in care Noe se simte mai pierdut in momentul in care ajunge pe pamant, dar reuseste sa stabileasca un echilibru, alaturi de mesajele puternic ecologiste (si vegane) din timpul filmului construiesc un reminder al regizorului legat de pactul incheiat cu Creatorul si posibila lui data de expirare.
