Schimbând ce e de schimbat, Hugo Pratt şi-a construit personajul potrivit unui canon care, la mijlocul veacului trecut, era unanim acceptat. Efectele disoluţiei moderniste şi excesele postmodernităţii nu atinseseră încă apogeul, astfel încât formula, oarecum învechită, dar solidă, propusă de marea literatură moralistrealistă a secolului al XIX-lea, nu stârnea controverse.
Aparţinând unei tipologii bine conturate, Corto Maltese nu putea ieşi din chingile prestabilite. Şi atunci, cum se explică puternica lui individualizare? Raporturile cu femeile constituie un bun punct de plecare pentru a pune în evidenţă încălcările, reinterpretările şi devierile de la formula clasicizată. Una dintre cele mai importante diferenţe faţă de modele o constituie abundenţa personajelor feminine. În literatura-standard, eroul păstra, chiar în mijlocul celor mai înfierbântate aventuri, fie şi sporadic, superficial, legăturile cu femeia identificată drept stăpână a inimii. Niciun semn de continuitate, de stabilitate sau seriozitate la eroul lui Hugo Pratt. Pentru el, importantă nu e femeia, importante sunt femeile.
Ultima informaţie despre Corto Maltese – bătrân, cu minţile rătăcite, petrecându-şi ceasurile în contemplarea mută a oceanului –, devenit un fel de pensionar de lux în familia Pandorei, e o construcţie narativă a posteriori. Ea nu are niciun suport în cronologia aventurilor marinarului, fiind o soluţie de tip deux ex machina, o confirmare tardivă a romantismului, a reîntâlnirii, parcă dincolo de propria lor viaţă, a protagoniştilor unei inefabile, improbabile şi niciodată consumate poveşti de dragoste. Nu cunoaştem nici împrejurările, nici momentul când Corto Maltese ajunge să trăiască, împreună cu Tarao, în casa Pandorei. Dar, indirect, ni se sugerează că Pandora ar putea fi femeia care, încă din prima clipă, îi fusese predestinată, cu toate că ştim că altă femeie fusese marea lui iubire.
La finalul Baladei mării sărate, într-un episod intens emoţional, Pandora pune capăt confruntării tăcute spunând: „N-am să vin cu dumneata, Corto Maltese!” Replica pare oarecum deplasată, deoarece marinarul nici măcar nu-i ceruse acest lucru. Mai bine zis, nu i-l ceruse prin cuvinte. Rolul negaţiei e însă unul antifrastic. Ea deschide o perspectivă acolo unde părea să se închidă definitiv o uşă. La despărţire, marinarul rosteşte, resemnat, doar atât: „Adio, Pandora”. În ce-o priveşte, frumoasa fiică a marelui armator din Sydney, Taddeo Groovesnore, cu intuiţia nedezminţită a femeii, nuanţează: „La revedere, Corto Maltese!” E adevărat, Pandora nu avea să meargă alături de Corto. Sorţii schimbători ai vieţii vor face însă ca marinarul să meargă la ea.
Stea fixă a unui univers incert, Pandora e destinată să fie ultima femeie alături de care Corto Maltese îşi va găsi un fel de stranie, neputincioasă linişte. Dar tot ea fusese cea care – cel puţin în biografia vizibilă, narată de Hugo Pratt – ni-l înfăţişase plin de dorinţă şi gata să-şi sacrifice destinul de rătăcitor singuratic. Dacă marinarul e, inevitabil, şi o întrupare a lui Odiseu, Pandora ar putea fi o variantă – delicată, dar şi stăpână pe sine – a zeiţei Afrodita, născută din imaginaţia lichidă a celui mai mare dintre oceane. Peste decenii, inocent şi casnic, destinul li se va împleti într-o convieţuire melancolică şi înduioşătoare, în care nu mai subzistă nimic din tensiunea amoroasă a primei întâlniri.
Hugo Pratt şi-a înzestrat personajul cu o însuşire demnă de admirat: capacitatea de a găsi tonul potrivit în relaţiile cu femeile întâlnite de-a lungul şi de-a latul pământului. Tipologia e bogată şi contradictorie: de la ingenua trăind între realitate şi mistică, reamintind-o pe dantesca donna angelicata, la amazoana energică şi primejdioasă, la femeia fatală şi necruţătoare şi la fiinţa pur imaginară, descinsă din mitologie. Raporturile sunt, de regulă, dominate de cavalerism şi politeţe, cu incidentale note de sarcasm şi ironie. Simţi însă în fiecare replică a personajului că e un admirator al femeilor, un egal al lor – nici seducător, nici protector, ci un partener loial, naiv câteodată, dar întotdeauna mânat de bună-credinţă şi cinste.
Propunând o strategie a credibilizării pe care a utilizat-o în mai multe rânduri, şi albumul Les femmes de Corto Maltese debutează prin citarea unei scrisori imaginar-reale adresată de Sydney Foster, în 3 iulie 1924, lui Joseph Teodor Konrad Nalecz. Acesta din urmă e nimeni altul decât fostul comandant de vas de origine poloneză devenit, sub pseudonimul Joseph Conrad, scriitor de limbă engleză. Textul e voit enigmatic: el vorbeşte despre un caiet pe care Corto Maltese l-ar fi ţinut departe de ochi străini şi care, asemeni multora din lucrurile legate de numele său, avea să dispară mistuit într-un incendiu. Procedeul trimite, încă de la prima pagină, la convenţia „manuscrisului pierdut”, a „mesajului misterios”. Reconstituite de către Sydney Foster, cuvintele sunt fragmente dintr-un gen literar complex, amestec de amintiri, confesiune şi elegie:
„Era un caiet cu coperte negre, încrustate cu un chenar mare de culoare albastru noptatică. Pe fiecare pagină se afla câte un text, uneori lung, alteori redus la doar câteva paragrafe. Scrisul era fin şi regulat. Întâia oară când mi-a fost dat să-l văd, era aşezat pe masa unei verande mizerabile a unui hotel din San Salvador. Mai apoi l-am recunoscut în cabina goeletei lui în largul Santoriniului. Ani mai târziu, mi s-a părut că-l văd iţindu-se din sacul de marinar, într-o joncă în apropierea Insulei Tarakan, în Marea Celebes. Corto Maltese dădea impresia că ţine la aceste pagini despre care n-am aflat niciodată dacă seamănă cu nişte capitole dintr-o viitoare carte de memorii, amintiri adunate de-a lungul vremii sau sunt un florilegiu de corespondenţă secretă. Un amic peste care am dat într-un bar din Lourenço Marques, pe care l-am întrebat dacă mai are veşti despre Corto Maltese, mi-a spus că l-a întâlnit recent la Veneţia, pe cheiul Giudecca, unde se afla în escală. În privinţa caietului, se pare c-ar fi dispărut în incendiul corăbiei La Jeune fille d’Amsterdam. S-ar părea că acest vapor observat de mai multe ori pe toate mările globului s-a scufundat, în flăcări, nu departe de Escondita. Aşa se spune, dar eu mă îndoiesc…” (Pratt, Pierre, 1994: 5)
Albumul imaginat în 1994 de Hugo Pratt şi Michel Pierre ar fi, în această logică, suma/selecţia fragmentelor păstrate/reconstituite din caietul misterios, sporite cu desenele create de-a lungul vremii ori ad-hoc. Secţiunile albumului sunt mici portrete textual-vizuale care luminează, fiecare în parte, legătura dintre Corto Maltese şi femeile întâlnite în peregrinările sale. Ele au un dublu rol: de a completa părţile lipsă din biografia protagonistelor, dar şi de a demonstra continuitatea (ori intensitatea) sentimentelor care le-au legat de marinar. Aproape în fiecare caz, Hugo Pratt a adăugat imaginilor existente o serie de acuarele ce surprind ipostaze relevante pentru evoluţia personajelor.
În cazul Pandorei Groovesnore, casetele selectate de autori se referă la vizita pe care aceasta o face locotenentului Slütter înainte de a fi împuşcat. Cele patru imagini contrastează cu o alta, în care Corto Maltese pune, în stil hawaiian, o ghirlandă de flori pe umerii Pandorei. În contrabalans, pagina din stânga e ocupată de portretul în acuarelă, perfect echilibrat, al eroinei, la doisprezece ani după încheierea aventurilor descrise în Balada mării sărate. S-ar putea spune că abia acum ea este o femeie cu adevărat frumoasă. Privirea albastră-cenuşie filtrează un peisaj ce pare diferit de cel în care am întâlnit-o iniţial, deşi în depărtare, pierdut în aburii verzui ai apei (despre care nu ştii dacă reflectă sau absoarbe) întrevezi conturul tremurător al unei corăbii cu pânze. În 1927, data la care trimite inscripţia din josul paginii, astfel de corăbii constituiau deja o raritate. Putem deduce că ele navigau doar în regiuni izolate ale planetei, în apropierea unor ţărmuri sălbatice şi neştiute.
