Ion Antonescu în apărarea FSN-ului

„Întotdeauna a lucrat împreună cu mine consilierul militar numit de Ministerul Apărării Naţionale, de regulă specialist din Cadrul Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, care a asigurat conţinutul ştiinţific al reconstituirilor, fiecare bătălie, fiecare luptă înscriindu-se astfel strict în datele certe ale trecutului nostru eroic, al adevărului istoric (…). Am reuşit însă să-mi impun convingerea că trebuie să filmez pe locurile istorice respective, astfel încât materialul pe care noi îl lăsăm ca film, şi considerat film artistic, să rămână pentru generaţiile viitoare un document istoric”

Acest text este doar o parte din răspunsurile date de regizorul Sergiu Nicolaescu în cadrul unui interviu realizat de Viorel Domenico şi publicat în Almanahul Oştirii din anul 1988. Dacă facem abstracţie de cunoştiinţele noastre cu privire la relaţie dintre regizorul Sergiu Nicolaescu şi istoria patriei devenită politică de stat în epoca Ceauşescu, am putea vedea, în conformitate cu răspunsurile din interviu, adevărate lecţii de istorie în filmele regizorului de familie al Ceauşeştilor.

Astfel, filmul „Începutul adevărului – Oglinda” poate fi document istoric pentru generaţiile viitoare. În realizarea acestui film, regizorul a reuşit să fie, citez, „obiectiv, deşi, în multe momente, legăturile sufleteşti ce mă leagă de Rege stăteau faţă-n faţă cu respectul pe care mi l-a inspirat dramaticul destin al Mareşalului”², pentru a concluziona „noi am redat faptele, istoria le va judeca”³. Odată cu pemisiunea primită, vom judeca: document istoric pentru generaţiile viitoare sau pretext pentru propagandă politică?

Regizorul a considerat filmul despre evenimentele de la 23 august 1944 un început de adevăr, ceea ce face să-şi minimalizeze, indirect, creaţia anterioară. Început de adevăr poate fi sinonim cu sfârşitul unei minciuni⁴. Nu a fost cu siguranţă vorba de un sfârşit, ci de o continuitate a carierei sale, care a fost aceeaşi şi înainte şi după decembrie 1989. Un singur indiciu ne va confirma. Acel specialist pe care l-a avut drept consilier din partea Centrului de Studii şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, din Cadrul Academiei Militare, l-a avut şi după 1989, iar o simplă căutare în bibliografia istorică post-decembristă, ne va arăta că autorii articolelor care îl aşează pe Ion Antonescu la polul eroului naţional sunt în mare parte istorici de acest gen. Din acest punct de vedere este simplu de înţeles de ce în film mareşalul are „o partitură valorizantă, apărând ca un măreţ erou tragic, prins într-o cursă de istorie”⁵.

Apare întrebarea: interesul regizorului a fost într-adevăr de a glorifica personalitatea lui Ion Antonescu, aşa cum a fost, cu siguranţă, cea a specialistului?

În film sunt redate mai multe antiteze, între Antonescu şi personajele Mihai I, Maniu, Brătianu şi Pătrăşcanu. Aceste personaje cu care a fost pus în antiteză Antonescu pot fi considerate vinovate de „dramaticul destin al Mareşalului”. După celebra secvenţă cu statuia judecăţii, toţi şi-au primit răsplata: regele exilat, iar oamenii politici condamnaţi la închisoare, unde şi-au găsit şi sfârşitul. Prin urmare, cei patru sunt oamenii care au greşit şi au adus dictatura comunistă în România după cel de-al Doilea Război Mondial. Motto-ul cu care se încheie filmul „Cine nu are memoria istoriei, riscă să o repete” ne clarifică semnificaţia antitezelor create de regizor.

Eroul tragic Ion Antonescu nu este altcineva decât noua conducere a României de după decembrie 1989, FSN-ul – Ion Iliescu, care trebuie să salveze de la dezastru ţara şi nu să o lase „pe mâinile unui copil” precum Mihai I sau partidele istorice PNL şi PNŢ. Noul erou naţional nu trebuia lăsat în mijlocul unor jocuri de culise, ci apărat de poporul căruia îi slujea. Nu degeaba filmul a fost realizat după vizita din 1992 a regelui, când peste un milion de oameni l-au aclamat. Tocmai acestor oameni le era adresat filmul.

Prin urmare, se poate afirma faptul că evenimentele din august 1944 şi Ion Antonescu au reprezentat un simplu pretext pentru acest film de propagandă al lui Sergiu Nicolaescu, care devenise regizorul unei alte familii.

Note:

1. Viorel Domenico, Filmul artistic rămâne pentru generaţiile viitoare un document istoric – convorbire cu regizorul Sergiu Nicolaescu, în „Almanahul Oştirii ’88”, pp. 227-228, p. 237.

2. Apud Călin Căliman, Istoria filmului românesc, Editura Contemporanul, Bucureşti, 2011, p. 543.

3. Ibidem.

4. Ibidem.

5. Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 8.