300/1&2 si Kick-Ass/1&2 – violenta ca figura de stil

In iunie anul trecut, cu doua luni inainte de lansarea oficiala a filmului Kick-Ass 2, Jim Carrey anunta pe Twitter ca nu mai sustine rolul jucat in acest sequel, in urma evenimentelor de la Sandy Hook (unul dintre multele atacuri armate de la scolile americane). Pozitia lui a readus in discutie dezbaterea legata de rolul violentei in film si influenta pe care o are asupra spectatorilor, in special asupra celor tineri. Desigur, nu este o chestiune care trebuie privita in alb si negru: cinema-ul nu este singurul factor in stimularea sau exercitarea instinctelor violente (altfel fiecare dintre cei care au vazut astfel de filme ar comite cate un masacru in fiecare zi), dar intrebarea legata de cat de necesara este violenta in filme merita evaluata.

Daca luam de exemplu in calcul filmele lui Scorsese, atunci violenta este doar transpunerea pe pelicula a experientelor pe care regizorul le-a trait copilarind in New York. Asa cum marturisea in autobiografia sa, copiii erau recrutati de mici de Mafie, iar spiritul de gangster era cultivat cu atentie. Aceeasi intentie de autenticitate se poate regasi si in primul film 300, inspirat din romanul grafic al lui Frank Miller. In 1962, copilul Miller vedea in cinematografe filmul The 300 Spartans, despre batalia de la Termopile din 480 i.Hr., iar ceea ce l-a impresionat nu a fost violenta, ci spiritul acestei culturi si curajul unei armate atat de mici de a-si apara, cu putinele resurse disponibile, independenta. Miller s-a inarmat (sic!) cu o serie de lecturi istorice despre Sparta pe care le-a folosit mai tarziu pentru a-si scrie romanul grafic.

Publicul devine din ce in ce mai mult parte din performance-ul artistic, fie ca vorbim de teatru, instalatii artistice sau chiar de filme, doar ca in cazul cinema-ului relatia este mai subtila, fiind intermediata de un ecran. Spectatorul are placerea si responsabilitatea de a decoda, filtra mesajele pe care o productie le transmite. Nu vorbim de filme de propaganda care ar trebui sa ne spele mintea, ci de nuante de gri care exista si in realitate. Violenta este doar unul dintre subiectele care se iau foarte in serios, datorita si din cauza efectelor devastatoare pe care le are. Dar in acelasi timp, face parte din mixul complet alegeri pe care le luam in fiecare zi – iubire, familie, cariera, religie – influentate de absolut toate trairile si experientele de pana la acel moment.

Fiind gandit initial ca o productie dedicata niselor de fanboys, 300 a devenit un succes mainstream, sustinand noul val contemporan al adaptarilor din zona benzilor desenate sau a romanelor grafice. Desi parerile criticilor au fost impartite – de la a fi declarat capodopera, genial la a fi catalogat drept stupid de catre New York Times – filmul a incasat la box office peste 450 milioane USD si a devenit unul dintre cele mai discutate si citate filme la acea vreme. Personajul principal, regele Leonidas, si felul in care a fost interpretat de Gerard Butler au reprezentat poate motivul cel mai important pentru succesul adaptarii. Cand vine vorba despre filme istorice, realizatorii au o provocare dubla: de a aduce faptele istorice la momentul actual pentru a fi relevante pentru audienta moderna si de a traduce distanta culturala dintre atunci si acum. Daca majoritatea o aleg mai degraba pe prima, 300 accentueaza aceasta distantare, ciudatenia culturii spartane. Iar principalul mijloc prin care realizeaza acest lucru este prin personajul principal: no retreat, no surrender, este codul repetat de Leonidas pentru a face clara calea spartana. Iar crezurile sale nu raman doar la nivel de discurs, ci si prin fiecare actiune, gest, tactica de lupta. Violenta sa are o traditie, o educatie, si cel mai important, o motivatie de aparare a unei valori umane cruciale: libertatea in fata persanilor infatisati ca mistici, cruzi si autocrati. Atunci cand am invatat la scoala ca fiecare nou-nascut era controlat, iar cei care nu se nasteau perfect sanatosi erau aruncati sa moara intr-o groapa, spartanii erau judecati imediat ca fiind niste barbari. Dar ceea ce reuseste filmul sa faca este sa contextualizeze actiunile lor – nu sa le laude sau sa le sustina – ci sa ofere elemente justificatoare pentru a le intelege. Iar acest obiectiv este mai presus de acuratetea istorica, care se regaseste mai degraba in imaginea de ansamblu. Detaliile sunt intuitive, supozitii menite a crea un efect de real, oricat de absurde ar fi unele dintre momente.

Aceeasi tactica este aplicata si in primul film Kick-Ass, in care un adolescent vrea sa devina super-erou. Inspirat din benzile desenate vulgare si violente scrise de Mark Miller si John Romita, Kick-Ass se apropie de comediile cu adolescenti, prin imoralitatea onesta prezenta in povestea personajului principal. Dave este un pusti obisnuit, a carui singura „super-putere” este sa fie invizibil pentru fata pe care o place, tipul tocilar care printre alte activitati, citeste foarte multe benzi desenate. Intrebarea pe care si-o adreseaza intr-una din zile : De ce nu a devenit nimeni super-erou pana acum? il conduce la a-si construi un costum si a iesi pe strada pentru a-i apara pe cei inocenti. In mod realist, lui Kick-Ass i se intampla ceea ce ar pati orice naiv care iese afara in trening pentru a opri un jaf armat. Filmul fiind construit ca un bildungsroman de liceu, Dave nu renunta atat de usor, iar in curand i se alatura Big Daddy (Nicholas Cage) si Hit-Girl (Chloë Grace Moretz), tata si fiica ce au o experienta bogata in a lupta contra celor rai si o poveste care le ofera un obiectiv puternic actiunilor. Filmul a fost destul de criticat prin prisma faptului ca Hit Girl este un personaj de 12 ani care injura si macelereste raufacatorii prin modalitati extrem de creative. Ca spectator, insa, singurul moment in care violenta de pe ecran este deranjanta este atunci cand aceasta copila este palmuita de personajul negativ interpretat de Mark Strong. In rest, Chloe Moretz o joaca cu destul de mult coolness, iar felul ei de a fi, desi extrem, este/ar trebui judecat in contextul universului din care provine, cel al benzilor desenate, in care absurdul si ridicolul sunt standard.

Un alt lucru pe care cele doua filme le au in comun este calitatea sequelurilor. 300 Rise of the Empire si Kick-Ass 2 sunt construite pe aceleasi principii ca primele filme, fara a aduce nimic valoros in plus, ceea ce lasa spectatorul cu senzatia ca nu e nimic nou fata de ce a mai vazut. 300 Rise of the Empire este parca aceeasi batalie, dar mutata pe mare, maiestria constand doar in design-ul imaginilor, iar Kick-Ass 2 pare la fel de confuz si confuzant ca schimbarile hormonale prin care trec personajele principale. Atu-urile constau in personajele feminine: Artemisia, interpretata de Eva Green si aceeasi Hit Girl. Daca prima este o conducatoare nemiloasa, poate singura personalitate complexa din poveste, a doua este o adolescenta pierduta care trebuie sa faca fata rautatilor fetelor de varsta ei. Ar fi interesanta o analiza feminista a celor doua personaje, mai ales ca imaginea Artemisiei de femeia puternica este sugerata printr-un stereotip misogin, iar a doua este in pozitia de a alege intre felul ei de a fi si o abordare feminina. In rest, personajele masculine dezamagesc, Themistocle interpretat de Sullivan Stapleton nu pare a avea misterul sau charisma la acelasi nivel de testosteron ca a lui Leonidas si nici o motivatie destul de puternica, iar Dave ramane in continuare in umbra lui Hit Girl. Lipsa de consistenta a personajelor accentueaza violenta, care, fara a avea o baza justificativa pare doar o forma superficiala de a spune povestea.

La nivel vizual, ambele prime filme sunt fidele surselor din care sunt adaptate. Daca in 300, cadrele par a fi, ca in Sin City, imagini din romanul grafic in miscare – v. sangele care tasneste discret, ca niste stropi care amintesc de petale de trandafiri -, derulate in slow-motion (unul dintre trade-markurile lui Snyder), pe fundalul unei coloane sonore cu influente mixate de oriental si rock, in Kick-Ass ramane prezenta atmosfera pop prin alegerea culorilor, dinamismul secventelor, notele comice – elemente ce amintesc de stilul lui Tarantino. Violenta este, in ambele cazuri, forma de entertainment, momente de spectacol in care personajele isi arata fie calitatile, fie crezurile. Oricat de prezenta este dorinta pura de a ucide, are de fiecare data o motivatie, sustin eroii, pozitiva. De ceva vreme, personajele de film, cel putin, nu mai sunt doar bune si rele, fiecare are adaugate o serie de nuante, aliniindu-se la un nou trend uman de nu judeca, ci de a intelege. Chiar si povestile pentru copii mici au aceasta nota de nuantare – v. Shrek – personaj principal un capcaun, Wreck-it Ralph – „distrugatorul” vrea de fapt sa fie erou – si premiera pentru acest an a celor de la Disney, Maleficent care prezinta povestea din perspectiva vrajitoarei (celei rele), oferind detalii despre motivele care au dus la actiunile sale.

Publicul devine din ce in ce mai mult parte din performance-ul artistic, fie ca vorbim de teatru, instalatii artistice sau chiar de filme, doar ca in cazul cinema-ului relatia este mai subtila, fiind intermediata de un ecran. Spectatorul are placerea si responsabilitatea de a decoda, filtra mesajele pe care o productie le transmite. Nu vorbim de filme de propaganda care ar trebui sa ne spele mintea, ci de nuante de gri care exista si in realitate. Violenta este doar unul dintre subiectele care se iau foarte in serios, datorita si din cauza efectelor devastatoare pe care le are. Dar in acelasi timp, face parte din mixul complet alegeri pe care le luam in fiecare zi – iubire, familie, cariera, religie – influentate de absolut toate trairile si experientele de pana la acel moment.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *