Educația particulară culturii noastre ne lasă de multe ori pradă complexelor de inferioritate, unui sentiment de inadecvare. Orice eroare, orice greșeală ne este imputată, din nou și din nou, până ajunge să ne strivească. Prin contrast, succesele nu sunt niciodată subliniate, aplaudate, lăudate ca nu cumva să ne luăm nasul la purtare. Îmi amintesc cum părinții mei puteau să-mi facă morală zile întregi pentru cine știe ce eșec școlar. Aveau însă un talent special de a transforma, din vorbe, reușitele mele într-un semieşec, amintindu-mi de cine știe care a făcut mai bine, spunând că e numai normal să iau un examen sau o notă bună. E un lucru care pornește încă din „cei șapte ani de acasă”, se continuă prin școală, liceu și facultate și ne urmărește chiar și în vârsta adultă, în slujbă.
Acest sentiment de inadecvare este o povară grea. Știm că suntem mai buni decât ni s-a spus și ni se spune. O parte din noi încearcă să se elibereze de povară și pentru că nu are parte de validare externă, recurge la auto-validare. Pentru că, greșit, am fost întrebați ani întregi, pentru orice lucru nătâng sau nereușit pe care l-am făcut „Ce? Ești prost/proastă?” ne străduim din răsputeri să infirmăm, să ne demonstrăm inteligența. Poate de aceea noi, poporul român, suntem atât de atașați de noțiunea de IQ. Lumea o împărțim mereu în proști – și ne plângem cât de mulți sunt și cum ne agresează – și inteligenți – cei extrem de puțini din care, evident, facem parte și noi. „Proștii” primesc clasificarea pe baza unor criterii din cele mai subiective: dacă nu-s de acord cu culoarea noastră politică, dacă nu înțeleg ce le spunem – chiar și atunci când nu folosim limbajul corect, dacă nu se pot exprima într-un jargon de specialitate dau dacă sunt, pur și simplu, ignoranți într-un subiect mai puțin general decât credem.
Însuși limbajul nostru este o demonstrație pentru supremația IQ-ului personal. Întotdeauna se preferă „N-ai înțeles” mult mai politicosului „Poate nu m-am explicat eu bine”, semn că inteligența celorlalți poate fi pusă sub semnul îndoielii, a noastră niciodată. Aceasta deși clopotul lui Bell arată că peste 68% din populație are un coeficient de inteligență între 85 și 115, deci sunt șanse mari ca acei care își flutură inteligența în public să nu prea aibă cu ce să-și susțină afirmațiile.
Bine, dar cu atâția oameni deciși să-și demonstreze inteligența, cu o cultură bazată pe competiție, ar trebui să stăm excepțional de bine. Din nefericire, realitatea românească nu susține acest lucru. În fapt nici n-ar fi logic să funcționeze acest sistem. Oamenii nu sunt mașini. Oamenii sunt dominați de emoții în cel puțin aceeași măsură cât sunt dominați de fapte și de logică. Probabil chiar mai mult. A nu lua în calcul emoțiile lor și a nu le îngloba în luciditate e o greșeală care are consecințe. Aici intervine IE – Inteligența Emoțională – și al ei indice eteric EQ (Emotional Quotient). Din cauză că tratează un o dimensiune eminamente subiectivă, în ciuda încercărilor de a o cuantifica, nu este atât de ușor măsurabilă ca IQ-ul. Teoria are încă lipsuri dar, în apărarea ei, trebuie spus că este relativ tânără. Abia în 1983, Howard Gardner a propus ideea „multiplelor inteligențe” care includ și inteligența interpersonală (abilitatea de a înțelege intențiile, motivațiile și dorințele semenilor noștri) și cea a inteligenței intrapersonală (capacitatea de a ne înțelege pe noi înșine, de a ne evalua sentimentele, fricile și motivațiile). Dincolo de teorie, însă, mai importantă este validarea practicii
.
Iată câteva exemple din practică. Am un prieten, un domn, de origine română, de 81 de ani care trăiește în Connecticut. Este, fără îndoială, o persoană extrem de inteligentă. Are un talent excepțional de mânuire a banilor și mi-a fost mentor în multe privințe, inclusiv în deprinderea de a investi. Cu ani în urmă, a înțeles că domiciliul său, casa din Connecticut, este o povară financiară, cu puține beneficii – taxe de proprietate mari, nevoie de întreținere, bani imobilizați la „temelia casei”. Așa că a decis, după o scurtă consultare cu soția, să vândă această casa, pe bani foarte buni și, cu o fracție din prețul luat să cumpere o alta în Virginia. Restul i-a investit la bursă, asigurându-și un profit bun care-i oferea stabilitatea financiară, o componentă importantă la vârsta a IIIa. Toate bune și frumoase numai că, doi ani mai târziu, soția lui a suferit o cădere nervoasă și plângând i-a spus cât de mult îi lipsește Connecticut și, mai ales, nu foarte distantul New York. Acolo erau prietenii lor, în New York putea întreține o viață culturală. Virginia era un loc mort, ieftin într-adevăr, dar care nu oferea absolut nimic. Prietenul meu luase o decizie perfectă, lucidă dar nu luase în calcul componenta emoțională. Folosise numai IQ-ul și extrema lui cultură financiară dar ignorase să-și folosească EQ-ul. A fost silit să vândă casa din Virginia și au revenit în Connecticut.
Alt exemplu. La un moment dat citeam un articol de pe un portal românesc cunoscut. Din acel articol am aflat situația unui profesor de origine română din emigrație care dorea să revină în România și să-și continue în patria-mamă cercetările pe care, până atunci le făcuse la Montreal. De la Ministerul Educației primise numai promisiuni vagi. Mânios, declara pentru articol că „mafioții din Minister” nu doresc să-i ajute importanta cercetare. Trecând această afirmație prin filtrul inteligenței emoționale, crede oare cineva că există vreun loc în această lume în care vreun potentat să mai aprobe fonduri de la buget pentru cineva care-l numește public „mafiot”?! Sunt convins că și în cazul în care cercetarea lui vizează vindecarea cancerului, acest cercetător probabil foarte inteligent dar deloc dezvoltat emoțional, n-ar primi fonduri, nici măcar într-un stat foarte democratic cum este Canada. Ba mai sunt convins că și în cazul în care ceri o sponsorizare de la un „Don” adevărat, de la cineva care poate fi numit mafiot fără ghilimele, această metodă de abordare ar da greș.
Îmi amintesc de o prietenă care deplora decăderea relației cu șefa ei. Atunci când șefa ei s-a plâns că un puștan cu care se iubise îi ceruse bani, ea îi răspunsese la bașcă „Și la ce te așteptai? Tu ai 45, el are 25, doar nu credeai că te dorește pentru trupul tău”. O replică pe cât de adevărată și de bun-simț, pe atât de lipsită de inteligență emoțională care, pentru mine, se înscria într-o „cauză-efect” cât se poate de banală. Câți dintre noi ar avea capacitatea critică de a recunoaște că suntem la fel de atractivi câți bani avem în portofel și capacitatea emoțională de a ierta pe cineva care le-a „servit” acest adevăr, într-un mod atât de brutal?
Cât despre mine, viața mea abundă cu situații în care aș fi dorit să-mi fi exersat inteligența emoțională. Nu pot număra de câte ori am oferit “adevăruri” nedorite, necerute – doar de dragul adevărului, așa cum îl vedeam eu la acel moment – și am pierdut susținerea unor persoane importante, prietenia unor persoane de valoare. La slujbă m-a iritat neprofesionalismul unor colegi și i-am atacat, uitând că ei fuseseră cu compania de 10 ani iar eu numai de câteva luni, neînțelegând că șefii se vor conduce după încrederea dată de vechime și nu după diplomele unui nou-venit. La o adică, în slujbă, dorești ca măcar colegii să nu-ți stea împotrivă, dacă nu te ajută activ, iar acțiunile mele nu m-au apropiat de acest țel minimal.
Am petrecut o bună bucată a vieții blamându-i pe ceilalți pentru eșecurile mele. Abia când mi-am privit faptele și prin prisma acestui EQ am putut accepta că de multe ori eșecul a fost vina mea. A fost vina mea pentru că n-am reușit să iau în calcul aspectul emoțional al problemei. “Inteligența este o măsură a flexibilității” se spune și mi-am dorit să fiu inteligent cu adevărat așa că m-am forțat să devin mai flexibil. Inteligența adevărată, completă nu se bizuie pe descărcări nervoase, repezite ci pleacă de la întrebarea “Cu cât mă apropie pe mine aceasta de rezultatul dorit? Ce rezolv cu spunând/făcând astfel?”. Inteligența completă știe, acceptă și ia în calcul adevărul că suntem ființe emoționale și că emoțiile necontrolate pot porni războaie, pot distruge lumi.
Partea bună a lucrurilor este că EQ-ul poate evolua. Spre deosebire de IQ care, se spune, crește până la 18 ani și ulterior se menține constant dacă este exersat sau descrește dacă-l lăsat de izbeliște, inteligența emoțională nu se bizuie pe talente naturale și poate fi sporită pe parcursul vieții. Putem învăța să recunoaștem și să canalizăm emoțiile noastre și ale celorlalți spre rezultatul dorit. Putem, prin empatie, să luăm în calcul aceste emoții când luăm decizii și, prin puțină diplomație, să le strunim. Putem să-i încurajăm pe cei din jurul nostru și pe noi înșine spre succese și trebuie s-o facem, mai ales că biciuitul prin jigniri nu mai are cum funcționa în epoca modernă.
Chiar dacă teoria acestei “inteligențe emoționale” nu are logică pentru noi, există o sumedenie de experimente care demonstrează că empatia, înțelegerea emoțiilor, are beneficii excepționale la toate nivelele vieții: social, personal, financiar, cultural. Acest EQ, eteric și nemăsurabil cum este, este un instrument social la îndemâna noastră și abia a nu încerca să folosim toate ustensilele din dotare este un gest cu adevărat prostesc.
