„Fiecare iubire şi prietenie adevărată e povestea unei prefaceri neaşteptate. Dacă suntem aceiaşi oameni înainte şi după ce-am iubit, înseamnă că nu am iubit destul.” (Shams)
Adevăratul titlu al romanului turcoaicei Elif Shafak (roman apărut în 2011 la Polirom) este „Cele patruzeci de legi ale iubirii”. „Dulcea blasfemie” denumește romanul din roman, manuscrisul care pune în mişcare angrenajele scriiturii, însă abia această minunată construcție oximoronică surprinde adecvat miza esențială a scrierii: reconcilierea acelor poli fiinţei care par să dăinuie tocmai în virtutea depărtării dintre ei. Claritatea maniheistă a contururilor este vătămată de orice apropiere, cel puțin asta suntem învățați să credem. Dulcea blasfemie transcende opozițiile nefirești, create de oameni, și mizează pe unitatea originară a tuturor contrariilor. Liantul este înțelepciunea sufită, ale cărei patruzeci de legi neconstrângătoare se reduc la un singur numitor comun: iubirea. Cartea care celebrează iubirea este încă o dovadă, pentru mine personal, că Elif Shafak este unul dintre scriitorii rezistenţi care și-au câștigat un loc definitiv în biblioteca mea interioară.
Ca oricare alt scriitor care se respectă, Elif Shafak are câteva obsesii recurente în romanele ei, pe care le explorează simultan. Una din ele guvernează hegemonic sensurile fiecărei scriituri, potențându-le însă și pe celelalte. Feminismul şi maternitatea ca hybris sunt cuvintele magice în „Lapte negru”, cosmopolitismul și dezideratul înțelegerii universale între oameni sunt teme pivotale în romanul mucalit și nonconformist „Sfântul nebuniilor incipiente”; iubirea-prietenie, înțelepciunea sufită, pandeterminismul realităţilor mărunte și căutarea neortodoxă lui Dumnezeu domină sensurile romanului în discuție, fără să excludă feminismul (tot pe linie sufită), cosmopolitismul religios ori vidarea de credinţă a Occidentului (care se cere reinventat). Nu sunt străine procesului de literaturizare nici teme mai grave, precum teroarea, linşajul, oprobriul, ca epifenomene ale habotniciei, deopotrivă creștine, cât și islamice. Dincolo de toate inventarierile tematice care abia ating suprafaţa romanului, „Cele patruzeci de legi ale iubirii” se constituie într-un vademecum hedonist indispensabil oricărui om care caută în cărți, mai presus de orice delectare momentană, punctul de inflexiune al propriei existențe.
Oriunde există o scriitoare, există, fie că ne place sau nu, o discuție în așteptare despre doza de feminism decelabilă în operele ei, fie ca o propagare a filosofiei sale, fie ca o contestare vehementă a acesteia, soldată inevitabil cu preluarea prerogativelor masculinității generice. În descendența acestui imperativ, Elif Shafak poate fi considerată o scriitoare feministă, adeptă a unui feminism blând, moderat, tolerant, fără nevoie de statement ori de impunere prin factorul-șoc ori prin agresivitate. Iată o mostră:
„Când te naști fată, ești învățată cum să gătești și să deretici, să speli rufele murdare, să cârpești ciorapii purtați, să faci unt și brânză și să alăptezi pruncii. Unele femei sunt învățate meșteșugul iubirii și cum să se facă ispititoare pentru bărbați. Dar asta-i tot Nimeni nu le dă femeilor cărți ca să le deschidă ochii.” (Kerra, soția lui Rumi)
În celălalt plan al textului, acela mai apropiat temporal şi temperamental de noi, femeilor le parvin cărți menite să le deschidă ochii. Ella, o gospodină perfectă (îmi aduce stăruitor aminte de roșcata din Desperate Housewives), democrat-liberală, evreică nepracticantă și vegetariană aspirantă suferă pentru că nu reușește să găsească echilibrul perfect între agresivitate (ca intervenţionism sancţionabil) și pasivitate (sub forma unei detaşări glaciale) în relațiile familiale și sociale (subiect sensibil care ne macină, la un anumit nivel, pe noi toți). „Fie mă amestec prea mult în vieţile celor dragi, fie mă simt neputincioasă în faţa acţiunilor lor”, mărturiseşte personajul.
Torsiunea neprognozată a cursului vieții acestui personaj feminin (metamorfoza soţiei casnice în iniţiată vizionară) este demnă de trama din „Homo faber” al lui Max Frisch. Maniacala ordinii, planificatoarea meticuloasă a propriului destin se convertește, volens nolens, la un cu totul alt timp de existență: liberă (chiar libertină din unghiul primei concepții despre existență a Ellei), neînfrânată și mustind de iubire cosmică- dulcea blasfemie care atentează asupra tuturor convingerilor mic-burgheze, ale unei existențe trăite comme il faut. Cele Patruzeci de Legi ale Gospodinei Aşezate cu Picioarele Bine Înfipte în Pământ sunt abrogate în virtutea celor Patruzeci de Legi ale Iubirii din înţelepciunea sufită. Demararea procesului de resemantizare a propriei existențe se face, simbolic și programatic, prin lectură iniţiatică: lectura fecundă a manuscrisului virgin, a poveștii despre prietenie, iubire, moarte și Dumnezeu. În fața ochilor cititorului, lectura manuscrisului este dedublată de cea a schimbului de scrisori între Ella și Aziz, ateul nomad convertit la islamism și propovăduitor al celor patruzeci de legi ale dervişului rătăcitor Shams, a cărui reîncarnare modernă pare a fi.
Meritul scriitoarei este de a concilia un plan mundan al existenţei desacralizate cu o naraţiune mitologică în care sunt restabilite coordonatele sacrului. Inovator (strict pentru momentul actual al istoriei literaturii) este efectul interferenţei celor două planuri. În loc de reminiscenţe ale sacrului care curg în experienţele profane topindu-se şi anihilându-şi orice posibile reverberaţii (cum se întâmplă la Tournier sau la Saramago; mă gândesc la „Piticul roşu” sau la scurtul roman „Cain” al scriitorului portughez), la Elif Shafak, înţelepciunea sufită potenţează seminţele de sens dintr-un cotidian la prima vedere prozaic, lustrat de semnificaţie originară, iar scenariul mitologic se reface prin reluare şi repotenţare. Legătura profundă între discipol şi maestru, Remi şi Shams (oricare din ei deopotrivă maestru, cât şi discipol) este refăcută, peste secole, de imaginile lor gemelare: Ella şi Aziz. Sensurile care se depliază în faţa cititorului ţin, aşadar, de resurecţia imaginilor sacrului într-o lume aparent descentrată/descuamată semantic, din care se poate ieşi simbolic prin voinţă şi abandonare/anihilare a eului orgolios, prin iubire şi credinţă (cuvinte atât de abuzate, încât s-au prefăcut în deplorabile schelete ideologice). Experienţele dureroase şi dramatice ale oricărei existenţe, precum şi cele solare/întremătoare sunt supuse unei benefice egalizări euristice, în virtutea unui proces de purificare de dorinţele lumeşti, urmat de o dezintegrare a eului în magma divinităţii (este procesul de regăsire/risipire ontologică prin care trece Ella- personajul emblematic al călătoriei iniţiatice – cele şapte trepte dispuse de-a lungul Căii Adevărului): „O să-mi strivesc eul în bucățele, până când nu mai sunt altceva decât o fărâmă de nimicnicie, căutătorul golului desăvârșit, praful prafului în marea Lui zidire” (Shams) O altă reuşită a romanului este de a suscita interesul cititorului în ceea ce priveşte religia sufită (şi, să nu uităm, poezia lui Rumi), care poate deveni noua marotă a occidentalului avid de experienţe transcendentale prefabricate, inspiratoare (de genul: Madona şi Kabbalah).
„Dulcea blasfemie” (sau,dacă preferaţi: „Cele patruzeci de legi ale iubirii”) este nu doar un roman magnetic, ale cărui sensuri se desfac şi se prelungesc în conştiinţa cititorului dincolo de procesul mecanic al lecturării; Elif Shafak propune o adevărată „naraţiune mitică” (în accepţiunea lui Wunenburger), un scenariu atemporal despre iubire, credinţă şi moarte ale cărui adevăruri milenare, evocând momente originare-fondatoare, se suprapun adevărurilor noastre empirice, relevându-le şi potenţându-le.
Câteva din cele patruzeci de legi ale lui Shams:
„Soare-răsare, soare-apune, miazăzi ori miazănoapte, nu are nicio însemnătate. Oriîncotro te-ai îndrepta, îngrijeşte-te doar să prefaci fiecare călătorie într-una lăuntrică. Dacă vei călători înlăuntrul tău, vei putea colinda întreaga lume, cât e de întinsă, şi dincolo de ea.”
„Când un iubitor adevărat de Dumnezeu intră într-o cârciumă, cârciuma devine odaia lui de rugăciune, dar când un băutor de vin intră în aceeaşi odaie, aceasta devine cârciuma lui. În tot ce facem, inimile noastre au însemnătate, nu înfăţişarea noastră.”
„Poţi să-l cercetezi pe Allah în orice lucru şi orice fiinţă din lume, pentru că Dumnezeu nu e închis într-o moschee, într-o sinagogă sau într-o biserică. Dar dacă simţi încă nevoia să afli lămurit unde sălăşuieşte, nu e decât un loc în care poţi să-L cauţi: în inima unui iubitor adevărat.”
„Adevărata murdărie este cea lăuntrică. Cealaltă se spală. […]”
