„Is dying harder than being already dead?”
(Robert Lowell)
Ulcerul mă trezește în pumni.
Am fața umflată și gâtul uscat ca țeava unui tanc Sherman.
Tusea ar strica tot cheful femeii de lângă mine
dacă femeia de lângă mine n-ar fi plecat
de câteva luni, înainte să se crape de ziuă.
Nici după aceea nu s-a făcut linişte.
Cât de penibile sunt acum comparațiile
pe care le-aș putea face între moarte
și orice altceva.
Cât de prostesc să scriu despre glonțul
care mi-a trecut de două ori prin dreptul urechii
sau să mai bag în seamă ghionturile pe care și le împart
pe 28 de canale câteva cadavre politice.
Un mort e un mort e un mort e un mort.
Un gram de iarbă e un gram de iarbă și-atât.
Slavă Domnului, am înțeles la timp despre ce era vorba.
Cele câteva lucruri pe care mi le-am dorit ca un disperat
mi-au fost fluturate puțin pe la nas
și apoi mi-au fost luate.
În legătură cu scrisul,
am încercat doar să-nțeleg cum a fost posibil.
Am scris despre ce am văzut: despre iubire futută
despre nebunie
și moarte în floarea vârstei.
Nu mă mai enervează dobitocul ăla obsedat de mine
care spune peste tot
că am fost favorizat
că am avut proptele.
Ce importanță are că am scris câteva poeme frumoase,
și pentru cine?
Ce importanță are că matematicienii ruși încearcă
să ofere un model matematic al cancerului?
Tot acolo ajungem.
Generația mea nu mai e generația mea, dacă o fi fost vreodată.
Nicio hârjoană, nicio jerbă de artificii, niciun spectacol
să mă țină cu sufletul la gură.
„Matur și inegal”, când alții de-abia încep.
Celulele au început să o ia razna,
grădina s-a transformat într-o pârloagă
unde se hârjonesc, cât mă așteaptă, niște animale sălbăticite.
Sunt răbdătoare. Și sunt în stare de orice.
Să se îngrijoreze mă-ta de „denivelările și inegalitatea
izbitoare din acest volum de maturitate”.
Deja 30 și nicio iluzie să netezească drumul.
*
Despre prieteni, despre palmele lor mari,
deprinse cu munca, despre noaptea
în care un munte de om a plâns cu mine
sub un nuc despicat în două de fulger,
despre liturghiile în timpul cărora mă hlizeam
cu băiatul cantorului,
despre leucemia Feliciei, despre imensa ei fericire
când începea dansul,
despre ochii aceia scăpărători în care
nu voi mai privi niciodată.
Despre batistele parfumate ale bunicului,
despre răutăți și regrete
și arcade însângerate și alcool împuțit,
despre dimineți amnezice și capete rase,
despre fularul lui Vasea, despre râsetele
din camera cealaltă.
Despre scrumierele vorbitoare,
despre furia indianului Cherokee după ce i s-a luat totul,
despre banii pe care îi aștept dintotdeauna,
despre graba asta nebună, nebună –
și despre mine,
cu țigările pe terminate și gluga trasă pe cap,
pândind la geamul unei benzinării cu
luminile stinse.
*
Așa arată o poveste de succes?
Așa arată oamenii care au reușit?
Așa ți-i imaginezi tu pe cei iubiți de Doamne-Doamne?
Uită-te mai bine.
Mai uită-te o dată, deșteptule.
Uită-te prin găuri și infiltrații, prin clusterele
de celule bolnave, vezi chisturile și țesuturile fragilizate
de timp și de combinații neinspirate,
râcâie măduva și citește marcajele,
convinge-te că sângele își atenuează
de la o zi la alta haloul.
Suferința te face mai real.
Și ce, vrei să fii mângâiat pe creștet pentru asta?
Crezi că o să primești bilete gratuite
la spectacol?
Stai tu în primul rând, mie mi-a ajuns.
Realitatea e înnebunitoare.
Concluziile nu te vor salva de la înec.
Poemul ăsta e ancora mea.
*
o să fie bine, vlad, chiar și cu X-uri mari
din bandă reflectorizantă
lipite peste ferestre,
chiar și cu hormoni inhibitori,
și cu organe sintetice, rita, cu nanoroboți
și cipuri sub nervúrile frunzei, o
să fie bine, gringo, o să fie bine, junkiști
dragi, și când pelerina de celuloid a
lui marilyn monroe va lua foc și clapele
pianului vor continua să cânte în timp ce
noi vom încerca să stingem,
și până la urmă vom stinge, ana,
unul câte unul focurile viclene din preerie,
o să fie bine, gabriel, cu sau fără pastile,
și nerăbdare
și noaptea înghesuită în gulere,
o să fie bine, tara, cu toată vinovăția
fetiței catolice care ai rămas,
o să fie bine,
almeida
și guadalquivir,
toate locurile în care nu voi ajunge
niciodată,
o să fie bine
*
Cum plutește o pasăre în vid?
Cât de ridicole sunt gesturile frânte ale unui om
care cade în gol?
Știu, sună dramatic, dar asta-i viața
Totul e simplu, atât de simplu, spunea un poet
îngrășat peste măsură – și atunci
de ce mâna mea tremură și coboară
fără mari regrete peste detonator?
Pentru a putea rezista, un om trebuie să fie
o pasăre
o ființă care trăiește în vid
un tun de aer aruncând manifeste indescifrabile
deasupra marilor bulevarde.
Lumina fragilă poposește pe frunză.
Lumina fragilă a trecut de mult peste frunziș.
http://unanotimpinberceni.blogspot.ro/2013/10/deja-30-si.html
