1990, februarie. Angrenajul

Dacă ianuarie 1990 este o lună a tatonărilor şi convulsiilor, februarie 1990 este un interval al clarificărilor instituţionale. Puterea Frontului Salvării Naţionale începe să se manifeste cu brutalitatea implacabilă ce evocă anii dintre 1944/1947. Guvernarea are dublul chip al potemkiniadei şi al violenţei. Alegerile din 20 mai sunt pregătite pe acest fundal al celebrării urii.

Februarie 1990 consacră apariţia organismului graţie căruia ilegitimitatea FSN îşi va dobândi aura de respectabilitate democratică- Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională aspiră să procure imaginea înşelătoare a unui parlament de tranziţie, evocând, deceptiv, maniera de lucru a meselor rotunde din Europa Centrală. Dar timbrul şi decorul sunt radical diferite.Căci FSN nu intenţionează să repete experienţa pierderii sau împărţirii puterii:CPUN codifică deciziile pe care le ia partidul-stat. Tumultul de voci, violenţa verbală , ostilitatea nedisimulată îndreptată în contra celor care nu aderă la unicitatea dogmei sunt semnele pulsiunii autoritare.

Îi va fi dat CPUN să impună, o dată cu legea electorală, arhitectura şubredă şi ambiguă etic a României post-comuniste. Modelul istoric al gestului FSN se cere căutat în aceiaşi ani de după 1944. Ca şi remanierea guvernului Groza în 1946, crearea CPUN este un aparent compromis tactic, menit să permită asaltul direct şi fatal împotriva opoziţiei. Spre definitiva şi totala ei eliminare. În ordine simbolică, CPUN este prima ocazie în care noua elită cleptocrată şi arogantă ce ne domină şi astăzi se cristalizează, ideologic şi birocratic. Imaginea lui Ion Iliescu se dataşează pe acest fundal de invective şi de petractări. El este efigia acestui timp care durează şi pare etern. Una cu România lui Nicolae Ceauşescu, Ion Iliescu este şamanul activist ce prezidează adunarea copleşită de fanatism.

În angrenajul lui februarie 1990, minerii sunt cealaltă faţă a religiei politice feseniste. Avangardă a clasei sociale de avangardă, aureolaţi de greva din 1977, copleşit de gratificaţii sociale, identificabili prin ornamentele ce dau muncitorimii nobleţea ei unică, devotaţi Frontului cu aceeaşi vocaţie liberticidă cu care strămoşii lor erau devotaţi Blocului Partidelor Democratice în 1946, minerii intră în acţiune pe 18 februarie 1990, spre a–şi asuma rolul pe care îl vor rafina în 14/ 15 iunie, câteva luni mai târziu. Scenariul este familiar şi emblematic pentru sinteza fascist- comunistă pe care o întruchipează FSN. Puterea mobilizează, convoacă şi asmute detaşamentele sale de asalt , spre a face faţă opoziţiei din stradă. Ca şi marinarii din Kronstadt, la ceasul lor leninist, ca şi grupurile SA, minerii deţin dreptul de viaţă şi de moarte asupra compatrioţilor lor. Violenţa extralegală este sancţionată de stat, iar partidul Revoluţiei elogiază pe cei mai curajoşi dintre apărătorii cuceririlor lui decembrie 1989. Fuziunea dintre logica leninistă a lui Ion Iliescu şi magma de ură minerească este una dintre cheie de înţelegere ale noii Românii.

18/ 19 februarie 1990 este şi un semn al vremurilor care se anunţă.Fesenismul impune,cu bâte şi lămpaşe, domnia masei isterizate. Portavoce a acestui fluviu de uniforme, Ion Iliescu zideşte edificiul pe care îl va conduce, autoritar. Iunie 1990 se vede la orizont. România Frontului este o Românie a sângelui şi strigătelor.Energia ei guturală ne hrăneşte şi ne domină,încă, după două decenii şi jumătate.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *