Tinerii de astăzi şi lumea de ieri

În urmă cu 24 de ani, extorsionată şi mutilată, societatea românească se trezea din coşmarul roşu în dimineaţa fragilă a libertăţii. În aproape un sfert de veac de democraţie, (cea mai slabă din Uniunea Europeană, după aprecierile britanicilor de la Economist Intelligence Unit!) a apărut o lume nouă, cea a tinerilor formaţi sau născuţi după 1990. O lume în care, din nefericire,drama pre-1989 a României este privită cu indiferenţă, fiind cunoscută fragmentar. E uluitor cât de puţin ştiu tinerii de astăzi despre universul în care România s-a zbătut timp de patru decenii!

Ancoraţi în valorile culturii de masă occidentale şi în cele ale unui capitalism primitiv şi obtuz, seduşi de mirajul prosperităţii imediate, formaţi în ambianţa gregară a programelor de televiziune imbecilizante, tinerii români, în cea mai mare parte a lor, nu cunosc aproape nimic despre tragedia cumplită a civilizaţiei româneşti mutilate în deceniile comuniste, despre calvarul sutelor de mii de deţinuţi de la Gherla, Aiud sau de la Sighet, despre infernul torturilor de la Piteşti, despre patimile Elisabetei Rizea şi ale milioanelor de ţărani care s-au opus tancurilor ce eviscerau societatea. Potrivit unui studiu efectuat de către Fundatia Soros în 2011, 38 % dintre adolescenţii chestionaţi declarau că perioada comunistă era „mai bună” decât democraţia de astăzi şi peste 57% afirmau că situaţia contemporană este „mai rea” decât cea din perioada lui Ceauşescu.

Evident, una din cauzele necunoaşterii şi ale indiferenţei e ruina sistemului de educaţie românesc.Este rostul şcolii, al dascălilor să le prezinte adolescenţilor istoria recentă,cu eroii şi cu dramele ei,să îi formeze în spiritul valorilor democratice şi ale respectului faţă de cei care au luptat pentru libertate.

În al doilea rând, informaţiile primite de la părinţi despre perioada comunistă au fost de cele mai multe ori aproximative, lacunare şi scăldate în lumina nostalgiei. Neputincioşi, dezamăgiţi în faţa insucceselor personale din minunata lume nouă post-comunistă, despre care nu ştiau aproape nimic şi pentru ale cărei reguli erau prea puţin pregătiţi,foarte mulţi dintre români s-au refugiat în ţinutul sigur al nostalgiei unui univers stabil şi pierdut, inculcându-le tinerilor clişee simpliste de tipul: „ce bine era pe vreamea lui Ceauşescu fiindcă toată lumea avea un loc de muncă” , „atunci toţi primeau o casă de la stat şi mergeau la munte şi la mare în fiecare an”, etc..

În al treilea rând, societatea românească post-decembristă s-a format strâmb, necunoscând un proces adevărat de decomunizare, asumat oficial de către stat. Democraţia noastră s-a născut cu mineriade şi cu exaltări nostalgice. Martirii închisorilor sau ai rezistenţei armate din munţi nu au devenit eroii lumii noi, libere şi nu au fost incluşi în panteonul istoriei noatre recente.Cehii au mitologizat Primavara lui ’68, la Budapesta comemorarea toamnei din 1956 are o dimensiune aproape sacră iar în Polonia liderii Solidarităţii sunt adevăraţi eroi populari. În România de astăzi, revizionştii şi lăudacii vechiului regim sunt instalaţi comod în studiourile televiziunilor, relativizând şi justificând ororile erei Ceauşescu. După un regim dictatorial de o jumătate de veac, o tranziţie politică timidă şi absenţa despărţirii oficiale de trecut pot avea consecinţe nefaste, pe termen lung. În acest sens, exemplele sunt numeroase. În Italia -care după 1945 nu a cunoscut o despărţire radicală de perioada fascistă, după modelul procesului riguros de denazificare şi de asumare a trecutului din societatea renană postbelică-proliferează astăzi aventurierii politici,de tipul exoticului Beppe Grillo care nu ezită să îşi exprime admiraţia faţă de Il Duce, invocând necesitatea unui nou Marş asupra Romei. Să lăsăm,însă, scena politică italiană pentru alt articol şi să revenim la junii noştri de astăzi.

Unii dintre dumneavoastră îmi puteţi reproşa: ce rost are să mai intoxicăm astăzi minţile tinerilor cu poveşti din timpuri apuse, în loc să îi lăsăm să îşi vadă doar de dilemele generaţiei lor, cu idolii generaţiei lor, cu Rihanna şi cu Lady Gaga, cu Mamasita şi cu Morena, cu hiturile splendide ale Innei şi ale Antoniei, ba unde mai pui că peste jumătate dintre părinţii lor regretă universul lui Ceauşescu! O lume a prezentului continuu, ce nu îşi cunoaşte trecutul (sau îl cunoaşte greşit) şi care îşi uită eroii este bolnavă şi vulnerabilă. Pe terenul lipsei de cunoaştere meciul nu are reguli şi totul este posibil. Pentru ca ororile secolului trecut să nu se mai repete şi pentru ca ca tentaţiile extremiste să nu mai smintească minţi şi să nu mai confişte suflete,avem cu toţii responsabilitatea ambianţei în care se formează tinerii. Şcoala, familia, posturile de televiziune.

Utopiile totalitare ale secolului 20 au născut orori pe care civilizaţia occidentală nu le-a mai experimentat din Evul Mediu; zeci de milione de vieţi au fost contorsionate, ţări întregi au devenit lagăre înconjurate cu sârmă ghimpată. Astăzi, toate evaluările arată că la capitolul „cultură politică” a cetăţenilor, în România situaţia este dezastruoasă. Nu vom putea construi o democraţie performantă şi solidă fără a forma generaţiile tinere-care nu au fost infectate direct cu virusul dictaturii-în spiritul valorilor democratice şi fără a le arăta cum, nu demult,elita ţării lor a fost exterminată, cum civilizaţia românească interbelică a fost facută una cu pământul, cum biserici, oraşe şi sate au fost demolate în numele unui proiect dement. Altfel,figuri precum Ceauşescu sau Castro pot părea cool iar un personaj precum Che Guevara poate deveni un erou imprimat pe tricouri, un prototip al revoluţionarului romantic de secol 20, în memoria căruia cântăm prin cluburi „Y con Fidel te decimos:!Hasta Sempre, Comandante!”, fără a şti că, în realitate, astmaticul doctor argentinian era un criminal împătimit şi scelerat.