F.M. Dostoievski, , „Însemnări din subterană”, fragment

Sînt un om bolnav… Sînt un om rău… Un om lipsit de farmec… Cred că sînt bolnav de ficat… La drept vorbind, n-am nici cea mai mică idee despre boala mea şi nu ştiu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez şi nu m-am tratat niciodată, deşi am respect faţă de medicină şi de doctori. Pe deasupra, mai sînt şi superstiţios pînă la exagerare; ei, măcar atît de superstiţios, încît să am respect faţă de medicină. (Sînt destul de cultivat ca să nu fiu superstiţios, însă sînt superstiţios.) Nu, rogu-vă, răutatea nu mă lasă să mă tratez. Uite, sînt sigur că aşa ceva Domniile Voastre nu veţi binevoi a pricepe. Asta-i, rogu-vă, dar eu înţeleg. Desigur, n-aş fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu de bine“ în cazul de faţă, cu răutatea mea; ştiu prea bine că doctorilor nu le pot face nicidecum o „şotie“ dacă nu mă tratez la ei; ştiu mai bine decît oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Şi totuşi, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară şi mai tare!

Trăiesc de mult aşa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n-o mai am. Am fost un slujbaş răutăcios. Eram grosolan şi îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar aşa. (E o butadă proastă, dar n-o s-o şterg. Am scris-o crezînd că va ieşi ceva foarte caustic; iar acum, după ce mi-am dat singur seama că n-am vrut decît să-mi dau nişte aere mîrşave – nici gînd s-o mai şterg!) Cînd se întîmpla ca de biroul la care şedeam eu să se apropie cîte-un om cu jalba în mînă – ca să-mi ceară vreo lămurire –, scrîşneam din dinţi la el şi simţeam o desfătare nesăţioasă dacă izbuteam să-l mîhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam de-a face cu oameni timizi: aşa-s cei cu jalbele, ştiţi şi dumneavoastră. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu-l puteam înghiţi pe un ofiţer. Nu voia nicidecum să se umilească şi-şi zornăia oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an şi jumătate am purtat război cu el. Pînă la urmă, l-am biruit. A încetat să şi-o mai zornăie. De altminteri, asta s-a întîmplat pe cînd eram tînăr. Dar ştiţi dumneavoastră, domnilor, care era punctul principal al răutăţii mele? Păi toată chestia, mîrşăvia cea mai mare era că în fiecare clipă, chiar şi atunci cînd îmi vărsam cel mai mult fierea în mine, recunoşteam cu ruşine în sinea mea că nu sînt rău, că nu-s nici măcar un om înrăit, că nu fac decît să sperii vrăbiile degeaba şi cu asta mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceţi-mi o păpuşică acolo, daţi-mi un ceai cu zahăr şi o să vedeţi că mă potolesc. Chiar şi la suflet mă înduioşez, deşi mai pe urmă voi scrîşni din dinţi la mine însumi şi, de ruşine, cîteva luni voi suferi de insomnie. Aşa mi-era obiceiul.

De fapt, mai adineaori m-am vorbit singur de rău spunînd că am fost un slujbaş răutăcios. Din răutate m-am vorbit de rău. Pur şi simplu, mă ţineam de ştrengării şi cu cei cu jalbele, şi cu ofiţerul, însă în realitate n-am putut fi rău. Clipă de clipă simţeam în mine multe şi nenumărate elemente, total opuse răutăţii. Simţeam cum colcăie elementele astea în mine. Ştiam că toată viaţa au colcăit în mine şi tot mă rugau să le las să iasă. Mă chinuiau de mi se făcea ruşine; mă împingeau pînă în starea de convulsii şi, pînă la urmă, mi s-a urît de ele, ah, ce mi s-a mai urît! Nu cumva vi s-o fi părînd, domnilor, că mă căiesc de ceva în faţa dumneavoastră, că vă prezint scuze pentru ceva?… Sînt sigur că vi se pare… De altminteri, vă asigur că mie puţin îmi pasă dacă aşa vi se pare…
Nu rău, dar nici măcar altcumva n-am izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. Iar acum îmi duc zilele, cîte mi-au mai rămas, în ungherul meu, întărîtîndu-mă cu consolarea răutăcioasă, care nu serveşte la nimic, că un om deştept nu poate face nimic din propria sa persoană şi că numai prostul poate. Da, rogu-vă, un om deştept din veacul al nouăsprezecelea trebuie şi este obligat din punct de vedere moral să fie o fiinţă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant trebuie să fie o fiinţă eminamente mărginită. Asta-i convingerea mea, la cei patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani şi cînd te gîndeşti că patruzeci de ani înseamnă o viaţă întreagă; doar înseamnă bătrîneţea cea mai adîncă. Să trăieşti mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! Ia răspundeţi-mi sincer, cinstit: cine trăieşte mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăieşte: proştii şi ticăloşii trăiesc. Tuturor bătrînilor o să le-o spun de la obraz, tuturor acestor bătrîni respectabili, tuturor acestor bătrîni cu părul alb şi parfumaţi! Lumii întregi o să i-o spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc aşa pentru că o să trăiesc pînă la şaizeci de ani. Pînă la şaizeci de ani o să trăiesc! O să trăiesc pînă la optzeci de ani!… Staţi puţin! Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul…
Veţi fi crezînd, poate, domnilor, că vreau să vă fac să rîdeţi? Şi în privinţa asta aţi greşit. Nu sînt cîtuşi de puţin un om vesel cum vi se pare sau cum vi s-ar putea părea; de altfel, dacă, iritaţi fiind de această vorbărie (şi simt de-acum că sînteţi iritaţi), v-ar trece prin cap să mă întrebaţi: cine sînt eu? – vă voi răspunde: sînt un asesor de colegiu . Am muncit ca să am ce mînca (dar numai pentru asta) şi cînd, anul trecut, prin testament, una dintre rudele mele îndepărtate mi-a lăsat şase mii de ruble, m-am retras de îndată de la serviciu şi m-am instalat în ungherul meu. Şi mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum m-am statornicit în acest ungher. Camera mea e urîtă, infectă, la marginea oraşului. Drept servitoare am o ţărancă bătrînă, rea de proastă ce-i, care, pe deasupra, mai şi duhneşte întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să-mi dăuneze şi că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viaţa va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o ştiu şi eu, o ştiu mai bine decît aceşti sfătuitori experimentaţi şi prea înţelepţi, care dau din cap plini de importanţă. Dar rămîn la Petersburg; nu plec din Petersburg! Şi nu plec pentru că… Eh! De fapt, e cu desăvîrşire totuna dacă plec sau nu.
De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere?
Răspuns: despre el însuşi.
Ei, atunci şi eu voi vorbi despre mine.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *