F. M. Dostoievski, „Fraţii Karamazov”, fragment

O controversă
Aşadar, măgarul Iui Varlaam prinsese grai. Obiectul discuţiei era destul de ciudat: dimineaţa, în timp ce-şi făcea tîrguielile la băcănia negustorului Lukianov, Grigori auzise pe cineva povestind că un soldat rus care căzuse prizonier undeva, prin nu ştiu ce ţinuturi îndepărtate, la graniţa dinspre Asia, fiind silit sub ameninţarea cu moartea şi a celor mai cumplite torturi să se lepede de legea creştină şi să treacă la islamism, nu se înduplecase în ruptul capului să-şi schimbe credinţa, drept care fusese schingiuit şi jupuit de viu şi-şi dăduse duhul preamărind numele lui Hristos, lucruri care se aflau scrise în ziarul sosit chiar în ziua aceea. Servind la masă, Grigori povestise toată pătărania. Lui Fiodor Pavlovici îi plăcea spre sfîrşitul prînzului, cînd era la desert, să glumească şi să stea de vorbă cu cineva, fie şi cu Grigori. Iar în ziua aceea se simţea în largul lui, era binedispus şi cu gîndurile cam răvăşite. După ce ascultase istorisirea lui Grigori, sorbind cîte puţin din păhăruţul de coniac, îşi dăduse cu părerea, spunînd că soldatul cu pricina trebuia trecut neapărat în rîndul mucenicilor, iar pielea jupuită adusă undeva, la vreo mănăstire: „Vă închipuiţi cum ar da lumea năvală şi ce de bănet s-ar aduna!“, încheiase el. Văzînd că Fiodor Pavlovici nu era cîtuşi de puţin înduioşat, dimpotrivă, începuse să ia în deşert, ca de obicei, lucrurile sfinte, Grigori făcuse o mutră acră. Tocmai atunci Smerdeakov, care stătea lîngă uşă, se găsise să rînjească în bătaie de joc. Bucătarului îi era cînd şi cînd îngăduit să servească şi el la masă, mai ales la desert, iar de la venirea lui Ivan Fiodorovici nu era zi în care să lipsească de la postul lui.\

— Ce te-a apucat? îl întrebă Fiodor Pavlovici, văzîndu-l că rînjeşte şi înţelegînd că voia să dea în Grigori.
— Uite-aşa, răspunse prompt Smerdeakov cu glas tare, mă gîndeam la isprava soldatului şi-mi ziceam c-o fi, nu zic nu, un lucru vrednic de laudă, dar, ca să spun drept, cred că n-ar fi fost nici un păcat dacă, strîns cu uşa, s-ar fi lepădat şi de legea lui Hristos, şi de taina botezului ca să scape cu viaţă, fiindcă, oricum, mai tîrziu putea să-şi ispăşească slăbiciunea săvîrşind alte fapte bune.
— Cum aşa nici un păcat?! se oţărî la el Feodor Pavlovici. Minţi, pentru o vorbă ca asta să ştii c-o să mergi drept în iad şi ce-o să te mai prăjească acolo şi pe o parte, şi pe alta, ca pe o ciozvîrtă de berbec!…
Alioşa intrase pe uşă tocmai cînd discuţia era în toi. Fiodor Pavlovici, după cum am văzut, îi făcuse o primire cît se poate de călduroasă.
— Ai picat la ţanc, la ţanc ai picat! chicotea el fericit, silindu-l să se aşeze şi să asculte.
— Socoteala asta cu ciozvîrta de berbec nu-i adevărată, vă spun eu că n-o să se întîmple nimic şi nici n-ar trebui să se întîmple, dacă-i pe dreptate, ripostă grav Smerdeakov.
— Cum pe dreptate? se miră în gura mare Fiodor Pavlovici, din ce în ce mai vesel, făcîndu-i semn lui Alioşa cu genunchiul.
— Ce ascultaţi la ticălosul ăsta! se burzului mînios Grigori, privindu-l drept în ochi pe Smerdeakov.

— Mai încet cu ticăloşia, Grigori Vasilievici! i-o reteză liniştit şi stăpîn pe sine Smerdeakov. Să stăm strîmb şi să judecăm drept: dacă am ajuns în mîinile unor nelegiuiţi şi ei îmi cer să hulesc numele Domnului meu şi să mă lepăd de taina botezului, am tot dreptul s-o fac, pentru că aşa-mi spune cugetul meu şi pentru că aici nu mai încape vorba de păcat!
— Ai mai spus-o o dată, lasă poliloghiile, mai bine dovedeşte că aşa este! strigă Fiodor Pavlovici.

— Ciorbă-lungă! bombăni scîrbit Grigori.
— Mai încet cu ciorbă-lungă, Grigori Vasilievici, măsoară-ţi cuvintele şi cată să judeci cu capul! Căci nici n-o să apuc bine să le spun nelegiuiţilor: „Mă lepăd de legea creştinească şi afurisesc numele Domnului-Dumnezeului meu cel adevărat“, şi pe loc, chiar în momentul cînd am să rostesc vorbele astea, pronia cerească mă va judeca, aruncînd asupra mea anatema, şi voi fi urgisit din sînul sfintei biserici ca orice păgîn. Aşa o să se întîmple, cum vă spun, chiar în clipa cînd voi avea pe limbă vorbele astea, ba mai mult, în clipa cînd mă voi gîndi numai să le rostesc; n-o să treacă nici un sfert de secundă şi gata – am şi fost afurisit! Nu-i aşa, Grigori Vasilievici?


Se vedea că simte o vădită plăcere să-l ia martor pe Grigori, cînd, de fapt, răspundea la întrebările puse de stăpînu-său; şi cu toate că îşi dădea foarte bine seama de asta, căuta să dea impresia că Grigori era acela care-l trăgea de limbă.
— Ivan! strigă deodată Fiodor Pavlovici. Apleacă-te să-ţi spun ceva la ureche. Ştii, toate astea le spune pentru tine, ca să-l lauzi. Fă-i pe plac.
Ivan Fiodorovici ascultă cu toată seriozitatea destăinuirea bătrînului, care părea grozav de încîntat.
— Stai, Smerdeakov, taci o clipă! îi strigă din nou Fiodor Pavlovici. Ivan, mai apleacă-te o dată! Ivan Fiodorovici se supuse din nou, cu aerul cel mai serios din lume. Mi-eşti tot atît de drag ca şi Aleoşka. Să nu crezi că nu-mi eşti drag. Vrei un pic de coniac?
— Vreau. „Văd că te-ai pilit serios, bătrîne!“, îşi spuse în sinea lui Ivan, uitîndu-se cu luare-aminte la taică-său. Era foarte atent la ceea ce spunea Smerdeakov, care părea să-i fi trezit o vie curiozitate.
— Anatema asupra ta, blestematule! izbucni pe neaşteptate Grigori. Cum ai tu obrazul să judeci, ticălosule, dacă…
— Nu sudui, nu sudui, Grigori! îi tăie vorba Fiodor Pavlovici.
— Aşteaptă puţin, Grigori Vasilievici, aşteaptă numai o clipă, lasă-mă să spun tot ce am de spus, fiindcă n-am terminat încă. În momentul cînd pronia cerească mă va osîndi, am să fiu şi eu, cum s-ar zice, un fel de păgîn; botezul pe care l-am primit o să-şi piardă harul. E ori nu e aşa?
— Concluzia, concluzia! îl zori Fiodor Pavlovici, sorbind fericit din pahar. Hai, pune punct odată!
— Şi din moment ce nu mai sînt botezat în legea creştinească, înseamnă că nu i-am minţit pe călăii mei atunci cînd m-au întrebat dacă „sînt ori nu creştin“, fiindcă însuşi Dumnezeu m-a scos din rîndul creştinilor, numai şi numai pentru gîndul ce mi-a venit în minte înainte chiar de a fi apucat să deschid gura. Iar din moment ce locul meu nu mai e printre creştini, atunci cum s-ar putea, şi cu ce drept, să mi se ceară socoteală pe lumea cealaltă ca unui creştin adevărat, că m-am lepădat de Hristos, cînd eu, numai cît mi-a trecut prin gînd să mă lepăd de el, că am şi fost surghiunit din sînul creştinătăţii? Iar dacă nu mai sînt creştin, înseamnă că nu mai pot să mă lepăd de Hristos, fiindcă nu mai am de cine să mă lepăd. Şi atunci poate cineva să-i ceară socoteală unui tătar spurcat, Grigori Vasilievici, fie şi în ceruri, pentru că nu s-a născut creştin, şi poate cineva să-1 pedepsească pentru asta că doar, vorba aceea, nimeni nu poate lua două piei de pe o vită! Şi apoi, şi Dumnezeu chiar, dacă i-ar cere cumva socoteală tătarului după moarte, gîndesc că n-o să-i dea decît o osîndă mai uşoară (şi asta numai fiindcă nu poate să-l lase aşa, nepedepsit), chibzuind că omul n-are nici o vină dacă s-a născut pe lume din părinţi spurcaţi. Doar nu poate Dumnezeu să ia cu anasîna pe tătar şi să spună zor-nevoie c-ar fi fost creştin!? Ar însemna atunci că şi Atotputernicul minte. Crezi dumneata că poate fi în stare Cel-de-Sus să spună vreodată o minciună, fie şi numai una singură?
Grigori rămase cu gura căscată, zgîindu-se la orator. Deşi nu pricepu prea bine despre ce era vorba, ceva totuşi reuşise să desluşească din încîlcitura aceea de vorbe şi încremeni locului, ca un om care s-ar fi izbit deodată cu fruntea de perete. Fiodor Pavlovici îşi deşertă paharul şi slobozi un hohot de rîs strident.
— Alioşa, ei, cum îţi place? Văzuşi? Cazuistul! O fi fost pe la iezuiţi, Ivan. Ia ascultă, mă, duhneşti cale de o poştă a iezuit! Spune, cine te-a învăţat să vorbeşti aşa? Află că minţi, cazuistule, minţi cu neruşinare, minţi şi iar minţi! Nu mai plînge, Grigori, lasă, c-o să-l facem noi praf acum! Răspunde, măgarule! Să zicem c-ai avea dreptate faţă de schingiuitorii tăi, dar gîndeşte-te că tu, în sufletul tău, totuşi ţi-ai lepădat credinţa; singur ai spus că în aceeaşi clipă ai fost anatemizat, adică ai fost afurisit, iar aceluia asupra căruia s-a aruncat anatema fii sigur că n-o să-i fie moale, băiete, în iad! Ei, acum ce mai zici, scumpul meu iezuit?
— Fără îndoială că în sufletul meu mi-am lepădat credinţa, şi totuşi nu văd care ar fi păcatul aici… Poate numai unul mititel, adică un păcat din cele mai obişnuite.
— Cum adică, din cele obişnuite?
— Minţi, afffurisitule! şuieră printre dinţi Grigori.
— Judecă şi dumneata, Grigori Vasilievici, răspunse domol şi liniştit Smerdeakov, sigur de biruinţă, dar vrînd totuşi să facă pe mărinimosul cu cel învins. Judecă şi dumneata: Sfînta Scriptură spune că dacă ai cît de cît credinţă în sufletul tău, măcar cît bobul de mazăre, şi porunceşti muntelui: „ridică-te şi aruncă-te în mare“, aşa o să fie, negreşit. Dacă eu sînt un necredincios, iar dumneata atît de credincios, încît mă blestemi mereu, încearcă numai de porunceşte muntelui să se urnească din loc şi să se arunce nu în mare (fiindcă ar fi prea departe), dar uite, măcar în scursura asta clocită din spatele grădinii noastre şi ai să vezi că nici nu se va clinti măcar, oricît ţi-ai sparge dumneata pieptul poruncindu-i. Şi asta înseamnă că nici dumneata nu ai destulă credinţă, Grigori Vasilievici, şi că ştii numai să-i ocărăşti pe alţii cum îţi vine la gură. Şi apoi, trebuie să ne mai gîndim că, în zilele noastre, nu numai dumneata, dar nimeni pe lume, începînd cu cele mai simandicoase persoane şi sfîrşind cu cel mai pîrlit mujic, nu poate să urnească muntele din loc şi să-l prăvălească în mare, în afară poate de un singur om de pe faţa pămîntului, sau cel mult doi, care îşi caută mîntuirea sufletului prin cine ştie ce pustietăţi din ţara Eghipetului, unde li s-a pierdut urma; dacă este aşa, înseamnă că toţi ceilalţi sînt nişte necredincioşi şi atunci te întreb: crezi dumneata, oare, că pe toţi aceştia, cîţi ar fi pe lume, adică întreaga omenire, în afară de cei doi pustnici, Dumnezeu o să-i afurisească şi, în marea lui îndurare, pe care i-o cunoaştem cu toţii, n-o să ierte chiar pe nimeni dintre ei? Dimpotrivă, eu, în sinea mea, chiar dacă mi s-a clătinat credinţa, nădăjduiesc totuşi c-o să capăt iertarea, spălîndu-mi păcatul în lacrimi de pocăinţă.
— Stai! strigă Fiodor Pavlovici jubilînd. Prin urmare, tu crezi că există totuşi pe lume doi oameni în stare să urnească munţii din loc? Ivan, ia aminte, uite rusul! Pe de-a-ntregul!
Ivan Fiodorovici zîmbi amuzat.
— Ai perfectă dreptate, este într-adevăr o trăsătură specifică pentru credinţa poporului.
— Eşti de acord, vasăzică! Înseamnă că am dreptate, dacă şi tu eşti de aceeaşi părere! Aleoşka, tu ce zici? Aşa este sau nu credinţa rusească?
— Nu, tocmai că Smerdeakov nu crede ca un rus, rosti grav şi hotărît Alioşa.
— Nu mă refeream la credinţa lui, ci la această trăsătură, ştii, istoria cu cei doi pustnici, numai la amănuntul acesta caracteristic, neînsemnat, dar unic în felul lui; este rusesc, nu-i aşa, rusesc sadea?
— Da, e o trăsătură într-adevăr specific rusească, încuviinţă zîmbind Alioşa.
— Vorba asta, care ţi-a ieşit din gură, merită un galben, măgarule, şi chiar ai să-l capeţi, negreşit, dar altfel să ştii că minţi, minţi şi iar minţi, auzi tu, dobitocule! Află că nimeni dintre noi nu crede, pentru că sîntem cu toţii nişte oameni superficiali, şi apoi nici nu avem timp, în primul rînd pentru că sîntem prea ocupaţi, iar în al doilea rînd pentru că Dumnezeu nu ne-a lăsat destul răgaz: a făcut ziua numai de douăzeci şi patru de ore, aşa că nu avem nici cînd să dormim cît am vrea, darămite să ne pocăim! Şi tu te-ai lepădat de credinţă faţă de călăii tăi, tocmai cînd ar fi trebuit să te gîndeşti mai presus de toate la credinţa ta şi cînd ar fi trebuit să dovedeşti cît eşti de credincios! E sau nu-i aşa, măi băiete?
— O fi şi aşa, dar judecă şi dumneata, Grigori Vasilievici, dacă nu cumva tocmai asta îmi uşurează păcatul. Căci dacă aş crede în adevărul acestor cuvinte, dacă aş crede aşa cum ar trebui să cred, atunci ar fi un mare păcat să nu înfrunt orice chin pentru credinţa pe care o am şi să trec la legea spurcată a mahomedanilor. Atunci n-aş mai ajunge însă să înfrunt nici un fel de chinuri, pentru că ar fi suficient să-i strig muntelui: „ridică-te şi zdrobeşte-i pe călăii mei“, şi el s-ar urni din loc şi i-ar strivi ca pe nişte gîndaci, iar eu aş pleca mai departe, înălţînd cîntări de slavă Domnului-Dumnezeu. Dar dacă eu în clipa aceea am tot încercat şi i-am strigat din răsputeri muntelui: „zdrobeşte-i pe călăii mei“, şi el nici nu s-a clintit din loc, atunci, spune şi dumneata, n-aş pune la îndoială credinţa mea într-o clipă atît de cumplită, cînd aş simţi fiorul morţii? Oricum eu ştiu că nu sînt chiar întru totul vrednic să intru în împărăţia cerurilor (căci muntele nu s-a urnit la porunca mea, aşadar credinţa mea nu are nici o trecere acolo sus şi nici nu mă aşteaptă cine ştie ce răsplată în ceruri); pentru ce atunci, pe lîngă toate celelalte, m-aş lăsa jupuit de piele aşa, fără să mă aleg cu nici un folos? Căci, oricum, chiar dacă aş fi jupuit de piele pînă la jumătatea spinării, muntele tot nu s-ar clinti la porunca sau la ţipetele mele. Într-o clipă atît de înfricoşată, în care nu mai e vorba de îndoieli, ci de fiorii morţii, îţi pierzi de bună seamă şi minţile, şi tot, nu mai poţi cumpăni în vreun fel. Şi atunci, nu văd de ce ar fi atît de greu păcatul dacă, încetînd să mai caut vreun folos sau vreo răsplată, mi-aş păstra măcar pielea întreagă. De aceea mă bizui pe îndurarea Celui-de-Sus şi trag nădejde c-am să fiu iertat…

Fragment din Fraţii Karamazov, F.M. Dostoievski, Editura Polirom, colecţia Top 10+, 2011
Traducere şi note de Ovidiu Constantinescu şi Isabella Dumbravă

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *