Madonna della seggiola – cea mai frumoasă din câte știu eu. Revizitări

no images were found

Când te afli în fața unei picturi și o privești e un fapt tare intim. O treabă atât de personală încât e aproape inutil să te apuci să propui o cheie de interpretare, numai pentru că așa arată experiența ta.  Și totuși, nu ne prea putem abține. Deși o pictură e doar o imagine, o fraza dintr-un limbaj vizual, ne tot ocupăm cu treaba asta a împărtășirii de interpretări verbale. Evident, nici eu nu mă pot abține, și vă propun spre revizitare o pictură care pe mine m-a emoționat, m-a lăsat mai cumva. Să discutăm despre asta.

Renașterea a produs o răsturnare de paradigmă în pictură. Pictura începe să bucure de formă și culoare și se eliberează de sub controlul simbolului. Pictura începe să vorbească singură, nu prin trimiteri, nu prin prezența anumitor elemente care definesc personajul.  Pictorul începe să comunice altfel decât prin exercițiul îndemânării. Pictura începe să fie una cosa mentale.

Bun dar acum să nu înțelegem că pictorii și-au luat brusc o libertate absolută de reprezentare și interpretare. Arta aparține unei paradigme creștine. Renașterea, expusă cu generozitate în muzeele Florenței, ne arată o mulțime de Adorații, Sanctissime Annunziate și Madonne cu pruncul. Fiecare dintre ele ne arată o Fecioară care știe și acceptă uimitoarea binecuvântare și marea povară. Madonna e calmă și maternă, arată pruncul lumii și îl privește, de multe ori, ea însăși cu o expresie de adorație. E fără îndoială Mama Fiului lui Dumnezeu. Nu are frământări și nu are întrebări, pentru că e ea însăși subiectul unui miracol inimaginabil, imaculata concepție.

Raffael are el însuși mai multe asemenea madonne, una în mod particular foarte asemănătoare compozițional, Madonna della tenda. Raffael, cel care ni i-a dat pe îngerașii plictisiți de pe toate cănile și calendarele și cutiile de prăjituri, a făcut totuși un gest unic. Madonna della seggiola nu seamănă în mod esențial cu celelalte, și nici măcar cu simetrica ei compozițională.

Această Madonnă este o femeie care își ține în brațe copilul și îl ferește aproape sălbatic de toate poverile pe care știe că I le rezervă lumea aceasta. Atitudinea ei nu mai e serenă și calm adoratoare. Îl adoră pe copilul pe care Îl ține în brațe, dar încearcă, cu forța mamei să-L protejeze. Contrar înseși menirii Lui pe pământ, mama Lui încerca să Îl protejeze pe pruncul Iisus. Femeia din pictura lui Raffael pare să fie fragilă tocmai în credința ei, în neîncrederea în sensul Mântuirii. Pruncul ei are o menire de la Tatăl. Iar ea, omenește, Îl ferește din fața lumii. Interpune între El și noi, propriul corp: umărul drept și capul aplecat, trecându-L în planul secund al tabloului.

E emoționantă tocmai pentru că ne arată ea însăși propria umanitate. Dincolo de credință, de speranța Mântuirii, noi ne uităm la o femeie care își ferește copilul. Nu-l mai prezintă regește. Tronul nu-i e sprijin. Se întoarce de la noi și ferește o intimitate doar a ei și a copilului. Copilul e complice. Și El e fragil, și El își dorește căldura și siguranța de la sânul mamei.

Madonna nu-și poartă vălul, de obicei albastru (după ce lapis lazuli a ajuns la negustorii italieni), cel care îi aduce figura în centrul atenției noastre. Ea poartă o năframă cu model, la fel și un șal. Îmbrăcămintea ei nu e, așa cum nici postura nu e regală. În mod subtil, Raffael creează imaginea unei femei care prin simplitate și emoție autentică transmite forță.

Cu siguranță l-aș numi pe Raffael, dacă cineva m-ar întreba cine e pictorul meu preferat. Figurile sale au grație și o eleganță a gestului. Atmosfera lui e armonie, caldură și cumva o moliciune plăcută.

Madonna della seggiola se află la Florența, în galeria paladină a Palazzo Pitti. Spațiul galeriei paladine e așa cum a rămas el gândit atunci când familia de Medici și urmașii lor au creat colecția de artă ca pe una privată. Așa că fiecare încăpere e legată de o temă, de un concept. Madonna della seggiola e, evident nu întâmplător, în sala Venus.