Ce să fie? S-o fi pierdut la poştă amândouă scrisorile? Adică ar putea merge nenorocul meu până acolo? […] Pentru ce să pierz o bucurie aşa de mare ca aceea ce mi-o face întotdeauna scrisoarea de la tine? Recomand-o cu retour recépisse şi te desdaunez eu când ne vedem.
Poimâine, miercuri, primeşti scrisoarea mea, cu curierul de joi îmi răspunzi şi astfel eu aştept vineri răspuns anume la aceasta – afară numai de nenorocitul caz când, mai înainte de a primi-o aceasta, tu îmi vei fi scris déjà că nu mai trebuie să am nici o speranţă. Ce rău ar fi!
Ce să-ţi mai scriu? […]Aşa sunt de înalte castelele mele, aşa de sus se ridică turlele lor frumoase şi festonate la lumina unui cer totdeauna lipsit de nori, încât mi-e groază când gândesc că vântul nemilostiv al unor împrejurări banale le poate răsturna în pulbere.
(I.L. Caragiale către Petre Th. Missir, apr.1883)