Îmi fusese mai dor ca niciodată de toată ambuscada asta. Din bulevardul Bălcescu se dădeau de-a rostogolul copii pentru care timpul avea altă mărşăluire, una dansantă, fără riduri, doar dătătoare de cutele unei şifonări albastre, aşa, ca ochii lor. Aveau hainele doldora de praf, pentru că umblaseră toată ziua după pofta vremii lor, una în care noi nu mai încăpeam, decât cu înţelegerea. De câteva ierni, aveam altă ticăire. Nimeni nu ştie prea bine de ce sărbătorile se zbat între alb şi roşu. Pentru unii, asta e îngânarea a două lumi canonice, în care vestul reformat şi Europa răsăriteană, înmărmurită încă în proprii ei paşi, îşi discută intimităţile publice, dacă încape vorba despre aşa ceva. Crăciunul alb, românesc, cu năframa de ger, e pentru unii doar a doua vioară dintr-o partitură de colindă. La unele biserici, de pildă la catedrala din cartierul meu, se păstrează tradiţiile neaoşe: la Liturghia de pe 25 dimineaţa, Moş Gerilă vine şi împarte daruri tuturor credincioşilor. Aici, chiar şi cei bătrâni şi încruntaţi de griji mai au ce să înveţe. Măcar să nu uite. Afară, omuleţii roşii, traşi la indigo, îşi scotocesc bărbile de gânduri: fiecare dintre ei e Moşul, unul după chipul şi asemănarea altuia, cu un rubiniu americănesc, cu parfum de caravană în care stau ticsite zeci de tolbe. Nimeni nu a observat însă ceva ciudat până acum: pentru pruncii de prin urbă, dar şi pentru maturii cu suflet de copil, Crăciunul nu are culoare, doar poveste.
Astea sunt ceasurile în care te amăgeşti că ai dezlegare la dorinţe, că poţi să aşezi universul după pofta ta, că oamenii au păstrat în suflet ideea de iubire autentică, reamintind-o pornind de la dragostea lui Dumnezeu pentru noi. Elixirul Crăciunului e destul de încurcat. Când te îndrăgosteşti, toate lucrurile par cu putinţă. De la un punct, apare frica de a nu le pierde. Aşa apare sentimentul fericirii prea pline, în care nu îţi mai încapi în piele şi treci în haina altcuiva, cu toată foamea şi dăruirea. Treptat, femeia din faţa ta se schimbă, dar de fiecare dată o iubeşti la fel. Cu puţin curaj şi cu uluire, îndrăzneşti să spui că beatitudinea a crescut, şi că iubirea matură, înzecită, are nu tulpini mai groase, ci rădăcini mai lungi. Dar iubirea rămâne. La fel, te uiţi la bărbatul de lângă tine, şi chiar dacă mâna lui e mai caldă şi mai aspră odată cu anii, ceva din nevăzutul vostru, sufletesc, nu primeşte nici el schimbare. În dragostea statornică, oamenii se schimbă, sentimentele cresc, împreunarea nu se strică. Nici Crăciunul nu e mai departe. În alb sau roşu, al tău sau al celor de dincolo de tine, nu momeala poveştii e tradiţională, ci credinţa în ea, privirea fără tăgadă a faptului că naivitatea dospită a anilor din urmă s-a risipit, dar că bucuria sărbătorii e aceeaşi.
Îmi doresc ca fiecare dintre voi să ştie să dea culoare unei istorii moştenite, să audă cât are îşi închipuie că are adevăr din cântecele ticluite cu mâna îngheţată pe la uşi, să guste din soare cât are nevoie pentru chiciura de pe inimi şi să vadă după tăria lui albeaţa dintre tâmple mai înainte de cea de pe pământ, pentru că trăim între un răsărit conservator şi un occident nervos, unde singurul purgatoriu este dat de zilele în care vorbim aceeaşi limbă. Ca în sfânta zi de Crăciun. Sărbătorile încă ne mai dau puterea să credem că universul ăsta are unisonul lui. Că dincolo de bine şi de rău, ceva nobil alunecă în sufletul tuturor. Aşa să fie.
PS: e primul Crăciun Lapunkt. Îmi închipui că aşa ar trebui să arate de sărbători scriitura dedicată lumii în care trăim. Condei tihnit şi lectură înţeleaptă celor care şi-au deschis aici universul lor, punct cu punct!
