Înainte de sărbători

Am citit zilele trecute în cotodianul „Toronto Star”, la rubrica „Ethically speaking” („Vorbind despre etică”), un articol care m-a pus pe gânduri. Autorul, Ken Gallinger, şi-a construit rubrica pe structura „Întrebare” şi „Răspuns”. Cu alte cuvinte, cititorii pun întrebări şi, pe baza acestora, ziaristul face o pledoarie pro sau contra cauzei în discuţie.

Tema articolului era inegalitatea dintre oameni. „Întrebarea” aparţinea unei doamne al cărei soţ trebuia să meargă în vizită la doi nepoţi, unul de trei ani, celălalt de şapte. Era chiar în preajma sărbătorii de Haloween şi respectiva doamnă tocmai găsise în grădină, printre dovlecii care sunt ornamentul acestei sărbători, unul mai mititel şi s-a gândit să i-l trimită prin soţ nepoţelului de trei ani, ca atenţie din partea ei. Soţul a acceptat să-i ducă mini-dovleacul numai cu condiţia ca să-i ducă şi fratelui mai mare ceva. La această reacţie a soţului, normală după părerea mea, doamna s-a enervat şi s-a grăbit să scrie la ziar, întrebând revoltată de ce oamenii trebuie neapărat să se creadă egali. A amintit de sora ei mai mică, din cauza căreia a avut de suferit în copilărie pentru că avea „pretenţii de egalitate” cu sora mai mare.

În secţiunea „Răspuns”, autorul dă dreptate doamnei şi pledează pentru conştientizarea ideeii inegalităţii în care oamenii se nasc, trăiesc şi mor. Se insistă asupra faptului că fiecare dintre noi trebuie să aibă în permanenţă prezent în minte faptul că ne naştem inegali datorită şi unor factori externi, ca cei economici, politici, culturali, sociali, de asezare geografică sau de climat, dar şi a unor factori interni, cum ar fi moştenirea genetică a fiecărui individ. Unii sunt înalţi şi frumoşi, altii scurţi şi mai puţin frumoşi, unii au talent la limbi străine, alţii la sport, unii se nasc ca să ajungă matematicieni, altii, dimpotrivă, sunt duşmani ai ştiintelor exacte. Femeile sunt într-un fel, bărbaţii în alt fel. Ori, spune autorul, cu cât omul îţi dă mai repede seama de acest adevăr al inegalităţii, cu atât îşi poate organiza mai bine viaţa în funcţie de caracteristicile lui personale.

Trebuie să recunosc că faptul că oamenii nu se nasc egali este un adevăr care nu poate fi negat şi, citind articolul, am fost de acord cu autorul, dar numai până la un punct, anume acela în care autorul îl acuză pe soţul doamnei pentru refuzul de a duce mini-dovleacul fratelui mai mic fără ca să ducă si nepotului mai vârstnic ceva. Părearea autorului, cu care nu sunt de acord, este că soţul, refuzând rugămintea soţiei, a ratat ocazia de a-i învăţa pe copii, încă de la o vârstă fragedă, să se obişnuiască cu ideea „inegalităţii.

Ei bine, iată că, deşi am tot respectul pentru jurnalistul Ken Gallinger, remarc o eroare de judecată în articolul domniei sale. Da, este adevărat că ne naştem inegali şi că trebuie să fim conştienţi de această realitate. Şi totuşi, cred eu, există un „loc” în care absolut toţi oamenii din lume sunt egali, fără nicio excepţie. Iar acel „loc” este cel din inima părinţilor şi a bunicilor.

Doamna respectivă s-a revoltat când soţul a replicat că nu poate să ducă ceva fratelui mai mic fără să-i dea şi celui mare ceva. Ea n-a înţeles că valoarea mini-dovleacului pe care vroia să i-l trimită fratelui cel mic nu consta în obiectul în sine, ci în iubirea cu care un bunic îi aduce un cadou nepotului. Ori, din acest punct de vedere, soţul avea perfectă dreptate: nu putea să-l iubească mai mult pe unul din fraţi decât pe celalalt. Dragostea bunicului există în egală măsură pentru ambii copii. Că aceasă dragoste se poate manifesta diferit, asta e altceva. Că mini-dovleacul se potrivea fratelui cel mic, nici acest lucru nu-l pune nimeni la îndoială. Dar  doamna a confundat inegalitatea în ceea ce priveste un bun material, cu care e bine să ne obişnuim de mici, cu inegalitatea, total nepermisă, în ceea ce priveţte dreptul la dragostea părinţilor şi bunicilor.

Scriu aceste rânduri în preajma sărbătorilor pentru că, ce altceva sunt cadourile, în general, dar pentru copii în mod special, decât o manifestare a dragostei? Şi, în privinţa dreptului la dragoste, nu se nasc toţi egali?

Mi-aduc bine aminte de o întâmplare de când eram copil. Părinţii erau prieteni cu Nicu Steinhardt şi odată a venit la noi şi i-a adus fratelui meu mai mare, Toma, un fes turcesc vişiniu, cilindric şi cu ciucure, care,  pe Toma, l-a fascinat instantaneu. Mie Nicu mi-a adus tot atunci o cutioară lucioasă de carton, cubică, bleu cu alb, cu niste jucărele în ea. L-am auzit că s-a scuzat faţă de părinţi că n-a găsit pentru mine ceva la fel de valoros cum era fesul pentru Toma. Dar eu am iubit acea cutie la nebunie şi n-am uitat-o nici până astăzi! Era dragostea lui Nicu pe care am simţit-o în ea, ce mai conta valoarea materială?

Da, să-i învăţăm pe copii să se obişnuiască de mici cu inegalităţile lumii, dar să nu-i privăm niciodată de dragostea noastră, egal distribuită surorilor şi fratilor, mici sau mari!

Un comentariu

  1. Oare „locul” unde suntem egali e doar in inima bunicilor? Nu exista ratiuni pentru care a fi egali si in afara inimilor de bunici – de exemplu, in lumea reala? Prea repede mi se pare ca acceptati rationmentul donului jurnalist. Asa of fi, „faptul că oamenii nu se nasc egali este un adevăr care nu poate fi negat”, dar de aici nu rezulta ca trebuie sa si acceptam ca ei trebuie sa ramana inegali, si nici ca copiii trebuie invatati sa se obisnuiasca cu idea inegalitatii. Imi pare rau, dar viziunea asta fatalista si elitita face rau societtii – mi ales celei romanesti, unde liantul social lipseste cu desavarsire si unde telul fiecaruia e sa fie „mai inegal” cu restul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *