„Se duse la biserică, se plimbă pe străzi, s-a uitat la oamenii care se grăbeau încolo şi încoace, i-a mângâiat pe copii pe cap, le-a pus întrebări cerşetorilor, s-a uitat jos în bucătăriile caselor şi sus la ferestre şi a descoperit că totul putea să-i facă plăcere”.
(Charles Dickens, O poveste de Crăciun)
La întrebarea: „Care este marea taină a Crăciunului?”, aş raspunde, fără nicio ezitare: comuniunea. Implicit comuniunea euharistică şi comesenia. Stau la masă cu tine – Stai la masă cu mine. Şi mâncăm. În binomul de mai sus stă, de fapt, cuprinsă taina creştinismului euharistic. Aceea în care credea până şi ironicul Caragiale. Eu care stau şi mănânc lângă tine nu mai sunt acelaşi care am fost mai înainte. Şi nici tu nu mai eşti acelaşi, ceva se schimbă în noi: relaţia aceasta lăuntrică, inexplicabilă, taina ne învăluie pe amandoi, electrifică oasele amorţite, scutură conştiinţele, parcurge în integralitate şi mângâie trupurile trudite de boală şi de Timp.
Dacă în mitologia antică Uitarea şi Moartea reprezentau capul şi pajura aceluiaşi model identitar, Crăciunul poate aduce, la rându-i, o formă – ce-i drept, temporară, dar nu mai puţin cuantificabilă – de uitare, una, însă, ceva mai folositoare: uitarea de citostatice sau de antibiotice. Uitarea de greaţa provocată de imediatul unei realităţi precum aceea, de pildă, a televizorului dinăuntrul căruia „latră”, mai ales în această ultimă lună a anului, haite de „maidanezi” electorali sau se perindă fel de fel de trepăduşi promiţând, într-un alfabet ideologic care i-ar face invidioşi şi pe cei mai activi agenţi ai sectarismului religios, raiul pe pământ, mere prin castani, urşi şi tigri care fac reverenţe şi care dau zâmbitori laba cu trecătorii etc., etc., şi toate acestea exact în acelaşi interval în care o bătrânică bolnavă dintr-un cartier uitat de lume se întoarce în pat, de pe o parte pe alta. Timpul, cel puţin pentru fiinţa umană, funcţionează atât de discordant, iar tentaţia de a relativiza totul bate la uşă. Şi nu o face discret, precum Hristos (Iată, eu stau la uşă şi bat…), ci grosolan, cu pumnul şi cu picioarele în pereţii şi în ferestrele minţii chircite de dureri şi de scârbe, care goneşte ca un ascensor nebun, rătăcind printre etaje. Mulţi îşi închipuie că timpul şi suferinţa funcţionează nestingherite, în aceeaşi carcasă goală a relativismului: Ei, ce-s două ceasuri pe cruce, trec ele…
De Crăciun, să ne gândim şi la cum ar fi să trăim două ore în trupul unui suferind ori într-al unui bătrân care îşi numără minutele până la următorul calmant, de teamă că nu o să mai aibă puterea să-l mai ridice de pe masă, să-l mai înghită, să-l mai apuce. Căci, la rândul lor, pentru cei suferinzi, Crăciunul aduce această stare de uitare-de-boală sau de uitare-de-mizerie, predicând întoarcerea la inocentul Crăciun al inocentei copilării.
„Toţi suntem copiii lui Dumnezeu” – când am auzit întâia oară vorba asta, cu câţiva ani buni în urmă, am zâmbit, desigur. Îmi părea atunci că funcţionează doar ca un clişeu pentru uzul orelor de religie sau ca un antidot pentru cei mai slabi de înger. Şi nu e aşa. Nu, nu e aşa deloc, cum de n-am ştiut? E atâta suferinţă în spitale, dar poate că e şi mai mare suferinţa de acasă: singuri şi bolnavi, s-au refugiat înăuntrul fiinţei lor, în încăperi lipsite de căldură şi de acele butoane miraculoase a căror apăsare provoacă apariţia vreunei asistente menite să calmeze durerile. Când, de fapt, Crăciunul readuce în simţire câte ceva din sfintele taine ale Copilăriei aceleia îndepărtate – curată nostalgie pentru un Paradis pierdut – şi ne aşază pe zăpada caldă a primelor amintiri frumoase ale iernii: şinele saniei crestând zăpada proaspătă, mirosul cozonacilor şi al prăjiturilor, miresmele bradului şi ale cojilor de portocală. Fascinaţia Crăciunului este, cred că nu doar pentru copii, una cât se poate de materială, una prin excelenţă culinară. Peste ani, ne întoarcem, cu insuccesele noastre, cu ridurile şi cu oboseala acumulate, tot la ea, la farmecul exuberantei copilării.
Taina Crăciunului e mai puternică decât fiolele de algocalmin. Este acea „reţetă de fericire”, pe care o visa şi N. Steinhardt în beciurile umede ale unei puşcării comuniste, şi care constă în doza perfectă a singurelor medicamente perfecte: Credinţa şi Dragostea. Atunci când le ai pe acestea două, ştii că nu mai ai nimic de pierdut. Şi atunci începe Crăciunul.
Amintiri din copilărie sau Ce vrăji mai făcea Bunica
Trebuie să recunosc că singurul Crăciun în care cred pe de-a-ntregul este acela al copilăriei. Crăciunul naiv şi sentimental. Liturgic, tainic, misterios, nădăjduitor în răsplata colindei, chiar şi după bulgării unui Popa Oşlobanu. Fără de colindă, Crăciunul ar funcţiona ca un templu fără enoriaşi, ca o liturghie fără împărtăşanie.
Şi cu toate acestea, Crăciunul nu este nicidecum o religie, o instituţie sau o expoziţie de brazi prin mall-uri. Crăciunul este o stare de spirit, poate chiar mai mult: un mod de a trăi şi un mod de a re-lua în stăpânire lumea aceasta. Există un spirit al Crăciunului care, la timpul cuvenit, la fel ca în povestea lui Dickens, ne ia în stăpânire, deschizând în noi mii de umbrele ale aducerii aminte, ale reîntoarcerii la suprema copilărie. În cheie filosofică: Crăciunul declanşează în noi Dasein-ul heideggerian, ne smulge din fiinţarea în lume, pentru a ne revela existenţa întru-lume. Aceasta pentru că, în efigia lui ultimă, în particula lui atomică, Crăciunul ascunde zâmbetul lui Hristos. Un zâmbet în care ne regăsim, ca la Kazantzakis, umanitatea şi deopotrivă îndumnezeirea, neliniştea şi odihna.
Pe strada Albac, nr. 6, într-un cartier bătrân din Cluj, am trăit şi eu cele mai frumoase Crăciunuri şi cele mai frumoase Revelioane din viaţa mea. La televizor rulau programe artistice cu marii noştri actori în prim-plan. Eram încă în anii ’90. De atunci, m-am ataşat iremediabil de vocea lui Toma Caragiu şi de glumele lui Amza Pellea, doi actori uriaşi, complementari, credeam eu pe atunci – şi mai cred şi acum – în aceeaşi manieră în care erau, în alt registru, complementari Eminescu şi Creangă. Bunica făcea clătite, cartofi pai, prăjitură cu mere. Făcea supă de tăiţei cu morcovi dulci, salată de boeuf, cornuleţe cu gem, minciunele, vinete, ouă umplute şi alte minunăţii. Trăiam, de Crăciun, într-un adevărat răsfăţ culinar pe care Bunica ştia să-l dozeze cu înţelepciune, dar şi cu nesfârşită bunătate. Patrulam prin toate ungherele, porneam în expediţii prin casă, pe sub bradul de Crăciun, pe sub scaune, pe sub mese şi pe după dulapuri, mă urcam pe maşina de spălat, care era ascunsă în spatele unei draperii lângă baie şi pe care mai târziu Bunica nu o mai folosea, întrucât, având prea puţine haine de spălat în casă, spunea mereu ca nu merită să dea atâţia bani pe curent şi le spăla cu mâna, iar de-acolo îi săream în cârcă, încercând, de fiecare dată, să o sperii. Alteori, mă ascundeam acolo de bunicul, care căuta să mă „procitească” şi să-mi atribuie paternitatea vreunei boacăne. Eu oricum le negam pe toate, iar ajutorul nesperat sosea întotdeauna de la Bunica. Îmi adunam toate jucăriile sub bradul de Crăciun, mi le pierdeam şi mi le găseam, dar jucăria mea supremă şi, totodată, partenerul meu de joacă ideal, era Ea. Apărea mereu din bucătărie, când o chemam, cu ochii ei calzi, cu şorţul ei cu floricele, mirosind a cozonaci calzi.
Rugăciuni la telefon
Astăzi, cotrobăind prin lucrurile ei, am dat peste portofelul ei, peste o căciulă cu blană şi peste telefonul mobil pe care îl folosea, nu cu foarte multă îndemânare, dar la care răspundea cu o regularitate mucenicească. Am înlocuit rapid cartela dinăuntru cu a mea şi am format la repezeală un număr. L-am pus la ureche şi am aşteptat. Afară e din nou zăpadă şi vine Crăciunul. M-am gândit, pentru o secundă, lipind telefonul ei cât mai aproape de timpan, la ce frumos ar fi să ne sunăm morţii cu propriul lor telefon şi să ne şi răspundă.
„Îl chemi pe Hristos la telefon?” Ironia lui André Gide şi frigul de afară îmi biciuie obrazul. De rugat, în adevăratul sens al cuvântului, nu mă mai rog demult, asta ca s-o spunem pe-aia dreaptă. Primele rugăciuni le-am învăţat de la Bunica, dar până să fiu dus cu forţa la biserică de mama, la începutul anilor ’90, le-am şi uitat. Iar de la biserică fugeam, oricum, în fiecare duminică, în blocul vecin, unde mă uitam, împreună cu un coleg de clasă, la „Abracadabra”. Aşa că pe Dumnezeu l-am descoperit abia ulterior şi pe cont propriu. Nu semăna deloc cu Marian Râlea. Nu avea nici prestanţa unui imens papagal roşu care brăzdează cerul la amiază.
Biserica pe care o frecventez astăzi (atâta cât o freventez, adică rar) poartă hramul Naşterii Domnului. Cred că i se potriveşte de minune. Umanitarismul netrucat al părintelui (puţini ca el!), nenumăratele activităţi sociale, consemnate şi în foaia lunară a parohiei (se numeşte „Troiţa”), precum şi duhul libertăţii şi al transparenţei, al carităţii şi al comuniunii care traversează locaşul de rugăciune ridicat peste părculeţul unde altădată mă jucam în nisip împreună cu ceilalţi mucoşi de la scara 1 a blocului de pe Albac 6, mă fac uneori – e drept, doar uneori – să înţeleg că totul poate căpăta sens şi că hazardul e bun doar pentru manualele de filosofie.
Peste ani, Crăciunul, sărbătorile, strana de la biserică şi, în cele din urmă, mizeriile de zi cu zi, mi L-au revelat mult mai adânc şi am înţeles, într-un târziu, câte Îi datoram. Am înţeles şi modul bizar în care Se coboară, uneori în chip de Crăciun în nesufletele noastre, ţinându-ne de urechi, ca nu cumva să îl vindem ca Iuda, şoptindu-ne colinda cu glasul nostru de când eram copii. Şi atunci simt că îmi doresc enorm să facă El cumva şi să mai fim şi noi, încă o dată, bighidii. Un pic. Puţin. Măcar.
