Crăciunul oficial al Bucureștiului

Porumb fiert. Turtă dulce. Kürtőskalács și gogoși cu gem. Vin fiert și sarmale. Cârnați, tone de cârnați, un infint de cârnați. Căciula lui Moș Crăciun zvâcnește damblagește și cântă, cântă… Numai căciula. Moș Crăciun stă crăcănat pe tarabă și zâmbește la public. Și publicul, oh, publicul… Mămici, copilași, tătici, bunici. Îndrăgostiți rătăciți de toate vârstele – și, Doamne feri!, de toate categoriile sociale – topiți de melancolie sub glugile de blană, înmănușați, excitați de magia Crăciunului, sau poate de îmbulzeală, sau poate doar de vinul fiert. Și Alesia, și Gigel, și mămica lui Gigel, care strigă din toți rărunchii: „Gigel! Gigeeel!”, cu mâinile pline de baloane împletite, de acadele pe băț, de plăcinte cu dovleac. Moldovenești, plăcintele. Și „Alesiiaa! Aleeesiiiaaa!”

Sweet chocolate Jesus, acuma chiar am chef să te mănânc.

Ne călcăm în picioare, ne zbatem pe sub fesurile cu moț, trase pe ochi ștrengărește, facem coadă la castane coapte, la bomboane Bucuria, la ciocolată de casă. Și la kürtőskalács. Ce-ar fi Crăciunul fără kürtőskalács? Ce-ar fi fost Gaudeamus? Ce-ar fi viața? Mă suspectam deja că nu m-am dus la Gaudeamus decât pentru kürtőskalács. Așa era.

Cerul înstelat deasupra nostră și Moș Crăciun prizonier într-un glob de plastic, prizonier sub cerul prefabricat – ceva lucios, firește – din care ninge albastru, și roșu, și puțin alb, dar numai dacă îl zgâlțâi bine. Ciorapi, mulți ciorapi, care fake, care pe bune. Globuri de sticlă, împodobite cu pene și paiete. Am văzut o mască venețiană. Sau nu? Era în fulgerarea scurtă dintre două becuri de agățat în pom, unul verde, altul  – cum altfel? – roșu. Poate mi s-a părut. Ceva cu niște clopoței zăngăne peste capetele încăciulite, la coadă la castane. O stea cu coadă stă să cadă de pe un stâlp. În lumea lui Moș Crăciun, totul, dar absolut totul e cu coadă.

Mai sus, la Humanitas, doar lingurițele au coadă. Acolo vorbesc unii despre Pillat, e așa, o lumină spectrală, toate steluțele și toți zurgălăii, și toți fulgii de zăpadă agățați de stâlpi se reflectă de-a valma în vitrine, și Llosa, și Blandiana, și Katherine Mansfiled, „A cup of tea”. Au lingurițe de argint pe o tavă plină cu pahare de ceai, lingurițe cu coadă. Nu au kürtőskalács. Domni serioși, doamne cu pălărie șed cu picioarele încrucișate în scaune tapisate. Câțiva gură-cască se înghiontesc la fereastră, fetițe și băieței, cu și fără chibrituri, în trecere către Crăciunul oficial.

Și da, el e acolo, în capătul străzii. Îi așteaptă să le cadă în spate, ca o stea cu coadă de pe stâlpul de iluminat. Rumoare, și freamăt, și bocănit de picioare înghețate, și  fornăit de nasuri roșii, și porumb fiert, și turtă dulce, și kürtőskalács, castane copate și gogoși cu gem, colinde la megafon, vin fiert, cârnați, mulți cârnați, un cer de cârnați. Și sarmale, neapărat sarmale, neapărat din Maramureș.

Și Biserica Rusă, undeva în spate. Stă acolo și tace, parcă se stropșește, parcă ne strică cheful. Și liniștea din spatele bisericii. „Mami, aici e liniște!” Alesia – sau poate Gigel?–  descoperă lumea de după Crăciunului oficial.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *