Unul din instrumentele psihoterapiei pozitive este un romb. O figură geometrică extrem de regulată, ţuguiată bine, având, atârnânde, la colţuri, ca globurile în pomul de Craciun, patru noţiuni grele şi fundamentale: corpul, realizarile, relaţiile cu ceilalţi, viitorul (fantezia). Orice trage într-un sens sau în celălalt nu poate decât să-l destabilizeze. Dacă ar fi din plastilină, probabil că şi-ar reveni ușor. Dar e viaţa noastră care, din fabricaţie, are o inerţie suficient de mare încât să se deformeze greu şi să revină şi mai greu la forma iniţială.
Parisul săptămânii care s-a-ncheiat mi-a fluturat rombul personal prin faţa ochilor într-un mod destul de convingător şi mi l-a aşezat, hâţânându-l uşor, mai bine în locașul lui.
„Acesta e un zbor nefumător”, susură blond vocea stewardesei, şi mie personificarea asta forţată nu mi se pare nicidecum hilară căci oricum, în cele ce urmează, oamenii şi obiectele îşi vor fi unii și unele altora adjective.
Corpul.
Probabil că dacă spui Paris te gândeşti la foie gras, la baghetele aburinde, la flan-ul cu tot felul de arome, la quiche-uri o minune, la cafe creme-ul sorbit pe îndelete în bistroul mititel în care te adăpostești de frig. Magazinul corporaţiei Publicis de pe Champs Elysées cu porţile-i deschise la 10 seara, îmbiindu-ne cu parfumuri, cărţi, suveniruri, restaurante şi baruri, Berthillon cu a sa îngheţată pe care n-aş refuza-o nici la Polul Nord, Beaujolais-ul rose sorbit printre buze, un melange de vinovăţie şi savoare, explozia de brânzeturi fine pe care le adulmecăm înfrigurați în piața Maubert Mutualité, sâmbătă pe la prânz, când se golesc deja tarabele.
Oamenii sunt slabi, pentru că-şi savurează hrana. La Paris, nu fuge nimeni de pâine cum fugim noi, scuipându-ne în sân. Pauza e pauză (multe magazine ţinute de doamne trecute bine de prima tinereţe se închid între 13.00-16.00), hipermarketurile pierd bani, probabil, dacă se închid la ora 19.00, dar nu ăsta e lucrul cel mai important. Ci l’art du savoir vivre pe care noi, locuitorii micului Paris, am cam uitat-o, în goana după traiul a l’americaine.
Realizarile.
Aproape am depăşit kilogramele permise la bagaje. La librăria Le Monde, toate numele Hors-Serie te aşteaptă aproape aburinde: despre India, despre Algeria, despre utopiile moderne, despre oraşele lumii noastre, despre.. Adevărate cărţi din toate punctele de vedere – conţinut şi preţ -, încă o hrană pentru uimirea mea perpetuă la cât de vie şi luxuriantă este presa scrisă în Franţa. La Eyrolles, o librărie întinsă pe jumătate de stradă, ne-am cazat ca acasă, iar la Shakespeare & Co. am înhăţat ”A beautiful truth” şi am ieşit înainte ca raftul zguduit de umerii laţi ai tipului din faţa mea să ne arunce o carte-n cap.
La Paris, totul te îndeamnă la scufundare în tine și, în același timp, la prezență în lume, pentru că aici nu mai simți nici o discrepanță între universul interior și cel de-afară. O plimbare noaptea pe sub fustele Doamnei de Fier, o goană cu metroul pe Podul Bir Hakeim, un sărut în Square du Vert Galant – tot atâtea prilejuri să te simți împlinit pe cât ai fi dacă ai citi o carte bună sau ai termina un proiect dificil.
Relaţiile.
Parisul e despre maniere. Şi despre aparenţe până la profunzime. Mica franţuzoaică între două vârste şi-a vârât mâna adânc în grămada croşetată, nemulţumită că cheche-ul şi pălăria pe care tocmai i le cumpărasem nu se asortau perfect cu mănuşile. Era şapte seara trecute fix şi nu era iritată că îi mai ţineam magazinul deschis. A fost balsam pentru nervii mei pe Marriott, care a ştiut să-mi piardă minunăţie de beretă roşie proaspăt cumpărată de la Madame Briolette din Bucureşti. Însă, pour la bonne bouche, mi-a dat factură pentru tips-ul de 2 euro pe care l-am lăsat la micul dejun. Rafinament total.
Identic. Aspasie et Mathieu – doamna îmi încheie la spate bretelele ecosez şi îmi studiază talia, probabil nemulţumită. A durat 10 minute să scrie, rotund şi aproape baroc, cifrele pe care le însuma pentru plata bretelelor, sacoului și pălăriei, cântându-le pe fiecare în parte, țuguindu-și buzele și trăgând de timp cu mare drag. Service client? Pasiunea ei.
Viitorul, fantezia.
Pentru un sceptic, Parisul ar părea că vinde iluzii. Vitrinele mişcătoare de la LaFayette şi Printemps, luminile halucinante de pe Champs Elysees (ele însele un paradis pe pământ, n’est-ce pas?), lacătele care au migrat de pe Pont des Arts şi s-au mutat să-şi poarte iubirile pe toate podurile orașului..
Încerc să-i prind lumina pe pavajul ud; o văd prin cameră, însă când fac declanşez aparatul – dispare. Inefabilul Eiffel nu se lasă prins noaptea, decât frontal, pe retină.
„Bine aţi ajuns la Bucureşti. Temperatura exterioară este de 3 grade.”
„La şapte jumate a aterizat Erfransu’, la opt şi cinci Austrianu’, da, io sunt aici-şa, da.” Dau să văd cine e avizierul purtător de glas şi-mi pică ochii pe un aşteptător de pasageri; pancarta cu „Nemo” i se leagănă stângaci în mînă. „E greu de găsit peştişorul de aur”, dau să-i suflu. L-aş poza, dar mi-e ruşine. Îl iau cu mine-n gând şi trec mai departe.
Deşi au fost doar câteva zile, am senzaţia că au fost ani. Că ajung acasă şi aflu că fiu-meu a ajuns la majorat. Ca în „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, într-o buclă de timp pe care am uitat să o mai desfăşor de pe ghem.
„Să ştii să aştepţi, să-ţi iei timp, să oferi timp, să iubeşti timpul care trece, să te pregăteşti pentru timpul care stă să vină..timpul este, oare, cheia pentru înţelepciune sau pentru fericire?” Aşa avertizează revista Air France încă de la îmbarcare. Cine a mai vazut revistă de avion pe care să o citeşti ca pe o carte bună? À bientot, salut până săptămâna viitoare…
