Obsesia rusă este, în cazul lui Andrei Makine, materia din care se alimentează o prodigioasă şi rafinată imaginaţie. Între Franţa şi ţara natală, Makine ţese o pânză de cuvinte şi aduce impreună tradiţii ale scriiturii şi fragmente de culori şi de memorie. European şi rus în egală măsură, Makine poate fi privit, mutatis mutandis, ca o prelungire a sindromului emigrantului din spaţiul său natal: ca şi Turgheniev, Makine se situează în afara spaţiului geografic al patriei sale, asemeni lui Nabokov, el optează pentru o altă limbă spre a–şi traduce fantasmele sale. Şi totuşi, el rămâne, prin timbru şi marca identitară, parte din această matrice de sensibilitate ce îşi are originile în subtilitatea şi natura stihială a prozei ruse.
“ O femeie iubită” continuă linia contrapunctică a textelor sale. Până la un punct, aventura peste decenii şi regimuri a lui Oleg Erdmann, cineastul fără de noroc şi intelectualul tulburat, este ocazia de a investiga un mister rus întruchipat de Ecaterina cea Mare. Cine este această ţarină pe care posteritatea o reţine sub latura ei de erotism abject şi insaţiabil? Tentativele, succesive, ale lui Erdmann de a călători în labirintul documentar şi de a da plasticitate filmică acestui destin sunt tot atâtea forme de confruntare cu paradoxurile istoriei din care vine el însuşi, urmaş al coloniştilor germani aduşi de împărăteasă în veacul al XVIII-lea.Cruzimea, dar şi ambiţiile utopice, elanurile sincere şi raptul brutal al Poloniei, răscoala lui Pugaciov şi corespondenţa cu filozofii, sunt instantaneele pe care Erdmann le încadrează, spre a pătrunde semnificaţia unei biografii. Dincolo de dragoste şi de putere, dincolo de ambalajul senzaţionalist pe care memoria îl oferă Ecaterinei, cu falsă generozitate.
Apropierea şi îndepărtarea de Ecaterina sunt fundalul pe care se plasează avatarurile Rusiei sovietice şi post-comuniste.Subtil şi amar, dominat de un sens al melancoliei, discursul lui Makine este o cronică a comunismului târziu şi a intrării în democratura brutală şi hedonistă a oligarhilor. O ironie stranie prezidează asupra întregului peisaj intelectual. De la lupta cu cenzura sovietică la mercantilismul noilor patroni, arta lui Erdmann este plasată, succesiv, în patul procustian al ideologiilor rapace sau cinice. Ecaterina este, pe rând, un obiect în insectarul sovietic şi un trofeu de televiziune, personaj al unui serial ce îşi ţine auditoriul su sufletul la gură.Vulgaritatea şi cruzimea noii lumi sunt elementele ce modelează tectonica rusă. Soclul lui Brejnev este revendicat de noii stăpâni ai imperiului.
În acelaşi timp,” O femeie iubită” este legat, prin mii de fire, de tragedia veacului comunist. Familia lui Erdmann este modelată de contradicţii identitare- german în Rusia, tatăl său luptă în Armata Roşie şi este arestat ca sionist în anii de după 1948. Nebunia de final a tătălui, închis în castelul de jucării al închipuirilor sale, este oglinda în care se răsfrânge abjecţia criminală a secolului. Întâlnirile din cartea lui Makine sunt marcat de un gust al cenuşii. Dragostea , tomnatecă, dintre Erdmann şi fostul star redegist Eva Sanders este varianta romantică de ostalgie a lui Makine însuşi. Între fiul germanului rus şi fiica fostului prizonier german, fotograf aerian în asediul Leningradului,iubirea întinde o punte ezitantă şi fragilă.
Drumul lui Erdmann se încheie acolo de unde a început cel al Ecaterinei. Întors în Germania strămoşilor, Erdmann pare să se împace cu moştenirea tulbure a celor care se află înaintea lui. Finţă ambiguă, străină în patria lui Brejnev şi rătăcitoare în noua Rusie, Erdmann este acasă doar în acest ţinut de umbre şi de voci al trecutului. Muzica naraţiunii lui Makine este muzica timpului însuşi, de neoprit în trecerea sa.
Andrei Makine, “ O femeie iubită”, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Editura Polirom, 2013
