Stă scris în firea omului să ceară: de fiecare dată după nevoie, de prea puţine ori doar după trebuinţă. Fiecare aşteaptă – sau cerşeşte– de la Celălalt, în modul cel mai tacit, elegant şi expresiv totodată, o donaţie: de sens, de iubire, ba chiar de aparenţă. Uneori te mulţumeşti şi numai cu atât. Cu o părere. Şi parcă n-ai vrea să ştii ce stă dincolo de ea, deşi tânjeşti după adevăr. Să crezi că realitatea e potrivită nălucilor tale şi să nu mişti nici măcar un bob de nădejde din asta e un act de curaj. Dar chiar şi atunci când ai tot ceea ce ai cerut, cu mult înainte de mulţumire, apare parada publică: revărsarea unui Eu tărcat care trâmbiţează tot ce are lăsându-le altora de ştiut, nu ca să se împărtăşească din bucuria lui, ci doar ca să se audă despre povestea sa. Aşa au apărut micile „avangarde epistemologice” în chipuri schimonosite. Iată un exemplu: „X postează pe Facebook: feeling loved- with Y – at home”. Curcubeul de stări continuă: „feeling blessed: J – with Y- at Cafeneaua din Colţ”; „Relationship status: Single. – feeling determinated”. Eventual, toate se petrec în trei zile: iubire, beatitudine, distrugere. Pentru fiecare dintre acestea stă povestea a doi oameni ştirbiţi de intimitate şi nişte scrijileli pe peretele „public” al unui profil de socializare al unuia dintre protagonişti, de care ia aminte, râde sau se întristează toată lumea. Fiecare după putere, după înţelegere, după nevoi.
Ai tinde să crezi că Facebook-ul, această piaţă publică de tip confesional în care unii îşi câştigă indulgenţe, alţii o personalitate fictivă, e de-a dreptul kinesezic. Toată magia lui se rezumă la a da grai artificial unor simţiri care cresc şi scad în ritmul lor, nu după bătaia ceasului public. Ţinând parcă la memoria lor, scrisă şi dosită într-o arhivă, paginile de viaţă cu repertoriu sentimental se adună de la zi la zi. Înainte îmi displăceau butadele heideggeriene. Simplificând, majoritatea maximelor vulgarizate, plecate de aici, depuneau mărturia unui subiect care recunoaşte că „Eu nu sunt eu în modul sinelui propriu ci în sensul impersonalului „Se”. Aici însă, nimic nu se neutralizează. În ograda asta, toţi au o fiziologie virtuală. Aici creşte iubirea mutantă, ubicuuă, sfidătoare. Puţini ştiu că a încetat să fie de mult ceea ce pretinde – erosul ăsta despuiat, cu toată chimia lui- a rămas doar o potrivire de stări şi de conjuncturi.
De fiecare dată, iubirea apare mascată ca moment. I se dă o locuinţă, ba chiar o hartă, şi un ambient. Facebook îi dă o lume pastişată. Poţi să o placi sau să o respingi, stă în capriciile atitudinii estetice ale fiecăruia să o facă. Chiar şi aşa, terciucită, împărtăşită- doar ca fiind trâmbiţată, sonoră, aluzivă, supusă unui vernisaj social de stări şi de asocieri personale, iubirea nu satură pe nimeni niciodată. Pentru hoinarul de stradă, pentru haoticii care au făcut din ea o foame ludică redusă la instinctele cărnii, pentru cei care au încetat să mai creadă în convieţuire şi comuniune şi s-au dresat, barbar şi mişeleşte, să adere la „conlocuire” ca cea mai bună dintre lumile posibile a cel mult doi oameni copleşiţi de înţelegerea a ceea ce sunt împreună, să ştiţi că dragostea a rămas la fel de „minunată”, „ca pe vremuri”, dar a încetat să mai facă minuni.
Fiinţele de celofan care îşi dau mâna, etichetele care împărtăşesc o relaţie blazată şi convenţională, pasteurizată public, se vor întoarce la vorba Părintelui Stăniloae: „Îndrăzneşte să crezi că te iubesc”. Într-un imaginar social cu care toată lumea e de acord, credinţa în Celălalt şi în iubire a devenit un simplu protocol. De aceea, ea nu satură pe nimeni niciodată: pentru că tot mai puţini cred că au avut-o. Iar de fiecare dată când „o iei de la capăt”, crezi că abia atunci trăieşti împlinirea în chipul său cel mai autentic. O prostie. Gogomănia asta postmodernă a plecat de la superlativele fiziologiei- captate acum şi în „omuleţi” miniaturali virtuali, de la ecourile publice- etichetate şi trâmbiţate, de la „publicitatea stării de bine”. Iar când ajungi să înţelegi ce, cât şi a cui e iubirea- nu pentru că lumea cu toate pattern-urile ei nu te lasă, ci pentru că aşa ai ales să îţi dozezi libertatea în mijlocul ei şi toanele unui mod de viaţă- o să îţi dai seama că mirarea nu se trage din neîncrederea în Celălalt- ori în îndrăzneala de a-l lua în serios, ci mai curând în faptul- stânjenitor de altfel- că parcă nu îţi mai vine a crede că ţi se întâmplă.