Adèle și vidul de aur

Dacă filmul La Vie d’ Adèle : Chapitre 1 et 2, în regia lui Abdellatif Kechiche, nu ar fi avut o poveste cu două tinere pasionale, nu ar fi luat Palme d’Or.
Dacă nu ar fi luat premiul cel mare la Cannes, filmul ar fi avut parte de mai multe critici oneste.
Dacă filmul ar avea o dezbatere cinstită legată de valoare artistică, spectatorii nu ar porni pe jumătate manipulați de opiniile laudative.
Iar dacă am fi atenți la jumătatea celaltă de manipulare condusă de Kechiche, despre acest film n-ar fi necesar să se scrie deloc.
Istoria nu îl va reține.

Adele4 Este ridicol și grav cum oamenii de cinema au putut premia un film atât de nesemnificativ din punct de vedere cinematografic și extrem de superficial la nivelul observării omului. Presiunea anumitor politici sociale și culturale (în aprilie 2013 s-a adoptat legalizarea căsătoriei gay în Franța) poate fi o explicație, însă filmul nu face un mare serviciu comunității LGTB. Nu e de vină Kechiche că a făcut un film despre ce-l interesează și ce-i place; el, cel mult, poate fi amendat pentru lipsa de talent sau pentru opțiunile greșite, dar nu pentru că a luat premiu și pentru că acum stau toți și îi cimentează soclul.

Filmul este un o banală poveste pasională între două june, Adèle (Adèle   Exarchopoulos), o cititoare pasionată și în căutare de lămuriri rapide despre propria sexualitate, și Emma (Léa Seydoux), studentă la arte și lesbiană cu experiență. Cum o minune nu ține mai mult de trei zile, cele două încep să aibă probleme în Paradis. Nu poate fi vorba de amor aici, nici înlănțuit, nici dezlănțuit, nici epuizat/epuizant, nici împărtășit, nici neînțeles, nici neconsumat, nici măcar o îndrăgostire pe bune, cu stângăcii, chicoteli și priviri pierdute.

Sunt două replici rostite în film de către un personaj masculin, curatorul unei galerii, pe care se bazează tot filmul. Pe de-o parte, ideea că “Arta făcută de femei nu a abordat niciodată plăcerea femeilor” (citez din memorie), faptul că în istorie bărbații au fost cei care au celebrat femeia, și pe de altă parte, ideea că femeia trăiește cu mai mare intensitate plăcerea decât bărbatul. Cele două idei sunt rostite în același discurs, fără urmă de reacție din partea niciuneia dintre femeile aflate în proximitate. Vocea și privirea masculine străbat și dau direcția întregului film, de aici, de pildă, și incapacitatea de a coregrafia just scenele de sex explicit. Sub pretextul filmului care observă transformarea unei copile de 15 ani în femeie, Kechiche, în fapt, nu e curios să observe aceste fete&femei, e doar curios să vadă ce i se întâmplă lui privindu-le (în definitiv, cine se uită la Adèle  când doarme singură în pat?).

Excesul de prim planuri cu piele, țâțe, carne, sex, buze, șuvițe de păr, mâncare, lacrimi, muci, palme, nu frizează doar pornografia ieftină, ci impostura. Kechiche nu are habar ce să facă cu aceste două corpuri pe care le-a avut la dispoziție mai bine de cinci luni de filmare și atunci face ce știe creierul mai bine și mai rapid. Fantezii fast-food de provincie. Pe lângă sutele de prim planuri, de pildă, scena de autoerotism în care Adèle și-o imaginează pe Emma e de un prost gust incredibil, deși el e livrat și receptat (oare de ce?) ca unul subtil, ca să nu mai vorbesc de sărutul lor în sclipirile jucăușe ale razelor soarelui (ceva frumos, nu?). Scenele de sex au o mecanică de proastă calitate și strâmbă simțire, nu se simte nici o evoluție, nu există nicio stângăcie, teamă sau reținere din partea Adelei care la prima experiență de amor cu o femeie este de o dezinvoltură și o dezinhibare fabuloase.

Întreg filmul este expoziție și demonstrație, în ciuda faptului că regizorul își dorește, “nu să imite viața, ci să creeze viață”, așa cum declară în mod repetat în interviuri. Din păcate, și pentru film, dar mai ales pentru spectatori, Kechiche nu își asumă niciun risc major (deși pare, din cauza mediei, că este eroul anului), ci rămâne la suprafața unor stereotipuri despre relații homosexuale, tineri rătăciți, iubiri imposibile și suferință, și abuzează până la refuz de clișee socio-culturale legate de diferențele de clasă, exclusivismul comunității homosexuale sau de prejudecăți și homofobie.

Emma, studenta la Arte Frumoase (preț de trei minute se glumește serios de ce nu există Academia de Arte Urâte, deh!) are o relație de invidiat cu părinții ei (are un tată vitreg să-l pui la rană), care sunt foarte de treabă și deschiși, gătesc fructe de mare, permit sărutul celor două de față cu ei fără să le stânjenească cu întrebări stupide, ciocnesc pahare cu vin ales pe sprânceană și închină în cinstea iubirii și a culturii. (Atenție, băi, capete pătrate la ce înseamnă să fii open mind și să gândești pozitiv!). Ideeea că homosexualii și lesbienele se înconjoară doar de prieteni cu ștampila LGTB e imbecilă și neadevărată.

Asta, în vreme ce biata Adèle trebuie să facă frumos în fața părinților simpli, asemenea pastelor pe care tatăl le gătește pentru fete, să înghită minciunile despre viitor, plicticoșenii despre cariera instabilă a unui artist și să se hlizească post coitum despre cât de mișto sunt meditațiile la filosofie pe care Emma i le dă Adelei. Din păcate, tot constructul prefabricat din materiale reciclate și refolosite în sute de filme diluează până la dispariție problema identității sexuale sau vreo problemă de vreun fel. E pustiu și suflă vântul.

Opțiunea lui Kechiche de a o face pe Adèle educatoare e perversă. O vedem pendulând între săruturi băloase sau guri molfăinde și lecturi hazlii cu copiii de la grădiniță (în fapt, cam asta e viața Adelei) și, iată, cum, nu-i așa?, chestionezi problema maternității sau a legitimității și credibilității unei lesbiene. Așadar, o copilă vrea să se facă educatoare pentru că de la școală a învățat foarte multe lucruri, pe care prietenii și părinții nu i le-au putut oferi (exagerată și exaltată pasiunea pentru școală) și vrea să dea mai departe ce a învățat. Un gest foarte nobil, rar și moral. Atunci, iată, ni se dă ocazia să reflectăm asupra ignoranței noastre în ceea ce-i privește pe oamenii din spatele ștampilelor nedrepte pe care le aplicăm. Profund.

Nu ar trebui luate în calcul culisele filmului cu bârfe și trivia, mai precis, declarațiile celor două actrițe, legate de modul în care li s-a cerut să filmeze (de pildă, 10 zile să filmezi o scenă de sex nu-i de colo; nu te întrebi, atunci, ce-a vrut să spună poetul?), intenția lui e de a expune corpuri și carne, nu de a observa maturizarea unei fete. În plus, dacă actrițele spun adevărul (la Cannes atârnau de gâtul lui Kechiche cu mare bucurie, deh!), celebrarea femeii în acest film e doar o glumă, și o putem urmări exclusiv ca pe un experiment misogin și de prost gust, asemenea celui din povestea de început de secol XIX din Venus Noir, un alt film al lui Kechiche, de altfel, mult mai interesant, inclusiv legat de erotism.

Copila rătăcită (o fi citind mult, dar nu pare că a înțeles mare lucru), pierdută în lumi necunoscute și tentante, sedusă și abandonată, devine o femeie la fel de rătăcită și plictisită, singură și pradă dulciurilor de sub pat, cu gura permanent întredeschisă într-o continuă mirare și melancolie și cu privirea fără țintă.
Mă întreb dacă Abdel c’est Adèle.

Filmul a fost proiectat în cadrul festivalului Les Films de Cannes a Bucarest, în prezența regizorului Abdellatif Kechiche. Mai are o vizionare azi, 31 octombrie, la Sala Elvira Popescu, ora 20.00, tot în prezența regizorului.

Filmul va intra în circuitul cinematografelor de mâine, vineri, 1 noiembrie.

21 Comentarii

  1. Citind comentariile de mai jos, as avea o sugestie pentru LaPunkt: comentariile sa fie semnate cu numele intreg. LaPunkt are comentarii destul de rar pe moment, poate 5% din articole, iar atunci cand un autor se expune prin ceea ce scrie(cum este aici un critic de film) nu mi se pare fair sa apara brusc vreo 10 anonimi de pe net care sa ii explice ca nu e bine ce a scris, ca nu a citit ce trebuie sau cum trebuie prin reviste straine si apoi sa ii explice cum ar trebui facuta o astfel de analiza de film. O minima politete, pentru aceasta revista in acest moment, ar fi sa iti dai macar numele. Apoi, mai vedem.
    Discutia e mai lunga, dar aici e un bun exemplu despre statutul (neclar zic eu) al comentariului. Un comentariu ar trebui sa fie scurt, punctual, mai ales daca vorbim de o revista cu autori. Si atunci, daca vezi ca iti iese un comentariu mai lung, cu idei care nu au aparut in articol, atunci intreb foarte prieteneste: de ce nu semnezi textul si lansezi un articol independent?

  2. Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

    Sunt cazuri în istoria festivalului de la Cannes (chiar și în perioada recentă) în care există filme mai valoroase decât cele care au luat Palme d’Or. Discuția despre premii e lungă și de cele mai multe ori în detrimentul filmelor. Este o premieră și faptul că Palme d’Or a fost acordat și actrițelor, nu exclusiv regizorului, pentru realizarea filmului.

    Modul în care Kechiche lucrează e arhicunoscut, chiar el povestește în interviuri, și în niciun caz nu e un secret sau vreun mister nedeslușit ce e cu prim planurile, lungimea filmului (niciun film de-al lui nu durează mai puțin de două ore) pe care se sprijină și respiră povestea, voluptatea și desfătările gastronomice și erotice. Numai că aici toate astea se diluează, își pierd eficiența, expresia și noima pentru că se sprijină, de fapt, pe niște personaje foarte șubred construite.

    Departe de mine să ignor ce au scris criticii de la prestigioase reviste de cinema, însă nu sunt de acord cu supracreditarea filmului: povestea banală se sprijină pe clișee, opțiunile estetice sunt sărace și repetitive, personajele sunt interesante doar cântărind efortul actrițelor de a le da substanță și viață, scene ridicole și replici tâmpe trec drept subtilitate și eleganță, acolo unde nu sunt decât încropeală și bâjbâială, lumea vede concept.
    Kechiche alege calea minimei rezistențe; într-o astfel de lucrare cinematografică cred ar fi fost nevoie de mai multă gândire, deci de o viziune.

    Filmul este supraapreciat. Și nu cred că e din motive politice, ci mai degrabă din cauza unei crize în care se află cinema-ul, mai ales cel realist (iar cinematografia românească e de asemenea blocată în rețetă). „It’s the pictures that got small”. Asta cred că e.
    Iar noi, spectatorii, suntem foarte indulgenți cu astfel de personaje și povești pentru că ne identificăm și, în general, suntem indulgenți cu noi înșine mai mult decât cu ceilalți. Poate e și cazul meu aici și acum 🙂

    Dar cred că am acordat mai mult timp decât e necesar acestui film. Mulțumesc pentru reacții și pentru că ați văzut filmul.

    Have a wonderful life ahead!

  3. N-am vazut filmul dar tind sa te cred.
    Am vazut Venus Noire insa si e un film slab. Totul e concentrat pe suferinta lui Saartje – un pic voyeur. Restul e caricatura- abolitionistii, savantii francezii etc. exista doar prin stereotipuri, nu traiesc in niciun fel. O scena posibil misto – Saartje devenita cadavru si disecata este re-construita, in acelasi timp, de privirea stiintifica prin mulajul ce imita/este viata – este aruncata in fata spectatorului fara sens.
    Ce e mai misto in film se intampla dupa ce se termina – adica secventele cu aducerea cadavrului in Africa de Sud. Organele dezasamblate sunt asambleaza din nou, de data asta politic nu stiintific, cu alte temporalitati etc. Intr-un cuvand povestea lui Venus Noire ar fi putut fi minunata – artistic si politic – si a devenit o peltea indigesta cu suferinta unei negrese simpatice, alcoolice si grase.
    Nu inteleg ce ti-a placut la filmul asta?

  4. Este corecta „demascarea” filmului ca neeligibil pentru un Palme d’Or chiar daca (din punctul meu de vedere) putin „over the top” 🙂
    Adica mie nu mi s-a parut ca scenele mentionate de tine au fost exagerat de ridicole sau de prost gust, ci cel mult banale. Dar asta e o chestiune subiectiva.

    Mai grave sunt intr-adevar manierismul si abordarea convenabila si calduta mascata in spatele unor trucuri de regie naturaliste. In ciuda tuturor mucilor, balelor, mancarii pe la gura, parului nepieptanat si a altor detalii gretoase de gros-plan, avem in definitiv de a face cu un cuplu de tinere senzuale si atragatoare.
    Sa le vad imperfecte sau facand „scissoring” salbatic nu este ceva incomod. Din contra, e facil si risca sa para si ipocrit pe deasupra.

    Insa daca acceptam scopul sau tema filmului ca fiind exclusiv protretul, atunci avem alta discutie.
    Personajul Adelei e interesant de observat, jocul actoricesc este unul foarte bun, in contextul asta trucurile de regie ajuta si completeaza.
    Mi se pare reusit parcursul ei si izolarea treptata, care nu este una sociala, din exterior, nu este o marginalizare, ci o constructie interioara care la finalul filmului este limpede si asumata.
    Nu e intamplator ca pe parcurs familia, colegii sau prietenii care o inconjoara pe Adele se evapora din peisaj. Genul asta de izolare este un element foarte uman si profund, e aproape imposibil sa nu rezonezi cu el.

    Cred ca e un pic nedrept sa judecam critic filmul prin prisma premiului castigat pentru ca pornim de la 10 si incepem sa scadem in loc sa pornim de la 0 si sa adaugam.
    Realitatea este ca „exista o moda” asa cum in mod foarte ironic se plange Emma in film vorbind despre picturile si stilul ei artistic.
    Moda, hype-ul, „bias-ul” juriului sunt cele care au premiat acest film.
    Iar asta intuiesc eu ca ar fi motivul unei afirmatii apartinand lui Abdellatif Kechiche ca nu merita acest premiu.

  5. Marturisesc ca nu inteleg daca faceti cronica unui film intitulat „La vie d’Adele. Chapitre 1 & 2”? Textul dumneavoastra reprezinta mai degraba o denuntare unilaterala a faptului ca filmul cu pricina nu e un film de Palme d’Or. De un Palme d’Or acordat, pentru prima oara in istoria Cannes-ului, nu numai regizorului ci si celor 2 actrite din rolurile principale (asta nu ne-o maispuneti).

    Denuntati astfel jocurile de putere, influenta, dragoste si ura care contribuie la receptia mistificatoare a acestui film, pe care “istoria nu il va retine.” De parca istoria ar fi altceva decat jocuri de putere, dragoste si ura… Dintr-o perspectivea metafizica ( a Adevarului, a Istoriei, a Vidului) ne atrageti atentia ca acest film este inautentic, neveridic, neadevarat, puternic cliseizat. Va plasati astfel intr-o pozitie contestabila, si la randu-i cliseizata, aceea a detinatorului Adevarului, care aflat in afara jocurilor de putere este singurul in stare sa le denunte.

    Cred ca aceasta dorinta de (d)enuntare unilaterala va orbeste, va slabeste calitatea argumentului, si va face sa scapati din vedere obiectivul cel mai important al unei cronici de film: filmul. Treceti astfel sub tacere cele 3 ore emotionante in care o fata reuseste sa traiasca pe ecran si sa se transforme in femeie sub ochii nostri. Dar poate ca m-am inselat, si acest text nu s-a vrut a fi o cronica de film.

    • Total de acord.

    • Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

      Filmul nu e de Palme d’Or să fim serioși, însă asta spun doar la început. Important e filmul până la urmă și aduc argumente pentru care din punct de vedere cinematografic e nesemnificativ, chiar greșit, și pentru poveste și subiect Kechiche nu are o viziune. El se bazează pe actrițe și pe spectatori. Adevărul meu poate fi chestionabil și amendabil, nu îl livrez decât ca variantă. Sunt lucruri în film (cele pe care le-am amintit în text) discutabile sau greșite care obstrucționează exact emoția despre care vorbiți. Dacă o actriță joacă bine sau e adevărată și autentică, nu înseamnă că automat filmul e bun.

  6. Suntem luminaţi! La naiba cu cei nouă cineaşti din juriul de la Cannes (care au comis un act ridicol şi grav premiind La Vie d’Adele)! La naiba cu publicaţii de doi lei ca Positif, Cahiers du Cinema, Sight&Sound, IndieWire sau ScrenDaily, care nu fac decât să ne manipuleze! Acum avem şansa să Înţelegem!

    • La naiba cu creierele, sufletele si experientele noastre, avem publicaţii de doi lei ca Positif, Cahiers du Cinema, Sight&Sound, IndieWire sau ScreenDaily care sa ne spuna cum stau lucrurile.

    • Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

      Ei, na! Nu e vorba de nicio dezvăluire majoră, ci doar de atenție. Nu publicațiile sunt de doi lei, ci o parte dintre aprecierile critice ale acestui film, care, după mine, nu sunt complet oneste sau lucide. Chiar nu sunteți agresat în filmul ăsta de nicio urmă de minciună, mimare sau manipulare?

      • Personal, nu am fost agresat de film. Iar discutia despre mimare sau manipulare in cinema e interminabila. Şi cum am mai citit păreri ca ale dvs, în special în mediul online de la noi, la fel am dat şi peste opinii total contrare. E care pe care. Sincer, eu am fost deranjat de tonul textului. Şi nu fac decat să pledez pentru depăşirea clivajului imi place-nu-mi place. este irelevant. puteti sa spuneti: da, nu ma intereseaza jocul propus de Kechiche. dar asta, sincer, nu inseamna nimic (la fel de irelevant e si daca spun eu ca m-am lasat atras de propunerea lui de a observa obsesiv o tânără). mai important este sa incercam sa intelegem de ce face ceea ce face, sa-i intelegem stilul, pe care l-a folosit de altfel in aproape toate filmele sale (si nu sa aruncam profetii ca Istoria nu îl va reține). Prin invocarea publicatiilor respective nu am vrut decat sa pledez pentru o mai mare profesionalizare a discursului despre cinema (si pentru depăşirea unor umori personale in judecarea filmelor). Sau, măcar, pentru nişte îndoieli…

        • Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

          Și de ce să nu aruncăm cu profeții? It’s just a movie. Unul mic și suficient, după mine. Asta să fie cea mai mare greșeală a mea.
          Tonul cinic și pretențios n-are legătură cu umorile, dar e drept, că poate un pic de umor nu i-ar fi stricat.
          Serios vorbind, n-am nicio răfuială cu Kechiche, nici estetic (i-am apreciat Venus Noir, de pildă), nici ideologic (departe de mine vreun activism feminist). Ce nu e de înțeles și e de amendat în acest film sunt pustiul din viețile acestor fete, din mințile și sufletele lor, și șabloanele socio-culturale pe care se sprijină Kechiche. Cinematografic, observarea celor două fete este mimare și când nu este mimare este meritul celor două actrițe, nu al regiei sau al scenariului. Faptul că spun unde greșește nu înseamnă că nu vreu să intru în rezonanță cu regizorul și să pricep ce și de ce. Însă, în cazul ăsta, unghiul de vedere pe care Kechiche îl adoptă e greșit, și de multe ori nu există direcție (se simte și se vede că au fost lăsate să improvizeze situații și emoții cu care nu erau familiarizate). Dar e o discuție lungă. Ați scris despre film?

          • nu stiu cat e de relevant in discutie, dar daca tot ati intrebat, va raspund. da, am scris cateva idei: http://www.ziarulmetropolis.ro/adele-capitolele-1-si-2-educatie-sentimental-erotica/

          • Kechiche a sustinut un masterclass la Bucuresti. De ce nu ai venit sa discuti cu el ?
            Tonul articolului mi se pare necuvenit pentru o critica de film. La sfarsitul articolului am avut impresia ca mi-am pierdut timpul citindul. Nu are niciun fel de nuanta, merge intr-o singura directie, e agresiv fara motiv.
            Filmul e departe de a fi vid. Intradevar exista o parte de determinism social in film. Dar ideea lui Kechiche e ca uniunea dintre clase se face prin sex, pulsiunea sexuala care leaga cele doua fete : scena din restaurant e sublima cand se despart cu mana la propriu pe sex, ultima tentativa a lui Adele de a o recuceri pe Emma. E doar un exemplu. Apoi prim planurile sunt superbe si foarte expresive. Nu e prima oara cand apar la Kechiche.
            Si cand spui ca nu exista directie si ca au improvizat situatii si emotii nu cred ca cunosti maniera lui Kechiche de a turna. Te invit cu drag sa citesti numarul din octombrie din Cahiers du cinema, e un dosar super interesant numit „Kechiche en question”. Poate o sa intelegi mai multe lucruri pe langa care ai trecut din pacate.

      • Acest review mi-a lasat un gust amar.
        Si asta inca de la prima fraza, din care trebuie sa intelegm ca Steven Spielberg, Ang Lee, Cristian Mungiu, Naomi Kawase, Nicole Kidman, Christoph Waltz si ceilalti jurati au acordat Palme D’or din motive indiferente artei cinematografice si talentul regizoral si actoricesc – toti cei mentionati mai sus au fost doar orbiti de o poveste pasionala intre doua tinere. Chiar asa sa fie ???
        Iar afirmatia „istoria nu il va retine” – faptele deja o contrazic :
        1. pentru prima oara in istoria festivalului de la Cannes premiul a fost acordat atat regizorului cat si protagonistilor din rolurile principale!
        2. pentru prima data a primit Palme D’or un film adaptat dupa o carte de benzi desenate!
        3. juriul a votat in UNANIMITATE La Vie D’adele ca si castigator!
        4. pentru prima data in decursul multor editii ale festivalului de film de la Cannes, juriul si criticii de film au dat acelasi castigator.
        5. Regizorul a fost deja recompensat si cu FIPRESCI GRAND PIX – acordat pentru cel mai bun film al anului de Federatia Internationala A Criticilor De Film
        Si ca fun fact : Positif si Cahiers du Cinema s-au pus in sfarsit de acord asupra calitatii unui film si verdictul amandurora : EXTRAORDINAR

  7. foarte interesante observaţiile. cele despre ochiul absent, din cadru, mai ales.
    mă gîndeam, citind, că e posibil ca lipsa de profunzime în chestiunea sexuală, abordarea destul de dintr-o dată, detaşată, dezinvoltă, dezinhibată, nu e de fapt datorată discrepanţei dintre cum ne imaginăm noi sexualitatea celor tineri, privind în urmă. pentru că pornografia a modificat radical şi pentru totdeauna modul în care tinerii se apucă de făcut sex, chiar dacă o acceptăm, chiar dacă nu.
    şi e posibil ca modelul din mintea noastră să nu prea mai existe… cam nicăieri.
    dar e doar o părere, fireşte. abia aştept să văd filmul.

    • Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

      E posibil să fi dispărut din inhibiții. Dar nu cred că ciuntirea și sminteala sunt atât de mari încât să fi dispărut și emoțiile. Iar în film de cele mai multe ori nu am văzut & simțit emoție, ci doar o mimare a ei.
      Mergeți să-l vedeți. E deja în cinema.

      • Spre deosebire de tine, eu am simțit extrem de multă emoție. Și, spre deosebire de 90% dintre filme, emoția pare trăită cu adevărat și nu mimată. Și aș putea continua.

        Te-ai infuriat atât de tare, încât nu-i lași regizorului nici măcar dreptul să-si aleagă unghiul de vedere (spui mai sus că „unghiul de vedere pe care Kechiche îl adoptă e greșit”. Care ar fi unghiul „corect”? Și cine îl decide? Tu?).

        Îl mai faci pe Kechiche lipsit de talent, îl acuzi de impostură, iar pe restul lumii de manipulare. Într-un cuvânt, opinia ta ar fi nu doar cea mai pertinentă și „onestă” (dacă nu lua Palme d’Or, ar fi avut numai cronici proaste, adică oneste, nu?), ci deținătoarea Adevărului despre tot ce înseamnă filmul ăsta. Cine nu crede ca tine e fie manipulat, fie complet pe lângă. „Istoria nu îl va reține”, e „ridicol și grav” (?) că a fost premiat la Cannes, ce mai, toată lumea e de-a dreptul dusă, vine sfârșitul lumii.

        Uneori, e chiar amuzantă enervarea ta – deși nu e amuzant faptul că textul tău se vrea o cronică de film, în ciuda faptului că e lipsită complet de orice urmă de analiză -, pentru că așa s-a întâmplat cu multe filme bune și controversate pe care, nu știu prin ce minune, istoria le-a reținut în ciuda „profețiilor” indignate ale contemporanilor lor.

        Textul acesta e o greșeală de începător, nu de critic cu experiență.

        • Ileana Bîrsan Ileana Bîrsan says:

          Cred despre acest film că este sărac și lipsit de viziune. Abuzul de prim planuri nu construiește intimitatea și nu descoperă vulnerabilitatea sau emoția autentică, tocmai pentru că se sprijină pe actrițe și pe un conținut slab, faultat și de suma de șabloane socio-culturale.

          Ce e chestia asta cu Adevărul? Am scos în evidență ce e nefuncțional cinematografic, unde sunt praf în ochi și trucuri ridicole, unde clișeul ține loc de curaj de a avea o voce auctorială. E just să chestionez unghiul sau modul în care alege Kechiche să facă filmul. Exact asta înseamnă analiză. De ce să nu mă întreb sau să mă îndoiesc de alegerile pe care le-a făcut? De pildă, dacă s-ar fi pus în postura de ascultător și observator de-adevăratelea, ar fi descoperit foarte multe lucruri despre oameni, chiar și așa neexperimentate cum erau actrițele în amorul lesbian.

          Nu e de ici, de colo să știi unde să pui camera cu noimă și cu grație. Cred că dacă ar fi avut intenția de a descoperi ceva legat de aerul dintre oameni sau ce e dincolo de privire ar fi găsit și alte opțiuni decât acele prim-planuri. Kechiche nu e decât un voyeur (nu că ar fi ceva rău în asta, vorba lui Seinfeld) și unul suficient. Faptul că alege să ducă povestea dincolo de un amor pasager de tânără rătăcită în propria sexualitate nu e chestionabil, ci modul expeditiv și superficial. După trei ani de însingurare și obsesie, excesul de lacrimi (actrița a făcut tot ce putea mai adecvat) punctat de replici infantile nu înseamnă suferință, maturizare sau neputință. Și ar mai fi, dar mă opresc.

          • Tu nu ai chestionat deloc unghiul de vedere, ai spus pur și simplu că e „greșit”. Ceea ce e din start o greșeală din partea ta. Dacă ți se pare că ai analizat ceva cu adevărat, atunci vedem cu totul diferit felul în care ar trebui scrisă o cronică.

  8. Imparatul e gol… multumim Ileana Barsan.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *