Anul 1968 a reprezentat o fractura in istoria politica si intelectuala a secolul XX. Un val universal de revolta anti-Establishment s-a extins de la Praga si Varsovia si pana la Berkeley in California si Ciudad de Mexico. Intelegerea a ceea ce s-a petrecut atunci inseamna sa respingem orice monism determinist, orice reductionism istorist, si sa admitem ca ideile joaca un rol decisiv in configurarea actiunilor umane, individuale si colective.
Inspirati de abordarile unor Karl R. Popper, Raymond Aron si Isaiah Berlin, vom constata ca 1968 a avut multiple cauze si multiple consecinte. Recomand aici volumul „Promises of 1968: Crisis, Illusion, Utopia”, editat de mine si aparut in 2011 la Central European University Press. Ii multumesc istoricului Bogdan C. Iacob pentru pasiunea si competenta cu care s-a implicat in acest proiect. Mentionez contributiile la volum semnate de Martin Palous, Charles Maier, Agnes Heller, Jeffrey C. Isaac, Aurelian Craiutu, Cristian Vasile, Jan-Werner Muller, Catalin Avramescu, Bradley Abrams, Victor Zaslavsky, Tereza-Brindusa Palade, Dick Howard, Mark Kramer si lista este mai lunga.
Punctul meu de vedere despre semnificatiile si implicatiile anului 1968 in Romania este identic cu pozitia asumata in paginile Raportului Comisiei Prezidential de Analiza a Dictaturii Comuniste. In acest articol nu ma voi focaliza pe mai 1968, ci ma voi referi la probleme conceptuale legate de eforturile revizionistilor marxisti de a liberaliza sistemele comuniste si de a readuce individul, fiinta umana in centrul reflectiei filosofice inspirate de Karl Marx.
A existat un suflu libertar in 1968, un sentiment ca totul este posibil, ca imaginarul social poate fi desferecat. Se configura o noua viziune despre socialism, opusa dogmatismului cazon al sovietismului oficial. Sigur, daca privim lucrurile cu ochii nostri de azi, a fost vorba de o mare iluzie. Dar atunci, neomarxismul revizionist era un factor ce contribuia la disolutia universului inghetat al birocratiei totalitare si posttotalitare.
Mascarada pseudoreformista de la Bucuresti
Prima teza pe care o avansez legata de 1968 este ca, oricat de greu ar fi de crezut, a fost o vreme in care multi oameni l-au privit pe Ceausescu drept un marxist open-minded (deschis la minte), un comunist nationalist sau chiar un sustinator al socialismului cu chip uman. Ceau¬ses¬cu insusi a cultivat acesta imagine, iar unii intelectuali si tehnocrati romani au crezut in acesta demagogie, in timp ce observatorii din Occident il considerau aproape in unanimitate un fel de David est-european care il infrunta pe inspaimantatorul Goliat sovietic. Aceasta era perspectiva anului 1968. La o conferinta tinuta la Paris in 1987, organizata de Anex Amber Bouzouglu, jurnalista la Le Monde, a formulat perfect modul in care s-a raportat presa occidentala (Le Monde, The New York Times, The Guardian) la Ceausescu. Fraza ei spune tot: „Cher monsieur, nous nous sommes tous faits eus” (Stimate domn, ne-a fraierit pe toti).
A doua teza pe care o sustin este ca Ceausescu a utilizat in chip cinic zdrobirea Primaverii de la Praga (invazia militara din 21 august 1968) ca pe o scuza pentru potentarea propriului cult al personalitatii. Ceausescu a creat o mitologie autoglorificanta in care el aparea drept eroul fara teama si prihana, simbolul legaturii dintre partid si popor. In 1968, s-a lansat pentru prima data ideea „PCR-Ceausescu-Romania”. Deci, teza pe care o sustin este ca inceputurile cultului perso¬na¬litatii nu se produc in 1971, asa cum s-a sustinut multa vreme, ci in perioada cuprinsa intre sfarsitul lui 1967 si 1968. Aceasta este perioada in care apare acest mecanism al dictaturii lui Ceausescu, care nu a existat in timpul lui Gheorghiu-Dej, ca instrument propagandistic. A existat cultul lui Stalin si un cult minor al lui Gheorghiu-Dej, care este incomparabil cu ceea ce s-a intamplat in timpul lui Ceausescu.
A treia teza pe care o sustin este aceea ca Ceausescu a fost un bolsevic inveterat. El si camarazii lui nu au dorit niciodata liberalizarea sau democratizarea sistemului politic din Romania . Teza pe care o sustin memorialistii comunostalgici, gen Niculescu-Mizil, Manea Manescu si Dumitru Popescu, este ca, in 1966, 1967 si 1968, in s-a petrecut un fenomen de reformare din interior si de sus in jos a sistemului. Eu contest aceasta teza. Chiar si in cea mai putin represiva faza a sa, sistemul a ramas structural opus statului de drept si economiei de piata. Chiar si in acea perioada, partidul comunist si-a conservat monopolul puterii, iar Securitatea si-a continuat actiunile abuzive. Spre a cita o formula a disidentului Vasile Paraschiv, faradelegea a fost esenta sistemului, de la inceput si pana la sfarsit. Aici se afla distinctia capitala intre eforturile reformistilor de la Praga si mascarada pseudoreformista de la Bucuresti. Niciodata nu i-a trecut prin minte lui Ceausescu sa suprime realmente cenzura. A facut-o formal, ca gest strict propagandistic, ceva mai tarziu. In fapt, au aparut cenzuri si mai insidioase decat Directia Presei.
Revolta impotriva Leviathanului birocratic stalinist
Revizionismul marxist a fost o directie intelectuala si politica intemeiata pe revolta impotriva leviathanului birocratic al stalinismului. Elementul central al revizionismului marxist a fost antistalinismul. Logica revizionismului avea sa duca la transcenderea strategiei initiale, deci la imbratisarea unei perspective opuse bolsevismului.
Ca fenomen local si global, revizionismul marxist s-a dezvoltat dupa moartea lui Stalin si a fost diferit de reformismul de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Tot revizionism a fost numit si acest reformism. Este vorba despre revizionismul asociat lucrarii ” Premisele Socialismului” a lui Eduard Bernstein, fostul secretar al lui Friedrich Engels, o persoana cu legitimitate enorma in miscarea socialista. Pornind de la teza potrivit careia miscarea este totul, scopul nu conteaza, Bernstein propune tranzitia parlamentara fara violenta apocaliptica, fara revolutie proletara globala, spre un socialism democratic. Eu nu ma voi referi la acest reformism, ci la acel revizionism marxist, care se naste in Europa de Rasarit si Centrala si care are congeneri si parteneri de dialog in Franta si SUA pe cei care se rup de iluzia leninista, mai ales dupa revolutia maghiara din 1956.
La baza revizionismului marxist a stat o iluzie neomarxista inspirata partial din existentialismul sartrian, din scrierile lui Henri Lefebvre si cele ale lui Antonio Gramsci. Primul element al acestei iluzii era ca sistemul putea fi reformat de sus in jos, ca oamenii isi puteau pune sperantele in venirea unui lider luminat (ca Imre Nagy, Alexander Dubcek sau Mihail Gorbaciov). Al doilea element era ca o conducere luminata ar putea intreprinde reforme care sa duca, in prima faza, la liberalizarea sistemului si, intr-o etapa secunda, la democratizare. Revizionismul marxist a mizat pe o unitate de discurs intre propriul demers si cel al oficialitatii.
Dupa 1956, a devenit clar faptul ca recuperarea traditiei libertare a tanarului Marx nu se putea face decat impotriva, iar nu impreuna cu oligarhia profitocratica. Acest lucru a fost evident in cele 10 zile din timpul liberalizarii initiate de Imre Nagy in 1956. Incepand cu 1960, revizionismul marxist a devenit antibolsevic si, in final, a evoluat catre nonmarxism si antimarxism, pierzandu-si ratiunea de a fi.
Primavara de la Praga a fost „cantecul de lebada” al acestei iluzii revizioniste, iar „dialectica concretului” s-a consumat sub senilele tancurilor Tratatului de la Varsovia. Totusi, revizionismul marxist a dinamitat, a erodat pana la disolutie discursul apologetic initial, a propus un contradiscurs, a reabilitat tematica subiectivitatii si a negativitatii, a reintrodus tema persoanei. Totodata, revizionismul marxist a deschis portile catre o viziune postmarxista, in unele cazuri (cum a fost cel al lui Kolakowski) catre o viziune antimarxista.
Contestatari ai sistemelor „mitocratice” comuniste
Exista cateva nume care trebuie mentionate in ceee ce priveste revizionismul marxist. In primul rand ii voi aminti pe François Furet, care rupe cu Partidul Comunist in 1956, Cornelius Castoriadis, Jean François Lyotard, personalitati de mare respiratie intelectuala care constituiau nucleul revistei Socialisme ou Barbarie. Pavel Tigrid, o figura de varf a exilului ceh si slovac in Franta, a scris in cartea „Amère revolution” (Paris, Albin Michel, 1977) despre rolul revizionismului marxist in destramarea sistemelor „mitocratice” de tip comunist (sistemele care sunt intemeiate pe suprematie, hegemonia mitului partidului, mitul revolutiei, al internationalismului). Tigrid (care avea sa devina ministru al Culturii in guvernul ceh la mijlocul anilor ’90) afirma ca primul sau unul dintre principalii revizionisti a fost Milovan Djilas. In Noua clasa, Djilas, un apropiat al lui Tito, devenit cel mai articulat critic al socialismului autoritar, sustine ca ceea ce s-a petrecut in Uniunea Sovietica si in Iugoslavia titoista a fost un fenomen de uzurpare, de bastardizare a marxismului prin leninism. Critica facuta de Djilas (pen¬tru care a platit cu ani de inchisoare) viza paralizia institutionala, uzurparea puterii de catre noua clasa comunista. Departe de a fi fost implinirea umanismului marxist, inca idealizat de revizionisti, comunismul bolsevic era denuntat ca fiind apoteoza represiunii totalitare, imperiul minciunii, al dedublarii si al delatiunii. Aceste lucruri erau scrise de Djilas in 1954-1955. Astazi, aceste idei pot parea platitudini, dar in 1954-1955 erau lucruri fundamentale, de-a dreptul dinamitarde.
Eu pledez pentru acest tip de lectura a revizionismului marxist pentru ca, stiu ca poate este putin socant, dar, din punctul meu de vedere, comunismul a fost in¬vins, in primul rand, prin revolta intelighentiei critice in Polonia si Ungaria. Comunismul s-a prabusit ca urmare a delegitimarii proiectului sau ideocratic de catre intelectualii care erau banuiti a fi sustinatori ai acestui regim. Teza pe care o sustin in legatura cu revizionismul marxist este ca acesta s-a constituit ca reactie de protest din partea intelectualitatii de stanga.
Sunt importante si numele filosofului Ernst Bloch din Germania de Est, ale lui Jacek Kuroń si Karol Modzelewski din Polonia. Ultimii doi au trimis in 1964 o scrisoare deschisa (un text fundamental al revizionismului marxist) primului secretar al Partidului Muncitoresc Unit Polonez, Wladislaw Gomulka. Scrisoarea acuza de pe pozitii trotkizante birocratizarea statului si exploatarea clasei muncitoare in regimurile comuniste de tip bolsevic. Cei doi erau asistenti universitari, Kuroń la sectia de pedagogie a Facultatii de Filozofie de la Varsovia, iar Modzelewski la Facultatea de Istorie. Impotriva acestora, autoritatile comuniste au declansat o campanie, iar argumentul principal al politiei secrete, al lui Gomulka si al sefului factiunii partizanilor a fost originea lui Modzelewski. Tatal acestuia fusese ministrul de Externe al Poloniei Populare. Prin urmare, argumentul celor aflati la putere a fost: „Iata cine condamna sistemul, cei care au profitat de binefacerile lui!”. Nu putem vorbi despre destinul revizionismului marxist fara a mentiona revolta studenteasca de la Varsovia, din ianuarie 1968, inspirata de ideile unor Leszek Kołakowski, Krzystof Pomian, Zygmunt Bauman, spre a-i numi pe cei mai faimosi. Din opera lui Kołakowski au aparut cateva volume in romaneste, s- a tradus la Curtea Veche traducerea masiva trilogie despre Marile curente ale marxismului. Editura Humanitas a publicat carti de Bauman si Pomian. Cred ca este urgenta publicarea unei antologii a eseului polonez contemporan. Aparatul ideologico-politienesc din Polonia s-a dezlantuit istoric, nu numai impotriva studentilor (au avut loc arestari, procese oribile, demascari publice), ci si impotriva profesorilor care au refuzat sa-si condamne studentii. S-a probat inca o data cata dreptate avea Kołakowski sa scrie: „Nu este socialista acea tara ai carei cetateni ajung sa blesteme geografia. Ori poate ca este socialista, si atunci trebuie sa regandim intreaga tradi¬tie a stangii”. Asa cum avea sa o faca insusi Leszek Kołakowski, renuntand la himerele socialismului cu chip uman. La nivelul revizonismului polonez a existat o convergenta intre traditia socialismului democratic si unele directii novatoare din Biserica Catolica. Dupa 1968, Adam Michnik a ajuns la concluzia ca sistemul nu se poate transforma din interior.
Astfel, Michnik a notat ca „am constatat ca nu exista sub nicio forma socialism cu chipul uman, exista doar totalitarism cu dintii sparti”. Revizionismul polonez a fost reprezentat de Jacek Kuroń, Adam Michnik, Leszek, Kołakowski, Jan Josef Lipski. Dupa Primavara de la Praga, revizionistii polonezi s-au intrebat: „Ce-i de facut?”. Unii vroiau sa emigreze, altii vroiau sa ramana sa lupte in Polonia. Solutia cu care a venit Michnik a fost noul evolutionism sau proiectul societatii civile. Un proiect al lungului drum prin institutii, care a fost inspirat, pe de o parte, din Tocqueville, iar pe alta parte din Gramsci si care a devenit un proiect al hegemoniei culturale transformate in hegemonie politica. Infrangerea revizionismului marxist a fost preludiul genezei acelor miscari sociale ce aveau sa culmineze in sindicatul liber, autoguvernat Solidaritatea. Leszek Kołakowski a fost, pe drept cuvant, numit filosoful Solidaritatii. Dar nu trebuie uitat ca in acea perioada avea loc un dialog in randurile intelectualilor critici din Polonia intre revizionistii marxisti si ganditori catolici deschisi colaborarii in rezistenta anti-totalitara. Alaturi de Michnik, Mozelewski si Kuron, au jucat un rol important militantii proveniti din mediul catolic, intre care Antoni Macierewicz. La fel, cercul de intelectuali din jurul cardinalului Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, el insusi un admirabil filosof moral.
Revizionismul iugoslav a fost reprezentat de grupul Praxis, care s-a destramat tragic prin resurectia nationalista, in momentul in care unii dintre liderii revizionismului iugoslav au devenit ideologii regimului Milosevič. In acest sens il voi mentiona pe cunoscutul filozof post¬marxist Mihailo Markovič, care a devenit principalul ideolog al Partidului Socialist. Svetozar Stoianovič, autorul unei carti exceptionale despre promisiunile si tradarile socialismului, care a devenit apropiat consilier al lui Dobrica Cosič, in momentul in care acesta, altminteri un important romancier, a fost, ca presedinte al Iugoslaviei micsorate, principalul promotor al nationalismului sarb. Ulterior, si Stojanovič, si Cosič aveau sa inteleaga ca alune¬ca¬se¬ra intr-o directie extrem de periculoasa. Delimitarea lor de Milosevič a venit, insa, foarte tarziu si cu efecte aproape nule. Ljubomir Tadič, tatal actualui presedinte al Serbiei, a fost unul dintre prea putinii intelectuali revizionisti din acea tara care nu s-au lasat contaminati de virusul nationalismului fundamentalist.
Scoala de la Budapesta a dezvoltat o analiza a dictaturii asupra trebuintelor umane (dictatorship over needs). Ágnes Heller, Ferenc Fehér, Mihály Vajda, György si Maria Markus, János Kis, György Bence au parcurs drumul de la neomarxism la liberalismul politic.
In Cehoslovacia, dupa tragedia din august 1968, s-a recunoscut ideologia drepturilor omului ca fundament al unei directii opuse minciunii dominante. Vaclav Havel nu a fost niciodata marxist, el vine din scoa¬la lui Jan Patocka, deci dinspre fenomenologie. Charta 77 a inclus ganditori si activisti de varii orientari, inclusiv existentialisti, neomarxisti, liberali clasici, socialisti dezabuzati. Pentru chartisti, ideea cheie era sa traiesti in adevar, sa nu contribui la intarirea minciunii.
Socialismul nontotalitar, factor al dezintegrarii ideologice a comunismului
Magnatii ideologiei comuniste au detectat cat se poate de repede pericolul revizionist, mai ales ca era vorba de un curent intelectual ce se dezvolta in intregul bloc comunist. In 1958, lunarul literar de la Moscova, Moskva, scria „fie distrugem noi revizionismul, fie ne va distruge el pe noi. Nu exista o a treia cale”. In Marea Enciclopedie Sovietica s-a scris ca revizionismul marxist era o „miscare ostila marxismului in interiorul miscarii muncitoresti, expresie teoretica a oportunismului”.
Ce ramane, asadar, din acest „tezaur pierdut”, spre a relua o imagine a Hannei Arendt? In discursul tinut la aniversarea a 20 de ani de la revolutia maghiara din 1956, Leszek Kołakowski a spus ca „visele privind intinerirea ori regenerarea comunismului, ori cele despre leninism care nu ar fi stalinism, toate aceste reverii au jucat totusi rolul lor in dezintegrarea unui sistem al carui punct slab este incapacitatea de a actiona fara o fatada ideologica menita sa-i asigure legitimitatea”. Unica legitimitate pe care sistemele comuniste au avut-o vreodata venea din ideologie, din pretentia infailibilitatii lor epistemice, nu au avut nicio alta legitimitate deoarece teroarea nu poate fi factor nascator de legitimitate. Tocmai, spunea Kołakowski, „pentru ca a atras atentia asupra contrastelor grotesti dintre aceasta fatada a frazeologiei si realitatile tangibile ale vietii sociale, conceptul comunismului nontotalitar a devenit unul dintre principalii factori ai dezintegrarii ideologice a comunismului”.
Daniel Chirot: Ceausescu nu a revenit la stalinismul radical
In continuare, prezint punctul de ve¬de¬re al profesorului Daniel Chirot, unul dintre cei mai respectati specialisti in schimbare sociala, revolutii si tiranii, tocmai pentru ca sunt convins ca adevarul nu este monocrom. Citez, cu acordul sau, dintr-o corespondenta personala:
„Nu sunt de acord cu dvs. in totalitate. Desigur ca Ceausescu a fost un comunist, in sensul ca nu a intentionat niciodata sa transforme intr-o democratie. Ceausescu a crezut in socialism si introducerea economiei de piata nu s-a aflat pe agen¬da lui. Ca orice bun politician, dictatorul roman a stiut cum sa minta. Teza dumneavostra sugereaza ca acesta nu a renuntat niciodata la stalinism. Eu nu sunt de aceeasi parere. Imi amintesc de perioada pe care am petrecut-o in , in 1970-1971, cand au existat schimbari tangibile si o mare doza de optimism. Nu cred ca Ceausescu s-a prefacut in mod cinic si sunt de parere ca acesta a crezut, chiar daca in mod eronat, ca ceea ce a facut era benefic pentru Romania . Desigur ca a existat teroare, dar nu au existat arestari in masa. A fost un cult al personalitatii pentru ca, in toate dictaturile, liderilor le place sa fie iubiti si admirati. Totodata, nu au existat forte care sa li se opuna celor de la putere. Incepand cu 1971, Ceausescu a realizat trei lucruri. In primul rand, si-a dat seama ca noile cadre de partid, care fusesera promovate pe merit, nu-i vor fi loiale, pentru ca acestea nu respectau vechea garda. In al doilea rand, sustinatorii lui Ceausescu din PCR se temeau de aceste tinere cadre. La fel ca vechea garda, Ceausescu a realizat ca, daca va lasa deschiderea sa evolueze, liderii partidului si socialismul isi vor pierde legitimitatea.
In calatoria din Asia din 1971, dicta¬torul roman a descoperit un model mai promitator, regimurile lui Mao si Kim Ir Sen. Dupa intoarcerea din Asia, in Romania a inceput schimbarea si a inceput declinul lui Iliescu, care ar fi putut fi un potential succesor, daca tinerii reformatori ar fi ajuns la putere. Din nefericire pentru el , modelul dur est-asiatic a fost un dezastru. Acest model nu a functionat nici in Coreea de Nord. Doar Vietnamul a optat pentru ceea ce Iliescu ar fi promovat in 1971 – introducerea capitalismului si mentinerea dictaturii de partid. Nu vom sti niciodata daca aceasta optiune i-a fost prezentata lui Ceausescu. Probabil ca acest lucru nu s-a intamplat.
Ceausescu nu era tipul de lider care ar fi putut promova o schimbare de asemenea proportii. Pentru Ceausescu, deschiderea economiei si pierderea controlului dictatorial ar fi dus la distrugerea comunismului. Din acest motiv a sustinut o linie care a dus la o catastrofa economica. Pentru a-si salva legitimitatea, care era in declin, a promovat un cult al personalitatii si a devenit din ce in ce mai dependent de secta personala care se afla in apropierea sa. Dictatorilor in varsta, ale caror politici au esuat, le este specifica transformarea in monstri rigizi si paranoici. Eu cred ca este corect sa-l condamnam pe Ceausescu pentru ca a ruinat si vietile a milioane de romani. Dar acest lucru nu inseamna ca in 1968 sau 1970 a fost doar un simplu manipulator care intentiona sa revina la stalinism. De fapt, Ceausescu nu a revenit niciodata la stalinismul radical, pentru ca nivelul terorii nu a fost nicicand mai mare decat sub Stalin, Mao, Enver Hodja sau in Coreea de Nord”.
Ceausescu si camarila sa au manipulat demagogic sperantele de democratizare
Exista nuante care trebuie luate in consideratie, inclusiv cele legate de felul in care indivizii reali au interiorizat, au trait un moment istoric sau altul. Ceea ce am vrut sa spun in scrierile mele despre anul 1968 in Romania si promisiunile tra¬date (am avut un serial pe acest subiect in Evenimentul Zilei, in lunile iunie si iulie), ceea ce am sustinut in Stalinism pentru eternitate, ceea ce se scrie in Raportul Final este ca Nicolae Ceausescu si camarila sa (grupul aparatului de partid) au manipulat demagogic sperantele de democratizare ale cetatenilor Romaniei. Evident, in primavara lui 1968 batea un alt vant decat crivatul stalinismului integral. Ceausescu a pretins ca porneste pe drumul destalinizarii, dar a facut-o strict teatral, utilizand o dramaturgie a imposturii care a reusit sa impresioneze multa lume. Nu insa si pe Monica Lovinescu, care, in emisiunile ei de la Europa Libera, avertiza asupra absentei unor actiuni reale de liberalizare in Romania si cerea intelectualilor romani sa se sincronizeze cu semenii lor de la Praga.
Articolul de mai sus este versiunea adusa la zi a prelegerii susţinute la Institutul de Cercetari Politice in iulie 2008. La acel eveniment au participat profesorii Cristian Preda,pe atunci decanul Facultatii de Stiinte Politice a Universitatii din Bucuresti, Ioan Stanomir si Catalin Avramescu. Am prezentat atat propria viziune cu privire la anul 1968 si destinul revizionismului marxist, cat si abordarea lui Daniel Chirot despre modul in care Nicolae Ceausescu s-a raportat la miscarea revizionista aparuta in cadrul sistemului comunist. (Washington, DC, 15 august 2013)
